Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

joi, 31 decembrie 2009

Nachtmusick

de Nicolae Steinhardt


Şi cîinii lătrară iar
toată noaptea
valea răsunînd
de strident încăpăţînata lor
universal monotonă duşmănie

N-are rost să mă prefac că n-aud
lătratul îmi despică somnul
de cap şi urechi,
omule!

Am încercat să urmez sfatul
lui Rabbi Nachman din Wroczlaw:
De nu vei putea dormi
Adună gîndul Judecăţii de Apoi
în minte-ţi

dar n-a ajutat deloc
Aşa că pentru a mă-nspăimînta alene
am chemat în ajutor
Cartea Tibetană a Morţilor

şi mi-am imaginat sufletul
hoinărind prin Bardo
asaltat, devastat de matrici fără numar
Care m-au înspăimîntat de moarte
şi au alungat somnul
în depărtări de nepătruns

Născut din nou! Trebuind
să supravieţuieşti încă o dată
violurilor, răpirilor, luărilor de ostatici, terorii
sidei, drogurilor
aiatolahilor, dogmaticilor,
micilor dictatori sîngeroşi
mereu neliniştiţi, purtîndu-şi insomniile şi
imaginînd neobosit planuri fără greşeală
a Fericirii Pure şi Perfecte

Decadenţa Apusului
( - Spengler şi Toynbee zîmbind condescendent
şi dînd aprobativ din capete cunoscătoare - )
devenind sclavul
Estului roşu, Estului apropiat
Estului îndepărtat şi Sudului negru
acel Pămînt al Nimănui în haos
Tortură, rînjete psihiatrice
( Nu i-aţi auzit rîzînd !)
Prostie,
Doar doza diferă
Daţi-le-o!
Şi ei iţi oferă o linguriţă de rahat
tu o dai la o parte şi ceri un polonic
zelul tău implementează ordine
brutale şi inepuizabile
pare să-ţi placă, consideri că e de datoria ta,
dacă nu chiar sacră de-a dreptul.
Cei terorizaţi devenind mai răi decât teroriştii
( o, cu mult mai răi )
Nu, destul.
Bine aţi venit, domnule Brink
Şi dacă-i adevărat va trebui să ne întoarcem
iar şi iar în mocirlă
în Bordelul ăsta nemaipomenit?
( luînd din ce în ce mai mult forma
supralicitatului Ev Mediu )

Şi dintr-o dată mi-am adus aminte
dictonul lui Jules Renard
Francezul ăla deştept:
,, Somnul celor drepţi? Ce-i drepţi
n-ar trebui să doarmă deloc!”
Şi asta mi-a redat calmul
brusc
şi m-am cufundat în somn
adînc
ca un nou născut
al unui alt, mai blînd şi mai prietenos, secol.


în româneşte de Dayana Şteţco

din cartea Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea

joi, 24 decembrie 2009

NAŞTEREA DOMNULUI - CRĂCIUNUL




EVANGHELIA LA NASTEREA DOMNULUI
Evanghelia dupa Matei 2, 1-12



"Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor."



TROPARUL NASTERII DOMNULUI:



Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostiintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.

marți, 22 decembrie 2009

Proclamaţia de la Timişoara


de la Wikisource

Proclamaţia de la Timişoara este un document programator adoptat la Timişoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestaţiei populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. George Şerban, mai târziu deputat PNŢCD de Timiş, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara şi al declarării zilei de 16 decembrie ca zi naţională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersuul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieş. [1] Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcţia de preşedinte. Această interdicţie se numeşte lustraţie.
În perioada următoare, documentul a fost recunoscut şi sprijinit de sute de asociaţii civice, iar aproape 4 milioane de cetăţeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost şi una dintre principalele cereri ale Golaniadelor.
Succesul limitat al Proclamaţiei a fost atribuit rezistenţei structurilor comuniste şi caracteristicilor speciale al Timişoarei în comparaţie cu restul ţării. Victor Neumann a menţionat contrastele observate chiar în timpul Revoluţiei, cînt în doar cîteva oraşe în afară de Timişoara au existat rebeliuni: Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Braşov, Bucureşti, Iaşi. Aceste tipare în comportament au fost atribuite de către Neumann discrepanţelor politicie, sociale şi economice dintre diferitele regiuni ale ţării, diferenţe pe care el consideră că au rămas notabile şi în România post-Revoluţie.
Proclamaţia a eşuat în a stabili procedurile electorale în România: alegerile prezidenţiale din 1990 şi alegerile legislative din 1990 s-au desfăşurat fără aplicarea regulilor lustraţiei.




Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.
De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor si hotarârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.
În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.
Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.
În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: "Suntem gata sa murim!" O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină.
1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşista ci şi categoric anticomunista. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţie euro­pene.
2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.
3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeaşi dârzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.
4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sârbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în buna înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.
5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Suntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetăţenii noştri, sunt colegii noştri de muncă, sunt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.
6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinând acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.
7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.
9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sunt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.
Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pilda, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.
10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plânge de discriminare.
11. Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.
12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mândri de ei şi să transformam răul în bine, făcând din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.
13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti. Evenimentele comentate ca revoluţionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Târgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decât cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timisoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Aceasta Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre16 şi 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.


