De vorbă cu fiica mea

Era după ora 18, într-o zi de ianuarie, fără zăpadă. Venind obosit de la servici, m-am culcat ceva mai devreme. Copii mei, Cosmina şi Maria, erau încă afară la joacă. Am adormit cu mâna dreaptă sub cap și pe obraz mi-au rămas imprimate câteva dungi roșii de la bluza de pijama. Aș fi vrut să mai dorm încă puțin, dar Cosmina a intrat in camera unde dormeam și s-a așezat pe marginea patului. M-am întors cu fața către ea.

-          Unde ai fost, Cosmina?

-          Afară la joacă, cu copii.

-          Te-ai jucat prin noroi, iar ?

-          Da ... , spuse Cosmina lăsând capul în jos.

 Am certat-o puțin, dar ea a motivat că mămica e de vină, pentru că a trimis-o să se joace afară. Discuția părea încheiată, dar a urmat un alt dialog între noi:

-          Ce ai pe obraz? întrebă Cosmina, văzând obrazul meu, cel cu dungi roșii.

-          M-a bătut cineva.

-          Cine te-a bătut ?

-          Un nene de pe drum ...

Compătimindu-mă, ochii copilului meu străluceau de ciudă împotriva acelui nene rău. Dar parcă tot nu-i venea să creadă.

-          Chiar e adevărat ce spui tu, tăticule?

-     Nu.

-          Atunci ce ai?

-          Am început să îmbătrânesc.

-          Atunci de ce nu ai urme şi pe celălalt obraz?

-          Pentru că am început să îmbătrânesc cu partea dreaptă, am răspuns eu cât mai convingător posibil.

Cosmina a oftat prelung și mi-a zis cu părere de rău:

-          Tu îmbătrânești și te faci urât şi eu sunt încă mică …

-          Ce să fac tată, dacă mi-a trecut vremea.

-          Da, dar eu și Maria suntem mici și doar în clasa a II-a ... ( Nu pot descrie tristețea de pe fața copilului meu.) Și de acum tu trebuie să ieși la pensie, iar noi nu am crescut îndeajuns de mari.

-          Fiecare om are un sfârșit ...

-          Eu nu vreau să mă sfârșesc niciodată!

-          Așa îmi doresc și eu, dar nu se poate.

După ce a stat și s-a gândit puțin, Cosmina revine:

-          Și după ce vei ieși la pensie o să îmbătrânești și mai tare, … și pe urmă ….

Cosmina știa ce ar fi urmat să-mi spună. Dar nu a mai zis nimic, probabil ca să nu mă supere prea tare. Am rugat-o să continuăm discuția, dar nu a mai vrut.

-          Du-te și te joacă, i-am zis eu impresionat de grijile ei. Copilul meu însă nu mai avea nici un chef de 

joacă. Stătea și mă privea în tăcere.

Între timp, dungile de pe fața mea au dispărut și Cosmina, zâmbind ștrengărește, mi-a zis:

- Tăticule, tu m-ai păcălit ! 

Pledoarie pentru un an sabatic sau pentru intoarcerea la tine

„Libertatea presupune responsabilitate. De aceea foarte multi se tem de ea” George Bernard Show.

Voiam initial sa scriu un articol ca la carte: definind termenii, citand DEX-ul care ne explica la ce se refera cuvantul „sabatic”. Am renuntat, caci nu cred ca mai exista vreun corporatist cu vechime care sa nu stie ce inseamna un an sabatic. As retine totusi din definitie o sintagma importanta: „suspendarea responsabilitatilor” sau „scutirea de obligatii„ (vezi DEX online). Acesta este miezul anului sabatic, centrul, axa. Suspendarea responsabilitatilor oficiale. Suspendarea acelor responsabilitati impuse de fisa postului, de regulamentul de ordine interioara, de legile nescrise din fiecare companie.

Nu este totuna cu suspendarea oricarei responsabilitati, caci un an sabatic nu te transforma intr-un iresponsabil. Din contra, pe zi ce trece, devii tot mai responsabil, insa fata de propria persoana si asta este cu adevarat revolutionar pentru unii dintre noi.

