.jpg)
sâmbătă, 16 mai 2009
.jpg)
vineri, 1 mai 2009
.jpg){kind=link}
PACE SUFLETELOR VOASTRE
,, Şi fiind seară, în ziua aceea, întîia a săptămânii (duminica),
Şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica
iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis:
Pace vouă !”
Ev. Ioan XX.19
Pace vouă !
Mâhniri în ochi crunţi,
Pace vouă !
Oameni mărunţi.
Pace vouă !
Truditori ai tăcerii,
Pace vouă !
Săraci ai durerii.
Pace vouă !
Răbdători în cuvânt,
Pace vouă !
Ridicători în vânt.
Pace vouă !
Priviri din mormânt,
Pace vouă !
Cruci de pământ.
Pace vouă !
Supuşi în orbire,
Pace vouă !
Părtaşi în cădere.
Pace vouă !
Trecători ai vieţii,
Pace vouă !
Purtători ai tristeţii.
Pace vouă !
Rugători care cer,
Pace vouă !
Oameni de Cer.
Golful galactic – cauză şi efect?
În SUA sunt foarte multe terenuri de golf. Vin oameni mai mulţi decât la biserică, seara după muncă, în weekend, în zilele libere. Fiecare club are restaurant, magazin de golf, facilităţi pentru antrenament. Lumea nu strigă, se râde, este foarte civilizată. Se mai înfurie câte unul pentru propriile lovituri greşite, dar se trece repede peste asta. De obicei concurezi întâi şi întâi cu tine, ştiind că poţi mai mult şi dorind să-ţi demonstrezi asta de fiecare dată, în fiecare zi.Apoi concurezi cu ceilalţi.
Jocul îţi îmbunătăţeşte enorm relaţiile sociale. Când ajungi să te descurci mai bine poţi să călătoreşti şi să joci pe orice teren celebru, chiar ca amator.
Jucători de toate vârstele şi de ambele sexe pot participa la acest joc. Este un joc cu sistem de handicap ce face ca un începător să poată concura contra unuia mai bun, cu şanse egale de câştig.
Un răspuns a venit luni 4 martie 2009 când omenirea a trecut, fără să ştie, pe lângă o ciocnire spaţială, care ar fi putut avea urmări catastrofale. Un asteroid cu diametrul de câteva zeci de metri s-a apropiat la doar 72.000 de kilometri de Pământ. Asteroidul era de mărimea celui care a lovit Terra şi a provocat, în 1908, o explozie de forţa a o mie de bombe atomice - din fericire, deasupra unei zone nelocuite din Siberia. La scară cosmică, distanţa este neînsemnată - de cinci ori mai mică decât depărtarea până la Lună. În urmă cu cinci ani, un alt asteroid a trecut la numai 6.500 de kilometri de Terra, dar acela măsura doar şase metri.
Un fapt banal în cinematica Universului, dar oare de ce brusc am impresia că Terra a devenit o gaură luminoasă de golf pentru noul sport galactic nocturn, practicat de cine ştie ce extratereştri mai mult sau mai puţin profesionişti. Din păcate nu ştiu la a câta lovitură ne aflăm deja în acest meci şi de la ce ,, tee’’, mai îndepărtat sau mai apropiat, se trage spre noi.
Mediul de desfăşurare al golfului este un parc galactic superb. Terenurile, tip galaxii, sunt în principiu asemănătoare dar totuşi diferite ca aspect. O partidă ia cam 4 ore galactice, pe un teren complet de 18 găuri negre sau luminoase şi distanţa în zbor normal este cam de 7-8 ani lumină! La jocul de amatori îţi trebuie în jur de 100 de lovituri.
Oda olarului
Am citit într-o carte că atunci când olarul zămisleşte pe roata sa o farfurie sau o ulcică, prin mâinile sale, cu uneltele sale, imprimă în carnea moale de lut o fărâmă de istorie. De fapt cred că se imprimă cel puţin sunetele ce se nasc şi mor în timpul zămislirii acelui vas moale. Iar dacă am avea uneltele potrivite am putea să descifrăm, ca de pe o placă veche de gramofon, cele ce s-au întâmplat atunci când roata s-a învârtit, captând sunetele dimprejur.
De aceea arheologii se bucură de fiecare dată când descoperă un vas de lut întreg. Ei se bucură că odată cu acel vas întreg şi misterul lui este descoperit întreg. Sunt fericiţi pentru că semenii lor din viitor vor avea astfel prilejul să afle o frântură de istorie neştiută.
Sunt sigur că aşa este. Atâta doar că multe din aceste vase, după crearea lor, sunt arse în foc şi nu ştiu dacă asta ajută sau nu ca mesajul acelui vas să ajungă intact până la noi. Tot ceea ce ştiu este că aceste vase, ne vor transmite istoria lor, oricare ar fi ea, dar mai cu seamă ne vor transmite pacea în care ele au fost create. Se va auzi desigur zgomotul roţii neobosit învârtită cu piciorul şi mâinile olarului frecându-se de lutul moale mişcător. Dar se vor auzi şi cântecul păsărelelor din copacul de lângă fereastră, sfada orătăniile de prin curte, scârţâitul ciuturii ce scoate apa din fântână, fusul ce sfârâie învârtind firul de lână, în mâna nevestei ce stă în tinda casei, zgomotul carelor cu poveri trecând pe uliţă, chiotele copiilor zbenguindu-se în apa ce curge prin spatele casei, mămăliga ce pufăie fierbând pe vatră…
Olarul lucrează în linişte, nedorind să trezească lutul din somnul său de pământ, înainte de a-i da forma nouă ce i s-a hărăzit. Culorile ce se aşează apoi peste suprafaţa vaselor de tot felul nu fac decât să sigileze clipa de istorie imprimată în lutul definitiv întărit. Însă secretul lutului moare odată cu trecerea timpul, cînd dintr-un întreg devin hârburi de oale aninate în parii gardurilor sau aruncate aiurea pe câmp. Şi atunci tăcerea lor se întoarce în tăcerea pământului din care s-au născut.
Dacă stau şi mă gândesc bine, olarul este singurul ţăran care lucrează în linişte, în tihna casei sale, cu magie şi meşteşug închipuind lucruri .