Timişoara 11 martie 1990

miercuri, 16 decembrie 2009

Părerea mea pentru domnul Victor Rebengiuc




,, După 20 de ani de când a făcut gestul simbolic să ofere un sul de hârtie igienică celor care s-au murdărit la gură cântând regimul comunist, actorul Victor Rebengiuc dă un interviu ziarului Gândul, în care vorbeşte fără milă despre boala care macină poporul român. „Suntem nişte nemâncaţi şi nişte pomanagii. Ne place pomana, ne plac foloasele fără prea multă muncă şi fără nicio responsabilitate”, spune actorul, sătul de obiceiurile pământului şi de obsesia naţională a micului gratuit. El constată că, deşi material stăm mai bine, la 20 de ani de la Revoluţie, România este „degradată moral“: „La pomană se înghesuie toţi, se calcă în picioare. Ce e un mic? Pentru orice om, e posibil să-şi cumpere unul de la un grataragiu din colţul străzii. Dar ei nu! Ideea e să te baţi cu toţi, să te împingi acolo, să-ţi dea unii mititelul gratis şi pe urmă să-l mănânci fericit şi cu hainele rupte în urma luptei“.
Victor Rebengiuc se referă la România şi la români „după 20 de ani“, la noul Guvern „de incompetenţi”, la obsesia naţională Gigi Becali, la degradarea mass-media ce produce, la rândul ei, degradarea spirituală a societăţii româneşti. Nu în ultimul rând, dezvăluie cum trăieşte „viaţa pe timp de criză“, găsind salvarea în cultură, în gătit şi mâncat sănătos, în comunicarea pe internet, prin Facebook.
Una dintre cele mai intransigente conştiinţe publice, Victor Rebengiuc nu s-a sfiit, în ultimii ani, să pună degetul pe rănile societăţii româneşti şi să sprijine puţinele iniţiative despre care a crezut că sunt de natură să ridice societatea. În paralel, şi-a continuat cariera pe scenă, devenind cel mai premiat actor român, cea mai recentă nominalizare a lui la titlul de cel mai bun actor într-un rol principal.”

Ziarul Gândul - Cristina MODREANU 27 APRILIE 2009

De la gestul cu hârtia igienică de acum 20 de ani, nu îl mai plac pe dl Victor Rebengiuc. Am văzut în direct la TVR gestul domniei sale şi mi s-a părut extrem de teatral, grotesc şi dureros. Atunci aveam doar 20 de ani şi pe străzile României mureau oameni nevinovaţi.



În primul rând ar fi trebuit să o folosească pentru gura domniei sale şi apoi să o ofere tuturor românilor mai mult sau mai puţin pătaţi.( Pentru că orice produs are instrucţiuni de folosire sau i se prezintă modul de utilizare la TV ). Ca simplu actor, în toată cariera sa este imposibil să nu fi rostit măcar un cuvânt pro-comunism, indirect, involuntar, inconştient. Să nu uite că nu toate cuvintele sale au fost din Shakespeare, într-o perioadă în care pentru a apărea în filme sau pe scena unui teatru, trebuia să faci regimului nişte concesii mai mari sau mai mărunte, disident fiind sau nu. Rolul său din filmul Buzduganul cu trei peceţi ( o replică la filmul Mihai Viteazul făcut cu Amza Pellea ) a fost magistral dar a servit de minune partidului ca mijloc de propagandă patriotardă, a legitimat pentru mintea poporului român anumite concepte de tip Academia Ştefan Gheorghiu. ( Filmul este o comandă făcută chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu, care dorea un film cu mai multă "conştiinţă de clasă", care să pună mai puţin accentul pe acţiune şi lupte şi mai mult pe "gândirea" eroului, al cărui urmaş se credea. )



În al doilea rând sunt supărat pe el şi pe toţi bucureştenii cu cap mare de atunci ( şi de acum ) care nu au făcut nimic pentru a darâma mai repede regimul ceauşist. Au trebuit sa fie mai întâi mişcările muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi apoi să înceapă Revoluţia de la Timişoara pentru ca bucureştenii să aibă curajul să iasă în stradă. Aşa că glasul mai domol când vine vorba de dizidenţă şi revoltă, atunci şi acum, fie şi numai cu gândul sau cuvântul. Libertatea a început mai întâi în provincie şi nu la Bucureşti, şi dacă nu era Timişoara mai întâi, era Iaşiul, Aradul, Clujul, dar nu Bucureştiul.



În al treilea rând nu l-am înţeles pe dl Victor Rebengiuc când s-a înregimentat în campania ,, Noi vrem respect „ de la Realitatea TV. Gestul în sine este laudabil dar din păcate momentul a fost prost ales, în plină campanie de alegeri prezidenţiale, la o televiziune aservită politic şi deţinută de un om de afaceri foarte controversat. Domnule Victor Rebengiuc vi s-a terminat hârtia igienică sau neuronii anticomunişti?



Din păcate sunteţi şi dumneavoastră un român obişnuit, ca noi toţi ceilalţi. Poate nu aveţi interese materiale şi sunteţi mânat de intenţii bune, dar ce-ar fi dacă nu v-aţi mai da cu părerea în toate şi aţi rămâne doar un actor bun, foarte bun şi atât. Nu mai daţi sfaturi pe care nu vi le cere nimeni, nu mai emiteţi sentinţe ştiute de toţi românii, doar pentru că sunteţi cunoscut şi recunoscut pe stradă. Acţionaţi dacă puteţi, dar nu prin vorbe pentru că ne-am săturat de vorbe şi de pseudoanalişti politici. Fiţi anonimul care face bine în România aşa cum sunt mii de oameni care nu doresc să apară în presă sau la TV şi nici să fie recunoscuţi pe stradă. Oamenii cu suflet bun eşuează în cele din urmă în politică sau media şi de aceea este bine să vă feriţi de aceste tipuri de implicări. Eşecul politic al unor oameni de bine ( a se citi şi oameni de cultură ) precum Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Dinescu etc şi în curând Mihai Mălaimare şi Mircea Diaconu sunt suficiente. Nu va exista niciodată un partid al celor buni, iar dvs sunteţi prea slab şi prea bătrân pentru a învinge, de unul singur, sistemul.



Dacă în 20 de ani nu s-a schimbat nimic în bine în societatea românescă atunci este şi vina dvs şi trebuie mai întâi să vă cereţi dvs scuze pentru lipsă de forţă în slujba binelui prin calitatea dvs de maestru actor şi apoi să ne criticaţi pe noi toţi ceilalţi.



