Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

miercuri, 1 mai 2013

SCRISOARE DESCHISĂ PESTE TIMP




Domnule Primar,

O dată ce am ales, acum 30 de ani, liber şi nesilit de nimeni, să-mi trăiesc viaţa în acest oraş, e de la sine înţeles că nu-mi poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece aici. La o întâlnire, v-am spus că aş vrea să discutăm ceva. A trecut timp, cu încercări nereuşite de sincronizare. V-am prins o dată între două uşi şi v-am spus despre ce doresc să discutăm. Am aşteptat un semnal. V-am mai căutat, fără succes. Era evident că nu găseaţi necesară conversaţia. Între timp răul s-a produs. Pentru ca să realizaţi că a fost un rău şi nu prea doriţi să ne vedem, sunt nevoit, de dragul oraşului şi al oamenilor lui, să vă vorbesc aici.
E vorba de mult năpăstuiţii copaci ai bulevardelor noastre, care, în fine, în ultimii doi ani, scăpaseră agresiunii devastatoare care îi mutila în fiecare sfârşit de iarnă. Deabia îşi făcuseră teii puţină coroană şi au fost din nou căsăpiţi sălbatic, mai rău ca oricând. Cât de fericiţi au fost oamenii în timpul din urmă, că i-au văzut frumos crescuţi, chiar şi parfumaţi de florile care au îndrăznit să se deschidă, la unii din ei, - ar fi bine să-i întrebaţi, aşa cum ar trebui să ştiţi şi ce spun acum, văzând dezastrul. Dar socialismul care schilodea şi pomii şi sufletele oamenilor, i-a deprins să nu spună ci să rabde. Iar pomii n-au picior ca să reacţioneze faţă de agresori.
Fiţi sigur ca ceea ce vă spun este în consensul tuturor, şi că vorbesc în cunoştinţă de cauză şi prin studiile mele, şi prin faptul că am văzut Europa, de aproape.
În toate ţările există legi care sancţionează tăierea crengilor mai groase de 6-8 centimetri. Priviţi ciosvârtele rămase pe teii frumoşi, care vor înfrunzi 3 - 4 săptămâni mai târziu decât fraţii lor care au scăpat. Şi vor face, în chinuri, o coroană de un metru şi jumătate, ca nu cumva, în arşiţa verii, cineva să se poată adăposti la un pic de umbră. Crengile ceva mai subţiri rămase, au fost cu grijă curăţate ( o grijă demnă de o cauză mai buna ! ) de orice crenguţă care poartă muguri.
Aşa că sărmanul pom se va chinui cumplit să dea frunze din trunchi sau din crengile care n-ar trebui să le facă.
Să nu mai vorbim de înfăţişarea estetică dezolantă a unui bulevard de cioate ( care par să moară în chinuri ). ( ...) Şi oricui îi vine să plângă la gândul parfumului de tei de care suntem văduviţi în fiecare vară.
Folosul practic al pomilor e cunoscut oricui, din clasa a treia sau mai devreme - dar se vede că rămâne în domeniul teoretic: cantităţile de oxigen fabricate de pomi sunt direct proporţionale cu mărimea coroanei şi numărul de frunze; oraşul nostru, poluat după cum se ştie şi se simte, nu are niciodată prea mult oxigen. În al doilea rând, coroanele pomilor sunt o perdea protectoare în faţa prafului venit din stradă, care se aşterne prin case. Al treilea, poluarea sonoră a străzilor macină pe nesimţite nervii; coroanele bogate vor fi un eficient ecran de protecţie; zgomotul se pierde şi moare în frunze.
Omul depinde de starea mediului cu mult mai mult decât se crede. Toată capacitatea lui de muncă şi de gândire e influenţată decisiv de calitatea mediului, dispoziţia lui psihică depinde de ceea ce vede şi simte în jur; tristeţea şi ariditatea betonului îi reduce pofta de viaţă şi de muncă, siluetele disperate ale pomilor schingiuiţi îi nasc gânduri negre.
Pe când o privelişte armonioasă a vegetaţiei bogate, briza proaspătă din frunziş şi lumina lui jucăuşă dau o dispoziţie deschisă, fericită, îi apără sănătatea sufletească şi fizică.
El va trăi mai bine şi mai mult într-un mediu asemănător celui în care s-a născut omenirea. Şi ea nu s-a născut nici pe stâncă, nici în pustiu – fie el şi de beton.
S-a născut în codrii verzi, care l-au apărat şi l-au hrănit, l-au ferit de soare şi de vânt.
( ... ) Alţii îşi dau seama mai bine de preţul pomilor: în Olanda şi Danemarca tăierea unei crengi e urmată de sancţiune penală; ei au puţini pomi, şi îi apără. Noi credem că avem prea mulţi şi îi ucidem. Se vor răzbuna, şi răzbunarea Naturii e cumplită; se întâmplă în lume fapte care o dovedesc, şi să nu dorim să încercăm.
            Dacă e vorba de puterea de a judeca ce şi cum trebuie tăiat, în oraşul nostru, mai bine să nu vorbim ( … ) În mod sistematic, gardurile vii se tund chiar în zilele în care se pregătesc să-şi deschidă florile lor aromate şi albe. Arbuştii sunt tunşi exact de ramurile care trebuie să facă flori. Rămân doar mături. Să nu uităm că ani de zile, când erau tineri, pomii ornamentali de pe strada Poştei erau “ eliberaţi “ de toate ramurile tinere care trebuiau să înflorească, iar florile pe care toată lumea le admira în Mai s-au deschis numai după intervenţii categorice, fiindcă specialiştii nici nu ştiau că pot înflori. Am putea continua, dar e păcat.