Olaritul este precum o rugăciune rotită către Marele Tăcut, o spirală a liniştii înălţată de pe roata vieţii omului pînă sub fruntea Marelui Olar, din care picură stropi de sudoare binecuvântând lutul nerostitelor noastre istorii uitate ...
Dintre toţi aceşti anonimi ţărani s-au ridicat unii precum Eminescu, Grigorescu, Brâncuşi, Enescu … olari ai sufletului românesc, care au reuşit cu har să amestece apa, pământul, focul şi aerul, într-un tot unitar, închipuind lutul din care Dumnezeu a zămislit sufletul românului.
DOR DE CER
pelerinaj prin mănăstirile Moldovei ( fragment )
Mi-a fost dat să plec pentru întîia dată la 24 de ani într-un pelerinaj şi nu sunt în stare să povestesc, pe deplin, cum a fost. Vă pot spune doar cum sunt acum, cum mă simt acum. Sunt un om bolnav, bolnav după o nouă odihnă, bolnav de dor de Domnul Dumnezeu, dar din păcate nu îndeajuns de bolnav pentru a porni din nou, în veşnică căutare, către El. Sunt precum tânărul bogat din Scriptură, atât de drag Domnului Iisus Hristos, după cum spunea părintele Teofil Pârâianu: ,, Am prea multe ale mele pentru a fi cu totul al lui Dumnezeu ,,. Sper doar că la Judecata de Apoi, Domnul Dumnezeu va zâmbi cu stiinţă despre mine, aşa cum singura dată a zâmbit către acel tânărul bogat şi bun. Tocmai de aceea privesc oriunde chipurile sfinţilor din icoane, vrând să văd măcar pe faţa unuia dintre ei, îngăduinţa şi iertarea Domnului care începe să se reverse peste mine.
Şi iar mă întorc la părintele Teofil care spunea despre aceeaşi întâmplare din Scriptură, că nicăieri nu scrie că acel tânăr bogat nu s-a mântuit sau că Domnul Iisus iar fi spus aceasta. Tot aşa şi eu, cu fiecare păcat, îmi renasc speranţa în rugăciune, cerşind mila Domnului.
Am plecat în acest sfânt şi unic pelerinaj ca un copil, căci nu văzusem niciodată locurile acelea şi mănăstirile ce le luminează. Am plecat cu frica în sân, frică de trudă, frică de mine cel ce nu ştiu să mă port, frică de Dumnezeu, neştiind dacă îmi va îngădui să calc acele locuri din care ţâşneşte în văzduh iubirea pentru El şi oameni, ( iubire pe care cu lacrimi mărturisesc că nu o am ), frică de oamenii din jur, mult mai curaţi decât mine, oameni care îmi pot vedea stângăcia şi păcatele mele. Dumnezeu mi-a sprijinit însă sufletul cu doi prieteni şi încă alţi doi prieteni care să-mi stea împrejur, din toate părţile, ajutându-mă să pun palmă lângă palmă şi să mă rog pentru creştere în ştiinţă, în silinţă şi în credinţă pentru Dumnezeu.
Am plecat în pelerinaj într-o joi seara, pe la orele 18, dintr-o sală plină de tineri, bineînţeles cu gândul doar, spre acele locuri ale renaşterii mele spirituale. Chiar dacă se voia a fi o zi de 1 aprilie, cu surprize şi păcăleli, şedinţa de atunci a A.S.C.O.R.-ului ieşean s-a vrut una obişnuită. Ne-am bucurat gândind şi cugetând mai întâi asupra Fericirilor rostite de Domnul Iisus Hristos. Atunci a murit frica mea, atunci am ştiut că voi merge, voi călători cu sufletul meu prin sufletul ortodoxiei noastre. În grabă, am pornit cu gîndul înainte, iertată să-mi fie această îndrăzneală. Şi Doamne frumos mai este să călătoreşti cu gândul şi să clădeşti, pe tărâmurile închipuirii, albe mănăstiri în mijlocul cărora, daca te uiţi cu credinţă, vezi cum arde o flacără mare şi totul este lumină în jur, după cum spunea cineva despre Mănăstirea Rohia. Aşa gândeam eu: că trebuie să călcăm cu bunătate pe orice palmă de pământ, deoarece nu ştim dacă pe acel loc se închipuie, din văzduh şi iubire de Dumnezeu, o viitoare sfântă mănăstire a gândului unui creştin adevărat. Astfel nu-i de mirare că mănăstirile mele semănau mult cu cele de la muntele Athos, tupilate pe sub mila Domnului, în vârfuri de stâncă şi de veşnicie. Poate păcătuiam închipuind locurile acelea, dar eu zugrăveam imagini doar până la zidurile mănăstirii, înăuntrul lor nu puteam aşeza decât lumină, atît ştiam că se află acolo.
Bunul Dumnezeu a vrut să fie aşa: cu mila sa ne-a purtat spre frumuseţea dintre zidurile mănăstirilor, ziduri nu din piatră ci din oase de cuvioşi părinţi, adormiţi întru Domnul şi din palmele lor rugătoare, ziduri de candele plăcut mirositoare şi de vieţuire plăcut lucrătoare. Nu vremea de primăvară timpurie a fost potrivnică dorinţei noastre, ci Dumnezeu a dorit ca noi să facem un adevărat pelerinaj, cu osteneală a trupului şi odihnă a sufletului. Dumnezeu a dorit să nu ne risipim ochii privind frumuseţea naturii, această frumuseţe o ştim cu toţii, El a dorit să nu avem odihna ochiului înainte de a ajunge unde era de ajuns. Vremea a fost doar cea dintâi încercare. Ce a urmat a fost o împletire de alte încercări şi minuni, pentru fiecare dintre noi. Totul era să ai ochi în suflet, cu care să vezi aceste minuni. Lucian Blaga spunea că ,, minunile se amestecă printre opincile noastre” şi noi ştiam că Dumnezeu aşează lucrurile şi nimic nu este la întâmplare.