Vă doresc numai bine. Binele care trebuie făcut doar în tăcere.

duminică, 13 decembrie 2009

UN SITE PENTRU FIECARE ROMÂN, DAR RĂMÂNE O ÎNTREBARE



Ruşii şi-au canonizat deja sfinţii ucisi de comunişti, noi nu.
Ei şi-au ucis preoţii, călugării şi creştinii de rând începând cu 1918, noi am început pe la 1948 şi am terminat in decembrie 1989.
Să înţeleg că mai avem de aşteptat încă 30 de ani până la o posibilă canonizare a unora dintre ei sau a tuturor împreună?












sâmbătă, 12 decembrie 2009

Crimele comise de regimul comunist în România





O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de preşedinţia României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de „Raportul Tismăneanu”. În acest raport, cu toate neajunsurile lui, au fost identificate următoarele crime principale comise de regimul comunist din România:


Abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţiile cu URSS după 1945;
Anihilarea statului de drept si a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul
alegerilor în noiembrie 1946;
Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi a militanţilor;
Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale, lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare politică opusă bolşevismului PCR;
Sovietizarea totală, prin forţa, a României, mai ales în perioada 1948-1956, şi impunerea unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenclatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
Politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor categorii sociale - burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi) ghidată de preceptul
luptei de clasă a făcut între 500.000 şi două milioane de victime;
Persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;
Exterminarea programată a deţinuţilor politici;
Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);
Represiunea împotriva cultelor, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice;
Arestarea, uciderea, detenţia politica sau deportarea ţăranilor oponenţi
colectivizării, lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962);
Deportările cu scop de exterminare, represiunile etnice, gonirea si „vânzarea” evreilor şi germanilor;
Represiunea împotriva culturii,
cenzura extremă, arestarea si umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989);
Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956;
Reprimarea
mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980;
Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii 1970 şi 1980 (omorârea inginerului
Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu, Liviu Turcu, Constantin Răută);
Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureştiului), constrângerea unei părţi a populaţiei de a-şi părăsi locuinţele;
Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (
1966-1989);
Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”; înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg popor;
Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste;
Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui
Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea conducerii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în timpul Revoluţiei din 1989.

Mulţi oameni, în special cei vârstnici, sunt nostalgici cu privire la Ceauşescu şi perioada comunistă pe care el a reprezentant-o pentru România. Eu cred, deşi urăsc tot ceea ce reprezintă comunismul, că ar fi existat şi atunci lideri comunişti cu mult mai buni, mai patrioţi şi mai români decât Ceauşescu. Din lista de mai jos vă puteţi alege cu siguranţă unul mai bun, dar mai puţin norocos decât Ceauşescu.
Dar nostalgia după comunism şi mediocritatea lui Ceauşescu, uitând toate abuzurile comise de el şi înaintaşii lui ( doar pentru că nu am fost direct afectaţi de acestea ) este pentru orice român o laşitate.


Iată o listă incompletă cu persoane care şi-au legat numele de comunism în România:



Dacă lista aceasta nu vă ajunge, puteţi să vă gândiţi şi la unii dintre politicienii noştrii actuali, neocomunişti de frunte ai României postdecembriste.

joi, 10 decembrie 2009

UN SFÂNT ROMÂN ANONIM din Mănăstirea Neamţ (secolul al XIV-lea)




Primele semne miraculoase de ridicare a pavajului s-au observat sâmbătă, 24 mai 1986. Ele s-au repetat până luni, 26 mai, când s-a hotărât de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhim. Efrem Chişcariu, să se sape sub pavaj. După depunerea moaştelor în biserică s-a întocmit un act oficial în legătură cu această minune, care se păstrează în arhiva mănăstirii. După două zile, autorităţile locale au oprit pelerinajul de la Neamţ şi au turnat beton peste mormântul sfântului necunoscut.


Prima închegare de viaţă monahală organizată în vatra Mănăstirii Neamţ a avut loc la începutul secolului al XIV-lea, datorită întâiului egumen cunoscut al lavrei, anume ieroschimonahul Gherman (1320-1362), care adună pe sihastrii nevoitori aici într-o obşte de sine-stătătoare. Înainte de el, sihaştrii nemţeni duceau viaţă pustnicească idioritmică, despre care se ştie foarte puţin.


În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, viaţa duhovnicească din Mănăstirea Neamţ ia o amploare mult mai mare, încât primii domni muşatini sunt îndemnaţi să zidească aici o biserică de piatră, cu hramul Înălţarea Domnului. Numărul mare de morminte monahale, majoritatea din secolul al XIV-lea, situate în jurul primei biserici muşatine, ca de altfel în toată incinta Mănăstirii Neamţ, dovedeşte cu prisosinţă cât de intensă era viaţa călugărească în această vatră străbună. Unele dintre aceste morminte se află chiar sub temeliile bisericii voievodale zidită de Ştefan cel Mare, în anul 1497. Altele sunt sub chiliile din incintă, iar altele, ceea ce este şi mai concludent, se află sub pavajul ce duce la uşa bisericii voievodale din 1497. Aceasta dovedeşte că mormintele sunt mai vechi decât biserica.


Întrucât multe dintre osemintele monahilor din incintă nu posedă tradiţionalele cărămizi cu numele şi data morţii lor, este dificil să se stabilească precis identitatea şi frecvenţa vieţii monahale aici, pe epoci. Unul Dumnezeu ştie câte moaşte sfinte de cuvioşi monahi nemţeni se află în acest cimitir călugăresc, unic de altfel în ţara noastră.


Sfinţenia vieţii călugărilor nemţeni din secolul al XIV-lea o dovedeşte cu prisosinţă recenta descoperire prin minune dumnezeiască a moaştelor unui sihastru sfânt din această epocă, aflate chiar sub pavajul central ce duce la biserică. Acest fapt s-a petrecut în zilele de 24-26 mai 1986, când s-a observat că la jumătatea distanţei dintre clopotniţă şi biserică, pavajul gros de piatră şi ciment s-a ridicat circa 30 cm pe dimensiunea unui mormânt, în chip miraculos.


Săpându-se cu atenţie la 1,5 metri, s-a aflat trupul proslăvit şi înmiresmat al unui călugăr cu viaţă sfântă din secolul al XIV-lea, aşezat aici înainte de zidirea bisericii voievodale şi a pavajului. Osemintele, galbene şi binemirositoare, erau încă legate între ele şi prezentau toate condiţiile cerute moaştelor de către canoanele Bisericii Ortodoxe.


După deshumare, osemintele aflate s-au aşezat într-un sicriu şi s-au depus în biserică de obştea călugărilor nemţeni, în sunetul clopotelor, cu toată evlavia şi rânduiala cuvenită.


