Suvenirul cel mai de preţ al vieţii este moartea. Moartea stigmatizează întâmplarea de a fi fost, de a fi existat.
Fără moarte am deveni eternitate şi cum eternitatea nu este deocamdată cognoscibilă atunci şi noi am rămâne nişte necunoscuţi în imensitatea vieţii noastre.
A muri înseamnă a fi fost cineva.
Moartea singură realizează o dimensiune adevărată a personalităţii fiecăruia dintre noi. A muri, nu înseamnă a dispărea ci dimpotrivă înseamnă a fi proiectat în adevărata valoare.
Moartea este un necesar uman, fără de care omul n-ar fi om şi nici valoarea, valoare.
Judecăm omul prin ceea ce a fost şi nu prin ceea ce este. Justa valoare se descoperă numai în sâmburele timpului şi doar posterităţii i se acordă privilegiul acestei judecăţi.
A muri înseamnă a trăi. A muri este la fel de necesar ca şi a trăi. Trăim pentru a muri şi murim pentru că trăim. Nimic fără una, absurd şi haos fără cealaltă.
Iubind viaţa trăită, inevitabil iubim şi moartea care o încunună. Iubirea este simbioza sublimă a fenomenelor ,, trăim ,, şi ,, murim ,,. Murim cu fiecare clipă care trece şi iubim clipa imediat următoare pe care o vom trăi. Murim clipă de clipă curgând, iubim clipă de clipă curgând, trăim clipă de clipă curgând ...
Nici moartea nu este eternă. Altfel fatalmente devenim eternitate şi …