Deci, Domnule Primar, gândiţi-vă că ar fi bine să vă plecaţi urechea la vreme către cei care doresc binele târgului nostru – şi să judecaţi după ce i-aţi auzit. Uitaţi-vă la teii neatinşi din parc, în comparaţie cu necajiţii de pe bulevarde, care nici măcar nu mai pot acoperi cât de cât urâţenia blocurilor unui trecut pe care dorim să-l uităm. Ei, săracii, nu pot să ne dea curaj pentru viitor.

DORIN SPERANŢIA ( 1920- 1997 ) – om de cultură, muzicolog, artist fotograf, medic biolog, cetăţean de onoare post-mortem al Oneştiului.

  
( Material preluat din ziarul Curierul, publicaţie independentă pentru Valea Trotuşului, nr 104 şi 105 din 1995.)


De vorbă cu fiica mea




Era după ora 18, într-o zi de ianuarie, fără zăpadă. Venind obosit de la servici, m-am culcat ceva mai devreme. Copii mei, Cosmina şi Maria, erau încă afară la joacă. Am adormit cu mâna dreaptă sub cap și pe obraz mi-au rămas imprimate câteva dungi roșii de la bluza de pijama. Aș fi vrut să mai dorm încă puțin, dar Cosmina a intrat in camera unde dormeam și s-a așezat pe marginea patului. M-am întors cu fața către ea.
-          Unde ai fost, Cosmina?
-          Afară la joacă, cu copii.
-          Te-ai jucat prin noroi, iar ?
-          Da ... , spuse Cosmina lăsând capul în jos.
 Am certat-o puțin, dar ea a motivat că mămica e de vină, pentru că a trimis-o să se joace afară. Discuția părea încheiată, dar a urmat un alt dialog între noi:
-          Ce ai pe obraz? întrebă Cosmina, văzând obrazul meu, cel cu dungi roșii.
-          M-a bătut cineva.
-          Cine te-a bătut ?
-          Un nene de pe drum ...
Compătimindu-mă, ochii copilului meu străluceau de ciudă împotriva acelui nene rău. Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
-          Chiar e adevărat ce spui tu, tăticule?
-     Nu.
-          Atunci ce ai?
-          Am început să îmbătrânesc.
-          Atunci de ce nu ai urme şi pe celălalt obraz?
-          Pentru că am început să îmbătrânesc cu partea dreaptă, am răspuns eu cât mai convingător posibil.
Cosmina a oftat prelung și mi-a zis cu părere de rău:
-          Tu îmbătrânești și te faci urât şi eu sunt încă mică …
-          Ce să fac tată, dacă mi-a trecut vremea.
-          Da, dar eu și Maria suntem mici și doar în clasa a II-a ... ( Nu pot descrie tristețea de pe fața copilului meu.) Și de acum tu trebuie să ieși la pensie, iar noi nu am crescut îndeajuns de mari.
-          Fiecare om are un sfârșit ...
-          Eu nu vreau să mă sfârșesc niciodată!
-          Așa îmi doresc și eu, dar nu se poate.
După ce a stat și s-a gândit puțin, Cosmina revine:
-          Și după ce vei ieși la pensie o să îmbătrânești și mai tare, … și pe urmă ….