În zborul gândului am găsit popasul necesar, împreună cu prietenii mei, pentru o binecuvântare de la părintele Clement, duhovnicul nostru, foarte bucuros de focul ce-l aveam la tălpi noi, cei ce ne încumetam a călători pe o asemenea vreme. Cu urări de drum bun şi dor de locurile prin care aveam să călcăm, părintele ne-a îndrumat să mergem sus la Schitul Sihla şi să ne închinăm la peştera Sfintei Teodora. A fost atâta dragoste în cuvintele sale încât cred că aceasta dorea şi dânsul să facă. Şi iată că din simplii umblători pe cărările de piatră şi de pământ ale mănăstirilor, am devenit purtători de binecuvântare şi dor. Dumnezeu a dorit să nu-i uităm această dorinţă, devenită acum şi a noastră. ,, Mergeţi în biserică şi vă rugaţi la Sfânta Paraschiva şi la Sfânta Teodora să vă dăruiască vreme bună, să puteţi călători. “ ne-a mai spus părintele la plecare. Şi cu rugăciunile sale şi ale tuturor celor ce ne-au dorit această călătorie, vremea s-a îmbunat.
Pelerini, cu mine şi cu Relu ( şefu cum îi spuneam noi ), am fost vreo 26 de tineri studenţi, între care multe fete şi doar 7-8 băieţi. Ne-am întâlnit cu toţii în gara din Iaşi, bucuroşi de îmbunarea vremii, gândind la harul cel au cei câţiva dintre noi, neştiuţi de nimeni, care s-au rugat şi au găsit ascultare la Dumnezeu. Am primit binecuvântare din cer pentru călătoria noastră, prin soarele care a ruşinat norii cei negri.
Cu bani puţini am ajuns, folosind trenul şi autobuzul, până aproape de Mănăstirea Neamţ.
Fraţilor, de aici a început raiul pământesc, cel alcătuit din linişte. Era altă lume sau chiar începutul lumii, nu era nici lumină nici întuneric, nici frig nici cald, părea a fi orice anotimp, era sigur începutul bucuriei noastre. Doi monahi ne îndrumă către mănăstire. Pe drum ne salută mai de aproape, dintr-un stâlp, o barza care îşi reclădea cuibul după o iarnă de părăsire, iar din depărtare, turlele mănăstirii şi mai ales ale aghiazmatarului din faţa mănăstirii. De la intrare, pe alee, ne întâmpină mormântul frumos împodobit şi împrejmuit cu marmură albă al Sfântului Necunoscut de la Neamţ, ce se afla acum depus, cu oasele trupeşti plăcut mirositoare, în tinda bisericii celei mari. În curtea mănăstirii lumina devine rotundă, străjuită de simbolul dumnezeirii întreite şi atotvăzătoare, zugrăvit pe turnul de la intrare. Am admirat toaca din fier, frumos lucrată, de la intrarea în biserica mare, a cărei inscripţie veche, în relief, s-a tocit sub loviturile micului ciocănel de fier. În interiorul bisericii am intrat în istorie, totul miroase a veşnicie, datorită pietrelor de mormânt şlefuite de vreme, pereţilor pictaţi dar scăzuţi din măreţie prin tulburarea anilor, altarului împodobit cu candele şi lucrături ce lipsesc din bisericile mai noi. Ne închinăm cu atâta uimire, încât mi se pare că odată cu noi se închină şi îngerul nostru păzitor. Cu deosebită luare aminte privesc şi mă rog la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, cea numită Lidianca, donată mănăstirii la 1401, de Ioan al VIII-lea Paleologul, împăratul Bizanţului. În semiobscuritatea din biserică, străluceşte argintul bătut în pietre scumpe al icoanei, care arde precum candela de deasupra sa. Bunăvoinţa unui frate din mănăstire ne dă prilejul să trecem pe sub icoana şi noi ne bucurăm iar de o asemenea îngăduinţă cerească. Si nu este o întâmplare că în Postul Paştelui am început pelerinajul nostru cu această mănăstire, având hramul Înălţarea Domnului.
Am intrat apoi în biserica mică, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care este şi patronul meu, unde iarăşi, cu drag, ne-am închinat la icoanele Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, cea cu trei mâini, mirarea creştinilor întru minunile săvârşite de ea şi la cea a Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Într-o asemenea bucurie a sufletului îţi zboară gândul la cei de acasă şi le doreşti fiecăruia sănătate şi bucurie, scriindu-le numele în pomelnice.
Ca nu am fost doar turişti s-a vădit aici, deoarece nu am văzut nimic altceva decât sfintele odoarele din cele două biserici. La ieşirea din mănăstire, stăm de vorbă cu câţiva pelerini, printre care era şi un bătrân cu plete albe, precum vechii ţărani din timpurile apuse, care ne spune despre bucuria de a-l căuta pe Domnul, despre neplecarea lumii la credinţă şi ne doreşte să rămânem în mănăstirea aceasta ca fraţi nevoitori. Auzind acestea, în taină ne picură o lacrimă, ştiindu-ne nevrednici încă pentru o asemenea înaltă vieţuire duhovnicească.
În apropierea aghiazmatarului ne rânduim pentru un prânz uşor, din dorinţa de a nu irosi timpul şi de a vedea cât mai multe sfinte locaşuri. Deja uitasem de unde venim, ştiam doar încotro ne ducem. Curând avea să uităm şi aceasta, căci nu ne duceam nicăieri, aici oriunde mergeam eram tot acasă. De aceea la finalul călătoriei noastre, cu amărăciune în glas întrebam pe cei de lângă noi: ,, Chiar trebuie să ne întorcem la Iaşi ? “
Firul drumului nostru se înnoadă greu, oarecum speriat de asprimea vremii şi abundenţa apei în toate stările ei. Punctul următor al călătoriei noastre era Schitul Pocrov. Alegem calea cea mai scurtă şi grea, drumul pe jos prin pădure. Urcuşul greoi, plin de zăpadă şi apă curgând în pârâiaşe la vale, a decurs în linişte. Ţinutul era cu totul ca într-o poezie a Raiului pământesc: unii copaci fiind înveşmântaţi cu frunze galbene de toamnă, pământul învelit încă cu plapuma de zăpadă, cerul aproape înseninat ca de primăvară şi cântecul răzleţ a câte unei păsări ce făcea a vară. Am plătit preţul acestei vederi cu mult efort fizic, dar cu zâmbetul pe buze. Ca să vezi ce înseamnă dorul de Cer. Drumului greu i-am găsit rostul când cineva dintre noi a zis: ,, Păi dacă v-aţi luat cruce de fier de cărat în spinare, este mai greu; ia să vă fi ales una de lemn şi atunci să fi văzut ce uşor vă era.”