Vestea descoperirii acestor sfinte moaşte s-a răspândit imediat în toată ţara. Încă din seara zilei de luni, 26 mai, noaptea, şi mai ales în zilele următoare veneau sute de pelerini, ţărani, orăşeni şi intelectuali să se închine la sfintele moaşte. Mai întâi aprindeau lumânări în jurul mormântului şi făceau metanii cu lacrimi de bucurie, că ne-a descoperit Dumnezeu un sfânt nou rugător al neamului nostru. Apoi intrau în biserică şi se rugau cu mare credinţă şi emoţie la sfintele moaşte şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cerându-le ajutor ceresc şi dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci au văzut o aşa de mare minune în România de astăzi. Până acum nu se ştie numele cuviosului aflat la Mănăstirea Neamţ.


Iată câţi sfinţi necunoscuţi ascunde încă pământul sfânt al ţării noastre!
( text preluat de pe internet )

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Ion Antonescu




În iarna anului 2006, Curtea de Apel din Bucureşti anunţa o decizie istorică: exonerarea mareşalului Ion Victor Antonescu pentru crime împotriva păcii. Magistraţii au hotărât că sprijinul acordat de România Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile privind colaborarea militară România - Germania în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice. Se specifică faptul că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice, astfel că articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii nu se aplica. Concret, Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile specificate în Decretul Lege datat 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, şi găsiţi vinovaţi în 17 mai 1946 de "Tribunalul Poporului". Pedepsele variau de la 10 ani de închisoare până la pedeapsa cu moartea.

Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi "o încercare de a revizui rezultatele războiului". "Exonerarea complicităţii naziste, a cărui crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg", a declarat oficialul.


Cine a fost de fapt Ion Antonescu?


S-a născut la Piteşti, în vara anului 1882, într-o familie de burghezi cu tradiţii militare. A mers şi el pe acelaşi drum, absolvind şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. Au urmat Şcoala de Cavalerie, absolvită în 1904, şi Academia Militară de la Saint-Cyr, în 1911, cu Antonescu şef de promoţie. Ca tânăr militar cu gradul de locotenent, a participat la represiunea Răscoalei din 1907. Şase ani mai târziu, a luptat în cel de-al doilea război balcanic, obţinând cu această ocazie decoraţia Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.


În primul război mondial, între 1916 şi 1918, Antonescu a fost numit Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. Viitorul mareşal este cel care a formulat planurile de apărare a Moldovei, în încercarea de a contracara invazia trupelor germane, în cea de-a doua jumătate a anului 1917. Aşa cum se ştie, restul României se afla sub ocupaţia germană încă din 1916. Reuşitele militare i-au construit lui Antonescu reputaţia unui comandant militar de excepţie, pragmatic şi dur, iar faptul că a fost supranumit Câinele Roşu nu a mirat pe nimeni.


Când pacea a luat locul războiului, a fost trimis în Franţa şi Marea Britanie, ca ataşat militar, (1922-1926). Întors în România, a condus Şcoala Superioară de Război (1927-1930), apoi a fost numit Şef al Marelui Stat major al Armatei (1933-1934) şi Ministru de Război (1937-1938). Regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru în toamna anului 1940, când România fusese ciuntită deja de Basarabia, nordul Bucovinei - cedate URSS -, şi nordul Transilvaniei, cedat Ungariei. După doar două zile în funcţie, Antonescu l-a silit pe rege - considerat vinovat de pierderea tuturor teritoriilor - să abdice şi să părăsească România, lăsând în urmă un moştenitor prea tânăr şi lipsit de experienţă, regele Mihai I. Acesta a deţinut un rol pur decorativ, de la bun început: Antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat în întregime puterea.


România, aliata lui Hitler


Pus în situaţia de a alege un aliat, dintre Germania care ameninţa din vest, URSS din est şi Bulgaria din sud, Antonescu se împrieteneşte cu Germania lui Hitler, sperând să recupereze teritoriile anexate de URSS. Hitler îi garanta că teritoriile rămase între graniţele României nu erau ameninţate, în schimbul petrolului românesc mult-dorit. Conducerea lui Antonescu şi Alianţa cu Germania nu au fost însă pe placul clasei politice româneşti, prin urmare singura formaţiune care şi-a asumat participarea la guvernare a fost hulita Gardă de Fier. Astfel, România devenea stat naţional legionar.

Pe de o parte, Antonescu dorea să controleze mai mult Legiunea. Pe de altă parte, aceasta dorea un rol mai important în cadrul guvernului. Consensul a lipsit, spiritele s-au încins, iar în ianuarie 1941, se întâmplă Rebeliunea Legionară, înăbuşită în faşă. Garda de Fier a fost scoasă în afara legii, iar liderii acesteia - arestaţi.


În vara aceluiaşi an, Armata Română, alături de Wehrmacht, atacă URSS şi realipeşte Basarabia şi nordul Bucovinei. Cucereşte Odessa, iar Antonescu ordonă executarea evreilor şi comuniştilor din oraş, ca represiune a exploziei în care clădirea Statului Major românesc a fost distrusă. Încurajat de victorii, Antonescu avansează mult în teritoriul URSS, manevră care a dus la noi dezaprobări în rândul politicienilor şi militarilor români, de la membrii Marelui Stat Major până la soldaţii de rând. În acest timp, Antonescu se autoproclamă mareşal.


Din 22 iunie 1941, trupele române se luptau în Uniunea Sovietică cu pierderi însemnate. Mareşalul Antonescu spera să oprească înaintarea sovietică pe un aliniament fortificat din Moldova, pentru a negocia un armistiţiu favorabil. Înfrângerea Armatei Române la Stalingrad, în 1943, îi scade însă dramatic popularitatea, pierderile de vieţi omeneşti fiind semnificative: peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi. După Stalingrad, sovieticii au preluat iniţiativa strategică, iar pe 20 august 1944 au spart frontul la Iaşi-Chişinău. Mareşalul realiza în sfârşit că şansele de izbândă sunt minime. Din acest moment, diplomaţii români s-au străduit să încheie pacea cu Aliaţii, dar negocierile nu au dus la un rezultat satisfăcător.


Neclarităţi istorice


De aici, părerile istoricilor sunt împărţite: unii spun că a refuzat să îşi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, datorită simţului onoarei şi al lipsei de pricepere politică. O telegramă datata 22 august 1944 ar demonstra însă că mareşalul intenţiona să semneze armistiţiul cu Puterile Aliate. A fost însă prea târziu.


