Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 21 august 2009

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de RADU GYR


Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

vineri, 14 august 2009

Din Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt





- cuvintele alese şi potrivite -


Camus: Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.

Emile Male: frumuseţea e pretutindeni dar nu se dezvăluie decât dragostei.


Dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu
mârşăvia pe care o descoperim la celălalt – la urma urmei nu ne sinchisim de ea – ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.


Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt folositoare.

La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?


Dostoievski o ştia de mult: ,, A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin … omul nu poate trăi fără a
îngenunchea … Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei. “

Ştiinţa din zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o.


Dacă ( Dumnezeu ) mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare.

Aşa se înţelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor.


Poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi în locul Tău
şi Tu într-al meu.


Ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-l
formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.

Aforismul lui Pascal: ,, Până şi din adevăr îţi poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici să i te închini.”


Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii
de bună credinţă ( mai ales ei ) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.


Nu suntem copii curaţi, nu suntem sfinţi. Dar nici nu suntem – hodoronc-tronc – nişte nemernici. Sfinţi nu; desigur. Dar poate the next best, adică nişte impostori ai binelui. Sfinţii sunt limita. După ei însă vin eroii şi apoi seniorii şi-n urmă iată şonticăiesc şi îndrăzneţii binelui, cam ridicoli, cam gâfâitori, care nici ei nu-s de lepădat.


Hristos ne dă libertatea ( Ioan 8, 23: ,, iar adevărul vă va face liberi” ) şi fericirea sub formă de
reţetă practică de uz cotidian.
Hristos ne ajută prin Cuvântul său, dar ne lasă liberi a decide. Şi cum decidem? Avem la îndemână două puteri: Învăţătura Sfintei Biserici şi dreapta socotinţă, care-i act de libertate. Libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-l asumăm.
Suntem ajutaţi, sfătuiţi, miluiţi, călăuziţi: dar la sfârşit, tot eul vorbeşte, adică tot duhul, care e liber.
Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: ,, Contrariul păcatului este libertatea “ şi cine ştie că libertatea este bunul supreme înţelege ce poate însemna creştinismul.


Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Dacă sexualitatea putea
rămâne pură, adică pur animalică, întocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului, Dracul nu s-ar preocupa de ea.


( Fiind creştini:) Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei.
Şi să nu le luăm în tragic.
Să ieşim din noi, să nu ne gândim la noi.
Şi să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.
Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.
Şi să fim blânzi şi smeriţi cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Şi totuşi să fim al Unuia care n-a venit să aducă pacea pe pământ ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.
Să nu ţinem la viaţă, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deşertăciunile.
Şi să avem drept scop suprem dobândirea vieţii veşnice.
Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiţie luptătoare a omului.
Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvârşiţi, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.
Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii.


Opera de arta asigură o stare asemănătoare isihiei ( Linişte + Pace Sufletescă + Fericire, adică un
LPSF duhovnicesc, paralel formulei de baza CHON = carbon+hidrogen+oxigen+azot din viaţa organică.)

Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea.


Vin unii şi-mi spun: aş duce o viaţă creştină dacă aş putea … dacă aş avea condiţii, dacă ar fi …
dar aşa e imposibil … .“ Şi le răspund: ,,Asta e viaţa de care ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă aştepti să ai confort şi timp liber şi să fie iar linişte şi bună stare şi să se ducă jupâneasa la piaţă şi să găseşti brânză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi creştin orinde, în tren, în subsol, printre dobitoace, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă.

S-au adeverit cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea …


La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. Îşi întoarce faţa de la
noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă !


Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! (Fer. Fipil Nerri)


Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: Dumnezeu l-a făcut pe
om după chipul şi asemănarea sa, în gândire: acolo e chipul lui Dumnezeu. Iată de ce gândirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea însăşi întru-cât e un chip al lui Dumnezeu.


Scrisul e o formă a rugăciunii.


Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are ( n-are credinţă, nădejde, fapte bune,
rost în lume) şi puţinul pe care-l are ( şi nu-l rodeşte ) i se va lua.


Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest pământ.
La Cruce se referă Domnul ori de cite ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin ( şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin ): simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dipunem.
Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.



Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai
starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casă de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.


Ritualul rugăciunii.
Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-l citim din carte ca pe o reţetă. ( la capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi :
a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţie oratorie;
b) rugăciunea propriu zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi ( sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare ) spunerea păsului – inima revărsată;
c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii – si era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? – suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.


Să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.

Asta-i curată isihie şi fidelă ascultare a cuvintelor domneşti: dacă vrei să-mi urmezi Mie, ieşi din tine.

luni, 10 august 2009

UN VIS CREŞTINESC DE COPIL


ECOLOGICĂ





- Fii verde, fii ecologic, fii biodegradabil!
Au si tomberoanele mindria lor.

Din nou despre ţigani





Dintotdeauna m-am întrebat de ce nu îi pot înţelege pe ţigani. Am întors problema pe toate feţele şi nu am găsit un răspuns satisfăcător. Ştiam ca sunt un simplu om, limitat în gândire, deci având limite şi în modul de a înţelege evenimentele din jurul meu. Dar totuşi actualitatea care a scos în faţă, din nou, problema ţiganilor din Italia, dar şi de la noi, m-a făcut să păstrez activă în memorie această temă, ca un veşnic semn de întrebare. Şi asta până când am început să citesc Jurnalul fericirii, scris de N. Steinhardt. Am dat acolo peste un capitol intitulat: ,, Jilava 1961 si fabrica Staruinta din Vitan ( 1965 – 1968 ) “ care suna cam aşa:

Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. ( … )
Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.

Aşa am înţeles că sunt un om normal şi este dreptul meu să fiu puţin rasist, chiar dacă au trecut peste 40 de ani de când N. Steinhard a trăit acei 4 ani printre ţigani. Acum îi înţeleg cu mult mai bine pe ţigani şi ştiu că nu pot avea nici un fel de pretenţii în ceea ce îi priveşte: lumea mea nu va fi niciodată şi lumea lor. Şi poate e mai bine aşa.

CUGETARE ( 3 )



Aş vrea să ajung la Putna, lângă mormântul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca să sărut lespedea ce-l acoperă. Sărutând lespedea de piatră vreau de fapt să sărut mâna marelui bărbat.