Într-o poiană între păduri şi dealuri, am aflat Schitul Pocrov, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, una din puţinele din ţară cu acest hram. După ce am citit la intrare un istoric al schitului şi un îndemn la neîncetată rugăciune către Domnul, am intrat în micuţa şi curata biserică unde părintele-călugăr ne-a dat unele lamuriri asupra lucrăturii interioare şi a icoanelor. Ne închinăm la sfintele icoane iar la plecare cerem binecuvântare şi, profitând de bunăvoinţa părintelui, o lămurire la o întrebare care ne chinuie pe toţi: ,, Părinte, unde este mai bine, la mănăstirile mari, avute şi cu pelerini mulţi, sau la schiturile mici, sărace şi aruncate pe vârfuri de munţi ?” Răspunsul a fost acesta: ,, Apoi, după cum e omul, unii aşa, alţii altminteri . “
Cu urările sale de bine am pornit pe plai în jos, deopotrivă cu pârâiaşele de apă care mai treceau din când în când şi prin bocancii şi pantofii noştrii. Cărăruia folosită de călugării de la schit ne-a scos în mijlocul unui sat. Satul, nu mai ştiu cum îi zice, ne-a întâmpinat cu flori; da, da, cu flori mici, albastre, care Dumnezeu ştie cum au răsărit aşa plăpânde şi frumoase, ici şi colo, ca nişte fapte bune într-o vale de păcate. Stăm puţin la un măr de vorbă apoi pornim spre Mănăstirea Secu, fiecare cu gândurile sale, împrăştiindu-ne în lungul drumului. M-am găsit alături de Gina o bună bucată de drum şi am vorbit, cum ne-am priceput, despre truda noastră, despre priveliştile întâlnite pe drum şi despre trăirile colegilor noştrii. Eram precum Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus, când din urmă ne-a ajuns un tânăr creştin, care cu lumină în ochi şi smerenie în glas, ne-a ascultat şi ne-a vorbit, dându-ne sfat să ne căutăm, acolo unde mergem, duhovnici buni, să ne spovedim şi să ne împărtăşim din preplinul harului părinţilor-călugări de pe aceste plaiuri. Ne-am bucurat de bunătatea lui, de vorbele sale şi nu am pierdut prilejul de a ne lăuda şi noi cu harul părinţilor noştrii duhovniceşti din Iaşi.
Aşa am intrat noi în cuprisul Mănăstirii Secu, pe sub poarta de lemn tipic românescă, unde ne-am aplecat sufletul spre pământ şi am ascultat paşii tăcuţi ai celor ce au călcat pe aici înainte de noi. Dintru început ne-a întâmpinat lemnul însemnat cu Răstignirea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos şi nu ne-a trebuit un alt bun venit. Acum intram adânc în tărâmul nevoinţei de bunăvoie, nevoinţă întru lauda Domnului şi mântuirea omului. Sub turnul de piatra de la intrare veche în mănăstire ne-am răcorit trupurile încălzite de pe drum, aşteptând totodată să ni se aşeze apele sufletului, după cum cerea şi locul. Oboseala îşi spune cuvântul, cerând un popas mai lung aici, unde vom şi înnopta.
Între timp, fiecare a început să iscodească, după dorinţă, locurile: unii privind împrejurimile, alţii lăsându-se cuprinşi de nevoile trupului, unii puricând un câine ciobănesc bătrân pripăşit prin curtea mănăstirii, alţii mai neastâmpăraţi dorind să pătrundă cât mai curând în sufletul mănăstirii. Urmându-i pe aceştia din urmă, mai curajoşi şi mai cunoscători ai locului, am ajuns în inima mănăstirii, chiar în paraclisul de sus, de la catul întâi al caselor ce înconjoară curtea. De aici, mănăstirea mi s-a arătat impresionantă prin zidurile sale ce ocroteau biserica şi fântâna din curte. Dar aceste ziduri de piatră nu mai au nici o folosinţă acum, în zilele noastre, când chiar de la poartă te întâmpină zidurile de aer tare ridicate împrejurul mănăstirii de Sfântul Ioan, Botezătorul Domnul (hramul mănăstirii fiind Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul).
Tinda paraclisului ne-a întâmpinat cu pictură nouă, zugrăvind sfinţi români, bucurându-ne îndeosebi la vederea chipului Sfântului Calinic de la Cernica, care este patronul nostru, al A.S.C.O.R.-enilor de pretutindeni. Inima mi s-a aprins de bucurie când am văzut frumuseţea paraclisului. Mirosea a sfinţenie şi credinţă amestecată cu harnicia neostoită a fraţilor călugări, vădită din lucrătura lemnului proaspăt lăcuit şi a zugrăvelii. Cu închinări cuviincioase mai mult cu gândul decât cu trupul, paraclisul fiind plin de credincioşi, am sărutat şi racla ce păstra, ferecate în argint, moşte sfinte ale dreptmăritorilor de Dumnezeu. Micimea mea era atât de mare încât am ieşit pe nesimţite în tinda paraclisului unde m-am silit să cumpăr din multele bunătăţi pentru suflet pe care un cuvios călugăr le oferea pelerinilor. Acum m-am apropiat cu mai mult curaj de icoanele sfinţilor, găsindu-le aici mai potrivite mie, ele fiind cele mici şi eu cel mare. Ne-am umplut fiecare buzunarele cu ce am avut nevoie şi mulţumind lui Dumnezeu, am ieşit către ceilalţi, dându-le veste despre aceste bunătăţi. Pelerinaj a fost şi aici deoarece nu am văzut nimic altceva decât paraclisul.
Între timp prin bunăvoinţa colegilor, a lui Relu în special, cu toate că locurile de găzduire erau ocupate, un cuvios parinte-călugăr, însărcinat cu primirea oaspeţilor, ne-a găsit loc de odihnă peste noapte, într-o cameră largă la mansarda casei de oaspeţi. Aici am încăput cu toţii, băieţi şi fete, peste 20 de suflete, fetele dormind toate într-un pat mare care ocupa aproape toată camera, iar noi băieţii, mai smeriţi, sub pat.