De asemenea, conducătorul misiunii militare româneşti pe lângă Wehrmacht susţinea că Antonescu i-ar fi spus: "Eu mă duc la Grupul de armate general Friessner, iar mâine sau poimâine vin la Bucureşti să raportez regelui şi să-i predau puterea." Alţi istorici afirmă chiar că mareşalul urma să se deplaseze în ziua de 24 august 1944 pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea armistiţiului. URSS nu îşi putea permite însă să îşi piardă influenţa în România printr-o simplă semnare a păcii.


Ca atare, în urma presiunilor sovietice şi a partidelor politice, la 23 august, când trupele sovietice pătrund în România, regele Mihai I îl convoacă pe mareşal la Palat pentru a-i cere să încheie armistiţiul imediat. Refuzat de şeful guvernului, suveranul îl demite şi îl arestează, făcându-l responsabil şi de moartea a 250.000 de evrei şi a altor 25.000 de romi. România întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste şi pierde, totodată, o parte din Bucovina, mai mare decât cea cedată în urma ultimatumului din 1940, şi Ţinutul Herţa.


După arestare, Antonescu a fost ţinut în închisorile sovietice timp de doi ani. A fost readus în ţară doar pentru a fi judecat şi condamnat la moarte de instanţa Tribunalului Poporului, la 17 mai 1946. La 1 iunie, a fost executat la Jilava, alături de colaboratori ai săi. Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat "Istoria mă va judeca!" Şi, aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi.


23 august 1944


În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania nazistă şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie care a influenţat cursul conflagraţiei mondiale şi al istoriei României, o adevărată catastrofă pentru Hitler. Pe lângă pierderea petrolului românesc, tot flancul sudic german a fost dat peste cap. Unii istorici apreciază că actul de la Bucureşti a scurtat războiul cu şase luni. Guvernul Rădescu a demisionat la câteva luni de la semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi la Bucureşti s-a impus, cu sprijin sovietic, un regim pro-moscovit. Artizanul loviturii, regele Mihai, a fost nevoit să abdice şi a plecat în exil timp de decenii.


Ulterior, istoria a fost falsificată grosolan. Comuniştii nu au jucat un rol important în evenimentul de la 23 august 1944. Asta nu i-a împiedicat însă să confişte actul de la 23 august în folos propriu. De la "insurecţie armată", evenimentul a fost denumit "revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă", iar regimul comunist şi-a arogat timp de peste patru decenii paternitatea actului istoric.


Antonescu, fascist sau nu


Autoritar - da, dar fascist? I-a spus lui Hitler că "nu îl interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale". Ca un bun conducător, s-a consultat cu liderii altor partide politice, ceea ce într-un guvern fascist nu se întâmpla. Dr. Goebbels scria în jurnalul său, în februarie 1941: "Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba..." Mai mult, Antonescu nu era de acord cu tendinţele de purificare ale lui Hitler, iar evreii din România nu au fost trimişi în lagărele germane. Pe de altă parte, deportările şi execuţiile cerute de mareşal ar fi fost de fapt de natură economică, ponderea evreilor în economia naţională fiind importantă.


În 1941, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a evreilor basarabeni şi bucovineni, dar pe motive diferite de cele ale lui Hitler: aceştia erau consideraţi agenţi comunişti. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Transnistria, din cauza condiţiilor inumane din "trenurile morţii". Nu am nicio milă decât de neamul românesc. Problema trebuie luată şi individual şi în colectivitate. Nu mă interesează dacă e ucrainean, grec etc., să treacă afară din Ţara Românească!


La moartea unui mareşal


La 1 iunie 1946, Ion Antonescu era executat la închisoarea Jilava. Controversele asupra conducerii sale vor rămâne vii, în condiţiile în care mii de documente ale vremii apar şi dispar, iar istoricii nu s-au pus încă de acord asupra naturii mareşalului. "Ion Antonescu a fost fascist, antisemit şi este vinovat de moartea a sute de mii de oameni." SAU "Ion Antonescu a fost un mare patriot român, un om cu O mare care şi-a făcut datoria până la sfârşit, când este trădat, arestat de rege şi dat pe mâna comuniştilor sovietici." O cale de mijloc nu se găseşte încă.

