Unul din marile dezastre ale istoriei noastre a fost colectivizarea şi distrugerea satului românesc în toate dimensiunile sale. Satul nostru, satul lui Ion Creangă dar şi al lui Liviu Rebreanu, cum au spus-o mulţi alţii, nu mai există. El arată astăzi ca o suburbie sau un ghetou al unui oraş mai mult sau mai puţin îndepărtat. Odată cu acesta au dispărut valori moral-creştine precum: prietenia, cinstea, sinceritatea, generozitatea, fidelitatea, hărnicia, onestitatea, spiritul de solidaritate, … curajul, încrederea, iubirea, modestia, dreptatea, … inclusiv dragostea de neam şi ţară.
Bunul simţ a murit şi el. Astăzi doar bătrânii mai dau ,, Bună ziua ! “ oricui trece pe uliţa satului.
Lipsit de pământul părinţilor săi, ţăranul a devenit un simplu târgoveţ de mahala, şiret şi iubitor de bani, chiar dacă a continuat să trăiască în satul său sau a plecat la oraş.
Dezrădăcinarea generaţiei colectivizării din anii 50-60, sovietizarea şi propaganda comunistă ce i-a urmat, au reuşit să transforme sufletul românului într-unul gol, fără puncte cardinale, fără hazul şi necazul specific vieţii la ţară, fără cântece de jale, bucurie sau dor. Munca la C.A.P. a devenit o corvoadă, mereu prost platită, care i-a nivelat pe toţi: pe cei harnici cu cei leneşi, pe buni cu răi, pe cei proşti cu cei deştepţi, pe bogaţi cu săraci, trăgându-i însă pe toţi în jos.
Şi ceea ce este mai grav, a făcut să dispară Omenia românului, atât de mult lăudată de toţi cei care ne-au vizitat ţara în trecut. Sufletul comunităţii rurale româneşti s-a împietrit ca şi pământul nimănui, devenit al tuturor, muncit de atunci cu multă ură.
Exemplul viu al vârstnicilor, sfaturile lor, tradiţiile, practicile laice şi religioase transmise oral din generaţie în generaţie, şi-au pierdut rostul, zdruncinând din temelii moralitatea satului românesc. Astfel vieţuirea în cultul strămoşilor s-a împuţinat şi odată cu ea au dispărut practic multe datini şi obiceiuri despre care mai aflăm doar în muzee sau din cărţile de specialitate.
Astăzi, chiar dacă şi-a primit moştenirea materială înapoi, ţăranul şi-a pierdut legătura de suflet cu pământul, ca esenţă a vieţuirii sale. Plugarul nu m-ai recunoaşte natura ca soră şi nici pământul ca frate. Tocmai de aceea el nu mai trăieşte în folclor, nu mai visează frumos în snoave, ghicitori şi basme, alcătuite cu înţeles, pentru învăţătura copiilor săi. Nu mai avem nici jocuri, nunţi şi şezători, tradiţii strâns legate de vatra casei părinteşti, de biserică şi de comunitatea unită în diversitate a satului românesc.
Ţăranul de acum este un soi de pensionar-muncitor, marginalizat, care îşi munceşte pământul dar şi-a pierdut bucuria de a trăi. Tinerii nu mai sunt interesaţi de viaţa la ţară şi nu au desigur nici o vină, ei neputând să o mai înţeleagă. Doar banul şi băutura mai au importanţă acum în viaţa satelor noastre.
Din această cauză românii alcătuiesc astăzi unul dintre cele mai triste popoare de pe pământ. Numai viitorul ne va spune dacă vom putea trece cu bine peste această, nu cea din urmă, încercare.
***
În concluzie cred că dacă societatea noastră ar fi fost una liberă şi după al doilea război mondial, ţăranul român ar fi fost fericit în sărăcia lui, cu puţinul pământ moştenit de la străbunii săi, cu datinile şi folclorul lui, şi acolo l-ar fi găsit bunul progres, care era firesc să vină şi pentru el.
Copii lui i-ar fi dus mai departe omenia şi bunul simţ şi copii copiilor lui ar fi fost mândrii că sunt simpli ţărani români.
Gândind toate acestea, am dorit să mă cunosc pe mine cel ce aş fi fost dacă România ar fi evitat comunismul, adică un simplu ţăran. Trăind însă într-un oraş de provincie, nu am alte surse la îndemână decât cărţile. Totuşi căutând în rafturile bibliotecii municipale, am găsit câteva cărţi despre satul şi folclorul românesc care, după ce le voi citi, mă vor ajuta să-mi regăsesc adevăratele rădăcini.
Aşa voi putea să rezist altfel cotidianului care ne doreşte acum pe deplin occidentalizaţi, dar totuşi inerţi, anonimi şi banali, fără să ne asumăm un trecut cu adevărat românesc şi prin urmare fără a spera la un viitor românesc.