Trebuie să fac o paranteză aici şi să spun că în tot cuprinsul acestui pelerinaj mi s-a părut că nu văd întâia dată aceste locuri. Aveam impresia că o parte din mine a trăit aici veşnic şi a aşteptat să vină cealaltă parte din mine, ca să se rotunjească în sfârşit sufletul meu, primind ceea ce îi lipsea. Oamenii veniţi aici nu mai erau aceeaşi, toţi erau împliniţi, desăvârşiţi, învăluiţi de lumina evlaviei creştine. Vedeam cum parcă Dumnezeu îi mâna cu degetul încoace şi încolo, arătându-le minunile sale înfăptuite prin părinţii călugări, oamenii ai locului, dar şi oameni de cer.
Dacă nu pomenesc nimic de masă, nu înseamnă că nu ne-a fost foame. Dar dorul de Domnul Dumnezeu şi timpul ce repede fugea nu ne îngăduia risipa. Am fost chemaţi la masă, dar am refuzat politicoşi, având din destul hrană la noi şi nevoind să întindem prea mult de bunăvoinţa celor ce ne găzduiau. Tindeam către mai mult, tot mai sus, către Mănăstirea Sihăstria, la părintele Cleopa. Doream să intrăm tot mai mult în adâncul Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Tradiţii creştine, ştiind că hramul Mănăstirii Sihăstria este Naşterea Maicii Domnului, începutul minunilor Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Suntem uimiţi de mulţimea de maşini şi de oameni ce se îndreaptă spre Mănăstirea Sihăstria. Ne închinăm sub poarta de piatră împodobită cu chipuri de sfinţi şi îngeri. Între a merge în paraclis la slujba de seară şi a merge să ascultăm cuvintele preacuviosului părinte Cleopa, am ales-o pe cea din urmă. Iubirea de oameni şi de sfinţenie ne-a biruit încă odată şi călăuziţi de ceilalţi oameni, am urcat scările către căsuţa părintelui Cleopa, pe care l-am găsit vorbind cu o mulţime de oameni strânşi în jurul său. Erau oameni de toate vârstele şi toate condiţiile, din toate părţile ţării, veniţi să ceară întărire sufletescă, sfat şi binecuvântare de la părintele lor sufletesc. Şi părintele Cleopa,cu duhul plin de har, le dădea sfat. Aşa cum l-am văzut acolo, aşezat în jilţ, cu patrafirul revărsat peste mulţime, cu părul alb şi ochii înlăcrimaţi, îmi părea precum sfinţii cei din vechime. Părea a fi Prorocul Ilie care a fost răpit la cer şi acum
s-a întors. El ştiutorul de multe, de acolo de sus, a venit să ne spună nouă păcătoşilor despre mila Domnului, despre Raiul Maicii Domnului şi să ne dea binecuvântarea sa prin cuvintele:
,, Mânca-v-ar raiul să vă mănânce ! “
Noi ştiam toate acestea căci eram deja în tinda Raiului. Prin minte ne trece o singură rugă de răspuns la urarea părintelui Cleopa: ,, Doamne, dă-ne iertarea tâlharului de pe cruce ! ,,
Mîine urma să urcăm sus la peştera Sfintei Teodora de la Sihla. Şi de aici putea începe mântuirea noastră ...
Mi-a fost dat să plec pentru întîia dată la 24 de ani într-un pelerinaj şi nu sunt în stare să povestesc, pe deplin, cum a fost. Vă pot spune doar cum sunt acum, cum mă simt acum. Sunt un om bolnav, bolnav după o nouă odihnă, bolnav de dor de Domnul Dumnezeu, dar din păcate nu îndeajuns de bolnav pentru a porni din nou, în veşnică căutare, către El. Sunt precum tânărul bogat din Scriptură, atât de drag Domnului Iisus Hristos, după cum spunea părintele Teofil Pârâianu: ,, Am prea multe ale mele pentru a fi cu totul al lui Dumnezeu ,,. Sper doar că la Judecata de Apoi, Domnul Dumnezeu va zâmbi cu stiinţă despre mine, aşa cum singura dată a zâmbit către acel tânărul bogat şi bun. Tocmai de aceea privesc oriunde chipurile sfinţilor din icoane, vrând să văd măcar pe faţa unuia dintre ei, îngăduinţa şi iertarea Domnului care începe să se reverse peste mine.
Şi iar mă întorc la părintele Teofil care spunea despre aceeaşi întâmplare din Scriptură, că nicăieri nu scrie că acel tânăr bogat nu s-a mântuit sau că Domnul Iisus iar fi spus aceasta. Tot aşa şi eu, cu fiecare păcat, îmi renasc speranţa în rugăciune, cerşind mila Domnului.
Am plecat în acest sfânt şi unic pelerinaj ca un copil, căci nu văzusem niciodată locurile acelea şi mănăstirile ce le luminează. Am plecat cu frica în sân, frică de trudă, frică de mine cel ce nu ştiu să mă port, frică de Dumnezeu, neştiind dacă îmi va îngădui să calc acele locuri din care ţâşneşte în văzduh iubirea pentru El şi oameni, ( iubire pe care cu lacrimi mărturisesc că nu o am ), frică de oamenii din jur, mult mai curaţi decât mine, oameni care îmi pot vedea stângăcia şi păcatele mele. Dumnezeu mi-a sprijinit însă sufletul cu doi prieteni şi încă alţi doi prieteni care să-mi stea împrejur, din toate părţile, ajutându-mă să pun palmă lângă palmă şi să mă rog pentru creştere în ştiinţă, în silinţă şi în credinţă pentru Dumnezeu.