Ella Moroiu, Antena3.ro -09 aprilie 2008

vineri, 4 decembrie 2009

Parintele Dimitrie Bejan - BUCURIILE SUFERINTEI



DE VORBA CU CATIVA INTELECTUALI


- Spuneti-ne si noua ceva despre lagarul de la Manastirea Oranki si despre calugarii care au fost martirizati de comunisti acolo!
- Oranki era manastirea nobililor rusi, in centrul Rusiei, aproape de Volga, in anul 1918 comunistii au desfiintat-o . si au facut acolo lagar de calugari, inchizand in ea peste 11000 de calugari din toate manastirile Rusiei. Erau printre ei si preoti calugari si preoti de mir, si aveau in frunte un episcop.
In anul 1918 a venit de la Moscova o delegatie militara comunista si i-a intrebat:
- "Mergeti cu noi, sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis:
- Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre calugari si i-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci au strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!"
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati intr-o vagauna mare din curtea manastirii. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat, asezat pe un mic scaunel, intre calugarii ucisi.
A fost un adevarat masacru in masa al calugarilor rusi sub comunisti, unic in Istoria Bisericii contemporane, despre care nu se vorbeste nimic si nu s-a scris nimic pana acum. Eu sunt singurul preot ortodox care mai sunt in viata, martor ocular la descoperirea moastelor acestor sfinti martiri de la Oranki, unde am stat in lagar ca preot militar intre anii 1942-1948. Am scris si o carte despre acest fenomen, aflata sub tipar la Bucuresti, care se cheama "Oranki".
In lagar la Oranki erau vreo 14000 de prizonieri de razboi de la Stalingrad, romani, nemti si alte natii europene, si ne trebuiau closete.
Atunci comandantul a pus niste soldati sa sape o groapa mare in spatele bisericii, deasupra unei vagauni. Sapand acolo s-a dat de osemintele acestor calugari impuscati.
Atunci cativa soldati romani au venit la mine si mi-au spus:
- Parinte, Bejan, am gasit un sant plin cu trupuri de calugari, impuscati in cap, cazuti unul peste altul, imbracati in haine negre calugaresti! Ce sa facem?
- Sapati in continuare cu atentie si vedeti ce mai gasiti! Dupa un timp iar au venit la mine.
- Parinte Bejan, am gasit un preot batran neputred, asezat pe un scaunel intre ceilalti calugari. Se cunoaste bine cum a fost impuscat in cap; are la gat un lant cu cruce si o icoana de metal cu chipul maicii Domnului!
- Fratilor - le-am spus -, mergeti la comandantul lagarului si-i raportati. Aici este o mare minune. Toti calugarii acestia, in frunte cu episcopul neputred sunt sfinti, sunt mucenici ucisi de comunisti prin anul 1918-1920. Nu mai facem closet aici!
Pe un scaun mic sedea asezat un arhiereu, ori poate staret de manastire, sau episcop. Dupa ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept si o cruce alaturi de engolpion, cum poarta episcopii.
Crucea aceea i-au furat-o cei care sapau la closet. Au taiat-o bucati si au impartit-o. Engolpionul l-am salvat eu, dar I-a luat comandantul lagarului. L-am chemat eu acolo. Iar el a zis: "Dar acesta ce se chinuieste pe scaun? Scoateti-l de aici si ingropati-l undeva, ca oamenii!" Si m-a delegat pe mine sa fac acest lucru.
Am vorbit la atelierul lagarului si s-a facut un scaun puternic de stejar. L-am asezat si l-am legat aici pe piept in crucis, ca sa stea drept. M-am dus, l-am stropit cu aghiasma de la cap pana la picioare, stropind si toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am inmormantat din nou arhiereste pe acei episcop, langa o fantana din incinta Manastirii Oranki, pe acel scaun.
Acela este un sfant in toata puterea cuvantului.
In fantana aceea izbucneste uneori apa in sus, dupa vrednicia celui care ia apa de acolo. Vara, la 6 august, vin la aceasta fantana preoti batrani fosti prin puscarii, unii infirmi, care au scapat cu viata din puscariile Siberiei si fac Sfanta Liturghie acolo; apoi se reintorc la casele lor. Am asistat si noi, cei din lagar la Sfanta Liturghie.
Cu porunca comandantului de lagar i-am facut o carcasa puternica din lemn de stejar, ca sa nu fie turtit si a ramas inchis in acea carcasa de stejar. Dar am vazut la el o minune. Era impuscat in cap. Cand l-am scos dintre ceilalti calugari trupul lui neputred s-a intins ca si cum atunci ar fi murit.
Aceasta am povestit-o la doi tineri intelectuali rusi, unul de origine romana, si lucrul acesta i-a impresionat pe amandoi. Pe urma acesti cercetatori s-au dus acolo la Oranki sa constate daca cei 11000 de calugari martiri se afla in acel loc. Dar n-au putut, pentru ca la Oranki, unde am fost noi prizonieri, s-a facut o puscarie de femei si nu le-a dat voie sa se apropie. Au incercat sa capete aprobare pentru deshumarea lor, dar asta este o treaba mare, grea, ca sa deshumezi 11000 de schelete si sa le inmormantezi crestineste; nu este lucrare de doi oameni. Asta-i lucrarea unui sat intreg si mai mult. Ganditi-va 11000 de trupuri de calugari f orneaza o armata intreaga! Aceasta-i oastea imparatului ceresc! Sfinti ai lui Hristos! Noi, cand i-am descoperit, i-am acoperit cu pamant din nou. N-am mai facut closet acolo. Am facut in alta parte. A ramas asa in mila lui Dumnezeu si in stiinta Lui. S-au dus cei doi studenti, au facut o sapatura si au constatat exact ce-am spus eu si ei au capatat incredere. Au gasit osemintele, nu l-au gasit pe arhiereu, ca n-au sapat in dreptul lui, cum le-am dat eu schita acelei vaiugi in care erau rasturnati unul peste altul calugarii si preotii impuscati. Nu l-au gasit pe episcop pentru ca au sapat numai 2 metri, cu voia autoritatilor. Au astupat la loc dupa ce au gasit schelete unul peste altul. Au capatat mare incredere si au venit din nou la mine sa confirme spusele mele. La dansii nu-i atata libertate religioasa ca la noi, este mai putina, inca spiritul comunist este foarte puternic si atunci au amanat treaba aceasta sine die.
- In ce an ati gasit moastele?
- I-am descoperit in 1942, toamna, dar au fost executati in 1918. Atunci la preotii si calugarii din Rusia li s-a pus intrebarea de catre comunisti: 'Mergeti cu noi sau nu?". Toti acestia au raspuns:
Nu! Ramanem cu Hristos!". Atunci au fost impuscati acolo la fata locului, cum v-am spus mai sus.
- Osemintele acestea inseamna ca sunt moaste de oameni sfinti!
- Sigur ca da! Martiri adevarati, ca in timpul persecutiilor romane. Unsprezece mii de martiri toti.
