( … ) Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi timp.
(…) Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experinţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci – şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oricât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.
( … ) Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească? Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritate; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.
(… ) Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze.
(…) În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe.
(…) Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experinţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci – şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oricât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.
( … ) Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească? Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritate; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.
(… ) Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze.
(…) În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe.