Am plecat în pelerinaj într-o joi seara, pe la orele 18, dintr-o sală plină de tineri, bineînţeles cu gândul doar, spre acele locuri ale renaşterii mele spirituale. Chiar dacă se voia a fi o zi de 1 aprilie, cu surprize şi păcăleli, şedinţa de atunci a A.S.C.O.R.-ului ieşean s-a vrut una obişnuită. Ne-am bucurat gândind şi cugetând mai întâi asupra Fericirilor rostite de Domnul Iisus Hristos. Atunci a murit frica mea, atunci am ştiut că voi merge, voi călători cu sufletul meu prin sufletul ortodoxiei noastre. În grabă, am pornit cu gîndul înainte, iertată să-mi fie această îndrăzneală. Şi Doamne frumos mai este să călătoreşti cu gândul şi să clădeşti, pe tărâmurile închipuirii, albe mănăstiri în mijlocul cărora, daca te uiţi cu credinţă, vezi cum arde o flacără mare şi totul este lumină în jur, după cum spunea cineva despre Mănăstirea Rohia. Aşa gândeam eu: că trebuie să călcăm cu bunătate pe orice palmă de pământ, deoarece nu ştim dacă pe acel loc se închipuie, din văzduh şi iubire de Dumnezeu, o viitoare sfântă mănăstire a gândului unui creştin adevărat. Astfel nu-i de mirare că mănăstirile mele semănau mult cu cele de la muntele Athos, tupilate pe sub mila Domnului, în vârfuri de stâncă şi de veşnicie. Poate păcătuiam închipuind locurile acelea, dar eu zugrăveam imagini doar până la zidurile mănăstirii, înăuntrul lor nu puteam aşeza decât lumină, atît ştiam că se află acolo.
Bunul Dumnezeu a vrut să fie aşa: cu mila sa ne-a purtat spre frumuseţea dintre zidurile mănăstirilor, ziduri nu din piatră ci din oase de cuvioşi părinţi, adormiţi întru Domnul şi din palmele lor rugătoare, ziduri de candele plăcut mirositoare şi de vieţuire plăcut lucrătoare. Nu vremea de primăvară timpurie a fost potrivnică dorinţei noastre, ci Dumnezeu a dorit ca noi să facem un adevărat pelerinaj, cu osteneală a trupului şi odihnă a sufletului. Dumnezeu a dorit să nu ne risipim ochii privind frumuseţea naturii, această frumuseţe o ştim cu toţii, El a dorit să nu avem odihna ochiului înainte de a ajunge unde era de ajuns. Vremea a fost doar cea dintâi încercare. Ce a urmat a fost o împletire de alte încercări şi minuni, pentru fiecare dintre noi. Totul era să ai ochi în suflet, cu care să vezi aceste minuni. Lucian Blaga spunea că ,, minunile se amestecă printre opincile noastre” şi noi ştiam că Dumnezeu aşează lucrurile şi nimic nu este la întâmplare.
În zborul gândului am găsit popasul necesar, împreună cu prietenii mei, pentru o binecuvântare de la părintele Clement, duhovnicul nostru, foarte bucuros de focul ce-l aveam la tălpi noi, cei ce ne încumetam a călători pe o asemenea vreme. Cu urări de drum bun şi dor de locurile prin care aveam să călcăm, părintele ne-a îndrumat să mergem sus la Schitul Sihla şi să ne închinăm la peştera Sfintei Teodora. A fost atâta dragoste în cuvintele sale încât cred că aceasta dorea şi dânsul să facă. Şi iată că din simplii umblători pe cărările de piatră şi de pământ ale mănăstirilor, am devenit purtători de binecuvântare şi dor. Dumnezeu a dorit să nu-i uităm această dorinţă, devenită acum şi a noastră. ,, Mergeţi în biserică şi vă rugaţi la Sfânta Paraschiva şi la Sfânta Teodora să vă dăruiască vreme bună, să puteţi călători. “ ne-a mai spus părintele la plecare. Şi cu rugăciunile sale şi ale tuturor celor ce ne-au dorit această călătorie, vremea s-a îmbunat.
Pelerini, cu mine şi cu Relu ( şefu cum îi spuneam noi ), am fost vreo 26 de tineri studenţi, între care multe fete şi doar 7-8 băieţi. Ne-am întâlnit cu toţii în gara din Iaşi, bucuroşi de îmbunarea vremii, gândind la harul cel au cei câţiva dintre noi, neştiuţi de nimeni, care s-au rugat şi au găsit ascultare la Dumnezeu. Am primit binecuvântare din cer pentru călătoria noastră, prin soarele care a ruşinat norii cei negri.
Cu bani puţini am ajuns, folosind trenul şi autobuzul, până aproape de Mănăstirea Neamţ.
Fraţilor, de aici a început raiul pământesc, cel alcătuit din linişte. Era altă lume sau chiar începutul lumii, nu era nici lumină nici întuneric, nici frig nici cald, părea a fi orice anotimp, era sigur începutul bucuriei noastre. Doi monahi ne îndrumă către mănăstire. Pe drum ne salută mai de aproape, dintr-un stâlp, o barza care îşi reclădea cuibul după o iarnă de părăsire, iar din depărtare, turlele mănăstirii şi mai ales ale aghiazmatarului din faţa mănăstirii. De la intrare, pe alee, ne întâmpină mormântul frumos împodobit şi împrejmuit cu marmură albă al Sfântului Necunoscut de la Neamţ, ce se afla acum depus, cu oasele trupeşti plăcut mirositoare, în tinda bisericii celei mari. În curtea mănăstirii lumina devine rotundă, străjuită de simbolul dumnezeirii întreite şi atotvăzătoare, zugrăvit pe turnul de la intrare. Am admirat toaca din fier, frumos lucrată, de la intrarea în biserica mare, a cărei inscripţie veche, în relief, s-a tocit sub loviturile micului ciocănel de fier. În interiorul bisericii am intrat în istorie, totul miroase a veşnicie, datorită pietrelor de mormânt şlefuite de vreme, pereţilor pictaţi dar scăzuţi din măreţie prin tulburarea anilor, altarului împodobit cu candele şi lucrături ce lipsesc din bisericile mai noi. Ne închinăm cu atâta uimire, încât mi se pare că odată cu noi se închină şi îngerul nostru păzitor. Cu deosebită luare aminte privesc şi mă rog la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, cea numită Lidianca, donată mănăstirii la 1401, de Ioan al VIII-lea Paleologul, împăratul Bizanţului. În semiobscuritatea din biserică, străluceşte argintul bătut în pietre scumpe al icoanei, care arde precum candela de deasupra sa. Bunăvoinţa unui frate din mănăstire ne dă prilejul să trecem pe sub icoana şi noi ne bucurăm iar de o asemenea îngăduinţă cerească. Si nu este o întâmplare că în Postul Paştelui am început pelerinajul nostru cu această mănăstire, având hramul Înălţarea Domnului.