Numai calugari si preoti, in frunte cu acel episcop sfant. Nici un om din sat. Din secolele MII n-au mai fost ucisi asa de multi martiri ca sub comunisti.
Era obiceiul la Manastirea Oranki unde ne aflam in lagar ca, in fiecare an, pe 6 august, la "Schimbarea Domnului la Fata", se adunau preoti rusi veterani, batrani si unii infirmi, care fusesera inchisi prin Siberia, si faceau o Sfanta Liturghie la acea fantana, la care asistam si noi. Erau unii preoti cu viata sfanta. Langa aceasta fantana am ingropat moastele acelui episcop sfant, pe care l-am gasit intreg intre cei 11000 de calugari mucenici, imi pare rau ca i-am uitat numele.
- Au dat voie autoritatile celor doi tineri sa ia din osemintele martirilor de Oranki?
- Nu, nimic! Doar atat, sa constate ca sunt. Autoritatile se faceau ca nu stiu nimic. Ce-i interesa?
Eu i-am trimis la un martor ocular de acolo, nu stiu daca mai traieste, caci in 1918 reusise sa scape un calugar rasofor de la Oranki, care devenise morar intr-o padure in taiga, acolo pe o apa. Avea moara si toti oamenii se duceau si-si macinau ovazul acolo; porumb doar nu era, nici mei. II chema parintele Teodot. Cu el am intrat in legatura prin 1944-1945, si datele despre aceasta ucidere in masa el mi le-a furnizat, dupa ce noi am constatat existenta acestor oseminte. El singur a reusit sa scape de acolo, singur! Cum a reusit, nu stiu. Era din partea locului. S-o fi ascuns pe undeva.
- Cum l-ati intalnit pe acest calugar Teodot?
- Intr-o iarna grea ne-a scos sa taiem lemne de foc intr-o padure mare la nord de lagar. Ne pazeau ceasovoii rusi, gardieni civili inarmati. Cum mergeam eu singur prin padure, am dat de o casa mica pe valea unui parau. Am batut la poarta. A iesit un rus batran cu barba si m-a intrebat cine sunt si ce doresc.
I-am spus ca sunt prizonier la Oranki si ca sunt preot ortodox roman. De treizeci de ani nu mai vazuse preot ortodox. Era in mijlocul padurii. El traia foarte bine crestinismul acolo la moara. Eram un strain pentru el, insa a capatat incredere in mine. S-a convins ca sunt preot ortodox. Era simplu calugar; nu putea face nimic ca preot. Stia toata randuiala. Avea o carte de pe care-si facea canonul, seara dupa ce termina lucrul.
Era foarte credincios. Nu prea cred sa mai traiasca. Cadea in genunchi totdeauna cand mergeam eu acolo si-mi spunea si mie: "Stai in genunchi!". Cand stateam in genunchi, ne inchinam amandoi. El spunea ce stia, ce-si mai aducea aminte; eu eram mai bine dotat ca el. Am reusit noi sa punem mana pe un ceaslov de la un rus.
Avea un fel de magazie cu de toate, unde era moara. Era o moara de apa cu doua pietre care macinau, prin caderea apei.
Prima data cand ne-am intalnit, m-a intrebat:
- Esti preot ortodox? si a inceput a plange.
- Da, i-am raspuns.
- Atunci sa-ti spun si eu o taina: Sunt calugar din Manastirea Oranki. Ma cheama Teodot si in 1918, cand eram tanar, am fugit noaptea, ca sa nu ma ucida. Mi-am facut apoi o casuta si o moara de apa in aceasta padure. N-am mai intalnit un preot ortodox de cand am plecat de la Oranki!
Eu i-am spus cum am descoperit acel sant cu calugari impuscati si apoi l-am intrebat:
- Ce s-a intamplat acolo in manastire, caci am gasit un sant mare plin cu calugari?
El, plangand, mi-a spus:
- Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Vreti sa mergeti cu noi?" Iar episcopul si cu toti calugarii au raspuns: "Nu mergem cu voi, ca sunteti atei! Vrem sa murim pentru Hristos!".
Eu am reusit sa scap. Si asa i-au pus sa sape un sant mare si lung de sute de metri si i-au impuscat intr-o luna pe toti, iar la urma pe episcop. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii.
- Cand v-au arestat pentru prima data si care au fost motivele?
- Acolo n-am fost ca arestat. Acolo am fost ca prizonier de razboi intre anii 1942-1948. Am stat destul de mult in lagarul de la Oranki si pe mine m-au pasionat lucrurile astea, cum v-ar fi pasionat si pe dumneavoastra.
- Spovedeati si botezati, acolo in lagar?
- Nu era voie nici sa te inchini, insa am ajuns pana la urma sa botez niste rusi si niste copii. Cu mare paza, cu mare frica, dar am ajuns.
- Si cum ii botezati?
- Prin turnare. Erau maturi. Unde sa-i bagi? Le turnam apa pe cap! Preotii nostri "in Ardeal, sub influenta catolicilor, fac botezul prin turnare, toarna agheasma pe capul copilului, chiar a copiilor, nu numai a maturilor, si-i boteaza. Dar stiti ca prin Asia Mica, uneori foarte rar, se botezau cu nisip, il bagi in nisip, caci orice pietricica contine un bob de apa. Orice stanca are apa. Si cu nisip se face botezul din lipsa de apa.
- Dar cred ca nu le mai faceati Mirungerea si toate celelalte. Ramaneau doar cu formula Botezului prin turnare!
- Le spuneam: "Cand se clarifica viata crestina in tara voastra, mergeti la un preot care va apare intre voi acolo, si spuneti-i ca sunteti botezati, dar ca nu sunteti miruiti!" De unde mir? Ma multumeam sa-i botez si era perfect de valabil Botezul. Deocamdata, Mantuitorul, pe mine si pe sfintia ta, ne-a trimis la predicare si la botez.
Nu stim daca totodata a aparut si taina Mirungerii sau mai tarziu, pe la 12-14 ani. Dar noi o aplicam imediat si nu este altceva decat inscrierea crestinilor in oastea Domnului.
Eu am avut ocazia de la inceputul razboiului sa botez multi rusi,- de la Nistru pana in Siberia. Ne cerea episcopul armatei, Partenie Ciopron, sa-i inregistram pe cei botezati. Absurd! Trebuia sa faci cancelarie. Era absurd! Veneau oamenii: "Parinte, uite, noi nu suntem botezati! Uite, avem apa!" Era cald, vara. "Hai pana la rau si ne boteaza", si-i botezam si-i miruiam. Atunci aveam si Sfantul Mir cu mine.
Odata am botezat intr-o singura zi, intr-un sat, 300 de insi. Crezi ca-i usor sa-i bagi pe toti in apa, sa-i botezi dupa randuiala? I-am bagat in apa, i-am scufundat, ca aveam loc, si i-am scos asa ca la Iordan. Buni, foarte bucurosi oamenii! Iar soldatii nostri toti, cu ofiterii, s-au tocmit nasi pentru Botez.
Crezi ca a fost o opera usoara? in fata bateau tunurile si eu faceam misionarism, ca stiam bine ruseste inca inainte de a ma duce la razboi si in prizonierat. Am lucrat in Basarabia la Consiliul Social timp de 5 ani, cate 3 luni de zile. Pur si simplu am facut limba rusa cu un invatator si un preot. O stiam, dar nu perfect. O limba rusa imperfecta, dar ma intelegeam cu oamenii.
( text preluat de pe internet )

"Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău aprins!"




Cu o biografie ce stă sub semnul bogăţiei şi tăriei sufleteşti, părintele Daniil Sandu Tudor se revelează tot mai mult generaţiilor de după căderea comunismului drept un adevărat sfânt.


Părintele Daniil de la Rarău este unul dintre măr­tu­risitorii credinţei în închisorile comuniste şi în acelaşi timp un mucenic prin moartea surveni­tă în urma torturii. A trecut de trei ori prin temniţe, unde a şi murit. Pe fişa medicală cauza morţii este tre­cu­tă simplu: hemoragie cerebrală. Se omitea însă ca­u­­za hemoragiei, adică bătăile şi chinurile la care fuse­se supus. Poate cel mai important lucru pe care l-a fă­cut, şi a făcut destule pe tărâmul credinţei, a fost for­marea grupului spiritual Rugul Aprins care a func­ţi­o­nat la mănăstirea Antim. Intelectualii care se întâlneau la Rugul Aprins îşi propuneau să regăsească a­de­vărata trăire a ortodoxiei prin meditarea asupra scri­e­rilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea rugăciunii ini­mii.


Părintele Daniil Sandu Tudor a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Clasele primare le-a urmat la Bucureşti, iar studiile liceale la Ploieşti, unde tatăl său a fost numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, Sandu Tudor a fost mobilizat, iar în 1916 concentrat pe front, unde a primit gradul de sublocotenent. După război a studiat pictura la Aca­demia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924, îmbarcându-se pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, a navigat pe mările şi oceanele lumii. Potolindu-şi spiritul de aventură, a revenit la Bucureşti unde şi-a continuat studiile, apoi a predat la şcoala din comuna Pogoanele.


Începând cu 1925 a avut o bogată activitate lite­rară, primul volum de versuri publicându-l sub titlul "Comornic". S-a lansat cu aplomb şi în jurnalism, fiind colaborator al revistelor Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia, Contemporanul. Ca jurnalist a avut un condei tăios, pamfletele sale fiind usturătoare. Este vremea când se apropie şi de lite­ratura mistică. În 1927 a compus Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a început o rodnică activitate în plan teolo­gic: a fost numit subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde era decan la Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti.


În 1929, l-a intrigat foarte mult faptul că o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Curios ca orice ziarist, Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte. Trăirile pe care le-a avut în Athos au făcut din el alt om. Această vizită, precum şi două întâmplări de mai târziu aveau să îl marcheze în mod deosebit. Una dintre miraculoasele situaţii în care s-a aflat a fost o tentativă de asasinat în timpul celui de al doilea război mondial, în Ucraina, când un plutonier a încercat să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat prin gând să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Altă dată, a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic pe care-l descrie el însuşi astfel: "Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». (...) Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului". În anul 1930 editează revista săptămânală Floarea de foc, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidia­nul Credinţa - ziar independent de luptă politică şi spi­rituală - care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga.


ÎNCHISORILE LUI SANDU TUDOR



În 1939 a fost concentrat şi dus pe frontul de est, iar un an mai târziu s-a întors şi a fost numit profesor la o şcoală de motomecanizare. În 1942 a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, considerându-se că are convingeri de stânga. A fost eliberat, la cererea unităţii în care lucrase, dar a rămas sub arme până la sfârşitul războiului. În 1945, convins tot mai mult că drumul prin viaţă trebuie să fie unul care să îl apropie mai mult de Dumnezeu decât de deşertăciunile trecătoare, a vân­dut tot ce avea, iar cu banii obţinuţi a contribuit la refacerea mănăstirii Antim, unde a şi intrat ca frate în acelaşi an. În 1950 a început calvarul ares­tărilor ce­lor acuzaţi de fascism. Părintele Aghaton, după numele de călugăr, a fost şi el arestat şi dus în mai multe în­chi­­sori, dar cel mai mult la Canal unde erau extermi­na­ţi intelectualii ţării. A fost condamnat 5 ani, dar nu i-a executat pe toţi, după eliberare s-a retras la mă­năstirea Sihăstria-Neamţ, unde a fost hirotonit schim­nic de părintele Cleopa Ilie sub numele de părintele Da­niil, apoi a fost numit stareţ la mănăstirea Rarău.


A fost arestat împreună cu alte 15 persoane care au format lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii". Lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii" se referă la toţi cei care au frecventat grupul Rugul Aprins, în frunte cu el, după numele civil, Alexandru Teodorescu. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iulie 1958. În acea noapte, părintele Daniil se afla în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Plecase de la Rarău, pentru că fusese înştiinţat de Dumnezeu că va fi arestat. Şi-a luat rămas bun de la monahi, cerându-le iertare şi spu­nându-le că nu doreşte să-i implice în nici un fel.


Dosarul are 10 volume. Acei "şi alţii" sunt, după numele trecute în registre: Făgeţeanu Alexandru-Adrian, Ghiuş Vasile-Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie-Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel-Arsenie, Mironescu Alexandru, Vasâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Du­mitru, Mihailescu Emanoil. După cum se vede, nume grele ale duhovniciei şi culturii româneşti.


Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, "15 ani detenţiune riguroasă pentru crimă", din toate urmând să execute pedeapsa cea mai grea. A rămas memorabilă replica unui anchetator care i-a spus: "Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins!"


.În celula de la Aiud, înfometat, înfrigurat, bătut şi torturat adesea, părintele Daniil a scris ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A suferit în temniţă patru ani din ultima condamnare. Despre ororile îndurate acolo este greu de scris, greu şi de citit ce au scris alţii.


Părintele Augustin de la Mănăstirea Aiud oferă o importantă mărturie despre sfinţenia celui care ar putea fi numit Cuviosul Daniil Mărturisitorul:"Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară - practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise".

(Fragment din documentarul lui Rafael Udrişte, TVR, la 11 octombrie 2008).


La 17 noiembrie 1962 sufletul lui se înălţa la cer, părăsind iadul Aiudului. Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că "părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei". Oficial, vina era "activitate mistică duşmănoasă" împotriva clasei muncitoare. Iar vina nescrisă a fost credinţa în Dumnezeu.


Publicat de Daniela Şontică - joi, 30 iulie 2009