Cosmina știa ce ar fi urmat să-mi spună. Dar nu a mai zis nimic, probabil ca să nu mă supere prea tare. Am rugat-o să continuăm discuția, dar nu a mai vrut.
-          Du-te și te joacă, i-am zis eu impresionat de grijile ei. Copilul meu însă nu mai avea nici un chef de 
joacă. Stătea și mă privea în tăcere.

Între timp, dungile de pe fața mea au dispărut și Cosmina, zâmbind ștrengărește, mi-a zis:
- Tăticule, tu m-ai păcălit ! 

vineri, 8 martie 2013

Declaraţie pe suflet




Poezia este o rugăciune

către oameni ...



Dar eu neştiind să mă rog,

nu ştiu să scriu nici poezie.



Scriu doar cuvinte şi gânduri şi vise ...

cu pana, pe sufletul meu.



Fără să înjur, fără să ling ...

vorbesc deschis cu mine însumi.



Simțind ... că nu-i român în lumea asta,

( totuși ) să nu fi scris o poezie.



miercuri, 6 martie 2013

AVEM NEVOIE DE MODELE ADEVARATE !

                 
“Lunga-i calea prin reguli, scurta si buna prin exemple” (Seneca)
                  

AVEM NEVOIE DE MODELE ROMANESTI


"Avem nevoie de modele pentru că, în acest fel, munca generaţiilor dinaintea noastră rămâne veşnic alături de noi, pentru că ne putem legitima cu ceea ce ei au creat şi pentru că, dincolo de biografie, există un sacrificiu greu de descris, echivalent cu cel al lui Sisif, de a duce în vârful dealului încă o generaţie şi încă o generaţie. Iată de ce fiecare model ales este, de fapt, un omagiu adus memoriei celor care ne-au precedat, «şirului de bărbaţi de pe umărul meu drept» cum spunea Nichita Stănescu."

          Putem lua drept exemplu sfintii romani, care sunt cele mai desavarsit modele. Sfinti precum Stefan cel Mare, Constantin Brancoveanu, Ioan cel Nou de la Suceava, ne arata ca putem fi buni crestini si, in acelasi timp, sa avem si o activitatea lumeasca, implicand bogatie si putere, toate acestea fara sa ne desprindem de Dumnezeu. Acesti sfinti sunt modele de viata crestina, care ne arata ca putem sa tinem legea noastra ortodoxa, si in acelasi timp sa ducem o viata normala, fara sa fie nevoie sa ne retragem cu totii in pesteri ca pustinicii. Poti fi in mijlocul lumii, chiar sa ai o functie, si sa iti pastrezi legea si credinta.

         Romanii nu au modele pentru ca sunt mutilati sufleteste, pentru ca nu-si cunosc eroii, fie ei sfinti romani, regi, voievozi, boieri de seama, oameni de cultura, savanti, sportivi de renume, etc. Neavand cunostinta de istoria sa, romanul nu are nici stabilitate, nici demnitate, pentru ca nu cunoste nici mostenirea parintilor, fata de care are o mare raspundere, si nici legile lui Dumnezeu, care ar trebui sa faca parte integranta din viata lui.




Cu coltul inimii






Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu coltul inimii noastre
suspendate in aer, albe spume
ale marii acesteia, albastre.


O, doar pentru ochiul strain
toate acestea ar fi poate dantele
la perdeaua de miraj alcalin
trasa numai peste stele.


Insa pentru cei ce suntem aici
in viata, intregi si in lucrare,
cuvintele au lama de brici
intrand in miracol, cu tandra mirare.

DOR DE TATA


Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza



O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc.

Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10).

Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.



Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov 2, 10).

Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.

Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.

Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.

Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39).

Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7).



Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel

Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.

El spune: "Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune." Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 7-10).



Sfantului Siluan: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!"

Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.

"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele."

Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange." Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau."



Rugaciune de multumire pentru suferinta

"Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin"



Teodor Danalache – text preluat de pe facebook