Am intrat apoi în biserica mică, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care este şi patronul meu, unde iarăşi, cu drag, ne-am închinat la icoanele Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, cea cu trei mâini, mirarea creştinilor întru minunile săvârşite de ea şi la cea a Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Într-o asemenea bucurie a sufletului îţi zboară gândul la cei de acasă şi le doreşti fiecăruia sănătate şi bucurie, scriindu-le numele în pomelnice.
Ca nu am fost doar turişti s-a vădit aici, deoarece nu am văzut nimic altceva decât sfintele odoarele din cele două biserici. La ieşirea din mănăstire, stăm de vorbă cu câţiva pelerini, printre care era şi un bătrân cu plete albe, precum vechii ţărani din timpurile apuse, care ne spune despre bucuria de a-l căuta pe Domnul, despre neplecarea lumii la credinţă şi ne doreşte să rămânem în mănăstirea aceasta ca fraţi nevoitori. Auzind acestea, în taină ne picură o lacrimă, ştiindu-ne nevrednici încă pentru o asemenea înaltă vieţuire duhovnicească.
În apropierea aghiazmatarului ne rânduim pentru un prânz uşor, din dorinţa de a nu irosi timpul şi de a vedea cât mai multe sfinte locaşuri. Deja uitasem de unde venim, ştiam doar încotro ne ducem. Curând avea să uităm şi aceasta, căci nu ne duceam nicăieri, aici oriunde mergeam eram tot acasă. De aceea la finalul călătoriei noastre, cu amărăciune în glas întrebam pe cei de lângă noi: ,, Chiar trebuie să ne întorcem la Iaşi ? “
Firul drumului nostru se înnoadă greu, oarecum speriat de asprimea vremii şi abundenţa apei în toate stările ei. Punctul următor al călătoriei noastre era Schitul Pocrov. Alegem calea cea mai scurtă şi grea, drumul pe jos prin pădure. Urcuşul greoi, plin de zăpadă şi apă curgând în pârâiaşe la vale, a decurs în linişte. Ţinutul era cu totul ca într-o poezie a Raiului pământesc: unii copaci fiind înveşmântaţi cu frunze galbene de toamnă, pământul învelit încă cu plapuma de zăpadă, cerul aproape înseninat ca de primăvară şi cântecul răzleţ a câte unei păsări ce făcea a vară. Am plătit preţul acestei vederi cu mult efort fizic, dar cu zâmbetul pe buze. Ca să vezi ce înseamnă dorul de Cer. Drumului greu i-am găsit rostul când cineva dintre noi a zis: ,, Păi dacă v-aţi luat cruce de fier de cărat în spinare, este mai greu; ia să vă fi ales una de lemn şi atunci să fi văzut ce uşor vă era.”
Într-o poiană între păduri şi dealuri, am aflat Schitul Pocrov, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, una din puţinele din ţară cu acest hram. După ce am citit la intrare un istoric al schitului şi un îndemn la neîncetată rugăciune către Domnul, am intrat în micuţa şi curata biserică unde părintele-călugăr ne-a dat unele lamuriri asupra lucrăturii interioare şi a icoanelor. Ne închinăm la sfintele icoane iar la plecare cerem binecuvântare şi, profitând de bunăvoinţa părintelui, o lămurire la o întrebare care ne chinuie pe toţi: ,, Părinte, unde este mai bine, la mănăstirile mari, avute şi cu pelerini mulţi, sau la schiturile mici, sărace şi aruncate pe vârfuri de munţi ?” Răspunsul a fost acesta: ,, Apoi, după cum e omul, unii aşa, alţii altminteri . “
Cu urările sale de bine am pornit pe plai în jos, deopotrivă cu pârâiaşele de apă care mai treceau din când în când şi prin bocancii şi pantofii noştrii. Cărăruia folosită de călugării de la schit ne-a scos în mijlocul unui sat. Satul, nu mai ştiu cum îi zice, ne-a întâmpinat cu flori; da, da, cu flori mici, albastre, care Dumnezeu ştie cum au răsărit aşa plăpânde şi frumoase, ici şi colo, ca nişte fapte bune într-o vale de păcate. Stăm puţin la un măr de vorbă apoi pornim spre Mănăstirea Secu, fiecare cu gândurile sale, împrăştiindu-ne în lungul drumului. M-am găsit alături de Gina o bună bucată de drum şi am vorbit, cum ne-am priceput, despre truda noastră, despre priveliştile întâlnite pe drum şi despre trăirile colegilor noştrii. Eram precum Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus, când din urmă ne-a ajuns un tânăr creştin, care cu lumină în ochi şi smerenie în glas, ne-a ascultat şi ne-a vorbit, dându-ne sfat să ne căutăm, acolo unde mergem, duhovnici buni, să ne spovedim şi să ne împărtăşim din preplinul harului părinţilor-călugări de pe aceste plaiuri. Ne-am bucurat de bunătatea lui, de vorbele sale şi nu am pierdut prilejul de a ne lăuda şi noi cu harul părinţilor noştrii duhovniceşti din Iaşi.
Aşa am intrat noi în cuprisul Mănăstirii Secu, pe sub poarta de lemn tipic românescă, unde ne-am aplecat sufletul spre pământ şi am ascultat paşii tăcuţi ai celor ce au călcat pe aici înainte de noi. Dintru început ne-a întâmpinat lemnul însemnat cu Răstignirea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos şi nu ne-a trebuit un alt bun venit. Acum intram adânc în tărâmul nevoinţei de bunăvoie, nevoinţă întru lauda Domnului şi mântuirea omului. Sub turnul de piatra de la intrare veche în mănăstire ne-am răcorit trupurile încălzite de pe drum, aşteptând totodată să ni se aşeze apele sufletului, după cum cerea şi locul. Oboseala îşi spune cuvântul, cerând un popas mai lung aici, unde vom şi înnopta.
Între timp, fiecare a început să iscodească, după dorinţă, locurile: unii privind împrejurimile, alţii lăsându-se cuprinşi de nevoile trupului, unii puricând un câine ciobănesc bătrân pripăşit prin curtea mănăstirii, alţii mai neastâmpăraţi dorind să pătrundă cât mai curând în sufletul mănăstirii. Urmându-i pe aceştia din urmă, mai curajoşi şi mai cunoscători ai locului, am ajuns în inima mănăstirii, chiar în paraclisul de sus, de la catul întâi al caselor ce înconjoară curtea. De aici, mănăstirea mi s-a arătat impresionantă prin zidurile sale ce ocroteau biserica şi fântâna din curte. Dar aceste ziduri de piatră nu mai au nici o folosinţă acum, în zilele noastre, când chiar de la poartă te întâmpină zidurile de aer tare ridicate împrejurul mănăstirii de Sfântul Ioan, Botezătorul Domnul (hramul mănăstirii fiind Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul).
Tinda paraclisului ne-a întâmpinat cu pictură nouă, zugrăvind sfinţi români, bucurându-ne îndeosebi la vederea chipului Sfântului Calinic de la Cernica, care este patronul nostru, al A.S.C.O.R.-enilor de pretutindeni. Inima mi s-a aprins de bucurie când am văzut frumuseţea paraclisului. Mirosea a sfinţenie şi credinţă amestecată cu harnicia neostoită a fraţilor călugări, vădită din lucrătura lemnului proaspăt lăcuit şi a zugrăvelii. Cu închinări cuviincioase mai mult cu gândul decât cu trupul, paraclisul fiind plin de credincioşi, am sărutat şi racla ce păstra, ferecate în argint, moşte sfinte ale dreptmăritorilor de Dumnezeu. Micimea mea era atât de mare încât am ieşit pe nesimţite în tinda paraclisului unde m-am silit să cumpăr din multele bunătăţi pentru suflet pe care un cuvios călugăr le oferea pelerinilor. Acum m-am apropiat cu mai mult curaj de icoanele sfinţilor, găsindu-le aici mai potrivite mie, ele fiind cele mici şi eu cel mare. Ne-am umplut fiecare buzunarele cu ce am avut nevoie şi mulţumind lui Dumnezeu, am ieşit către ceilalţi, dându-le veste despre aceste bunătăţi. Pelerinaj a fost şi aici deoarece nu am văzut nimic altceva decât paraclisul.
Între timp prin bunăvoinţa colegilor, a lui Relu în special, cu toate că locurile de găzduire erau ocupate, un cuvios parinte-călugăr, însărcinat cu primirea oaspeţilor, ne-a găsit loc de odihnă peste noapte, într-o cameră largă la mansarda casei de oaspeţi. Aici am încăput cu toţii, băieţi şi fete, peste 20 de suflete, fetele dormind toate într-un pat mare care ocupa aproape toată camera, iar noi băieţii, mai smeriţi, sub pat.
Trebuie să fac o paranteză aici şi să spun că în tot cuprinsul acestui pelerinaj mi s-a părut că nu văd întâia dată aceste locuri. Aveam impresia că o parte din mine a trăit aici veşnic şi a aşteptat să vină cealaltă parte din mine, ca să se rotunjească în sfârşit sufletul meu, primind ceea ce îi lipsea. Oamenii veniţi aici nu mai erau aceeaşi, toţi erau împliniţi, desăvârşiţi, învăluiţi de lumina evlaviei creştine. Vedeam cum parcă Dumnezeu îi mâna cu degetul încoace şi încolo, arătându-le minunile sale înfăptuite prin părinţii călugări, oamenii ai locului, dar şi oameni de cer.
Dacă nu pomenesc nimic de masă, nu înseamnă că nu ne-a fost foame. Dar dorul de Domnul Dumnezeu şi timpul ce repede fugea nu ne îngăduia risipa. Am fost chemaţi la masă, dar am refuzat politicoşi, având din destul hrană la noi şi nevoind să întindem prea mult de bunăvoinţa celor ce ne găzduiau. Tindeam către mai mult, tot mai sus, către Mănăstirea Sihăstria, la părintele Cleopa. Doream să intrăm tot mai mult în adâncul Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Tradiţii creştine, ştiind că hramul Mănăstirii Sihăstria este Naşterea Maicii Domnului, începutul minunilor Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Suntem uimiţi de mulţimea de maşini şi de oameni ce se îndreaptă spre Mănăstirea Sihăstria. Ne închinăm sub poarta de piatră împodobită cu chipuri de sfinţi şi îngeri. Între a merge în paraclis la slujba de seară şi a merge să ascultăm cuvintele preacuviosului părinte Cleopa, am ales-o pe cea din urmă. Iubirea de oameni şi de sfinţenie ne-a biruit încă odată şi călăuziţi de ceilalţi oameni, am urcat scările către căsuţa părintelui Cleopa, pe care l-am găsit vorbind cu o mulţime de oameni strânşi în jurul său. Erau oameni de toate vârstele şi toate condiţiile, din toate părţile ţării, veniţi să ceară întărire sufletescă, sfat şi binecuvântare de la părintele lor sufletesc. Şi părintele Cleopa,cu duhul plin de har, le dădea sfat. Aşa cum l-am văzut acolo, aşezat în jilţ, cu patrafirul revărsat peste mulţime, cu părul alb şi ochii înlăcrimaţi, îmi părea precum sfinţii cei din vechime. Părea a fi Prorocul Ilie care a fost răpit la cer şi acum
s-a întors. El ştiutorul de multe, de acolo de sus, a venit să ne spună nouă păcătoşilor despre mila Domnului, despre Raiul Maicii Domnului şi să ne dea binecuvântarea sa prin cuvintele:
,, Mânca-v-ar raiul să vă mănânce ! “
Noi ştiam toate acestea căci eram deja în tinda Raiului. Prin minte ne trece o singură rugă de răspuns la urarea părintelui Cleopa: ,, Doamne, dă-ne iertarea tâlharului de pe cruce ! ,,
Mîine urma să urcăm sus la peştera Sfintei Teodora de la Sihla. Şi de aici putea începe mântuirea noastră ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)