Inveti sa iti asculti ritmul interior, inveti sa te cunosti, sa fii congruent cu ceea ce simti, inveti sa intri in sedinte (neplacute uneori) cu tine insuti, inveti ca nu ai nevoie de atat de multe lucruri in jur ca sa fii pur si simplu, inveti ca libertatea nu e pentru oricine. Daca inainte iti ascultai cu obstinatie mintea, ratiunea, acum ai voie sa pleci urechea, pe zi ce trece mai des, la vocea inimii si sa o urmezi, trecand, desigur, prin angoase existentiale (de genul – „daca ma pierd pe drum?” „daca nu o sa mai ma integrez vreodata in campul muncii?” „daca o sa devin un inadaptat social”?), dar si prin experiente savuroase, din categoria „de povestit nepotilor”, de care nu ai fi avut parte altfel.

Tot in DEX, mai gasim o componenta interesanta a anului sabatic - an de studiu. Poti studia diverse, poti citi cartile de care nu ai avut timp, poti calatori, poti petrece timp cu copilul, parintii sau sotul/sotia, poti sa te dedici unei cauze sau unui hobby sau poti sa tai frunza la caini. Orice ai face, este totusi un an de studiu, deci nu un an pierdut. Un an in care inveti despre cine esti, ce te defineste, ce vrei sa faci cu tine si cu viata ta si, de ce nu, un an in care te ierti, un an in care uiti repede toate lucrurile care faceau parte din meniul zilnic corporatist, insa de care nu mai ai nevoie. Un an de detoxifiere pe toate planurile.

Un an sabatic este inceputul unui drum catre sanatate emotionala si spirituala. Este reintoarcerea fiului risipitor acasa si cu gandul la parabola aceasta, nu ma pot gandi decat la darurile nepretuite, interioare, cu care cei care decid sa isi acorde o pauza, revin. Acesta este modul in care universul ii sarbatoreste pe curajosi. Cu multi ani in urma, un profesor cu parul cernit mi-a explicat de ce uneori trec prin situatii grele. Esti ca o bijuterie din aur, mi-a spus, in timp ce eu ma holbam la el stergandu-mi lacrimile. Si uneori, Creatorul nostru, se uita la tine si crede ca te-ar putea face si mai frumoasa si mai fina. Si atunci te topeste, asa se prelucreaza aurul, nu? Este intai topit si apoi prelucrat. La fel si cu tine... dupa fiecare incercare, care este de fapt o topire, va rezulta o fiinta mai rafinata in interior, vei simti mai nuantat, vei straluci diferit, vei atrage atentia mai mult...

 In cazul celor care isi iau un an sabatic, topirea poate fi convulsiva.....emotii amestecate, frici de-a valma cu bucurii, tasnirea la suprafata a adevaratului eu, adesea micsorat si comprimat in costumul de corporatist versus disciplina robotizata a celui la care tocmai ai renuntat oficial, insa, cheia, daca ma intrebati pe mine, este abandonul. Un simplu fie ce-o fi si cu asta basta. Topirea a inceput deja...Poate dura cateva saptamani sau cateva luni, insa dupa, nu vei mai fi niciodata acelasi. Vei fi mai bogat, mai rafinat, mai relaxat. Cu putin noroc si onestitate fata de tine, vei fi autentic 100%.

Si ca sa diminuezi convulsiile din prima parte a anului sabatic, pregateste-te dinainte: pune-ti ordine in viata, inchide credite sau redu costurile si eventual, noteaza o idee - doua la care sa revii atunci cand fiecare celula din tine va vrea inapoi la munca.

text preluat de pe internet

CARMEN = O IUBIRE PURĂ, ECOLOGICĂ, NATURALĂ

CUGETARE ( 3 )

Aş vrea să ajung la Putna, lângă mormântul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca să sărut lespedea ce-l acoperă. Sărutând lespedea de piatră vreau de fapt să sărut mâna marelui bărbat.

CUGETARE ( 2 )

Aş dori să ajung la Mănăstirea Voroneţ, undeva afară lângă peretele bisericii, ca să sărut pictura măiastru făcută de mâna unui zugrav român. Sărutând pictura vreau de fapt să sărut mâna acelui român care a făcut-o.

CUGETARE ( 1 )

Aş vrea să ajung la Sarmizegetusa, undeva în incinta sacră, ca să sărut o piatră cioplită de mâna unui dac. Sărutând o piatră vreau de fapt să sărut mâna dacului care a cioplit-o.

O COPILĂRIE, O CARTE ILUSTRATĂ, UN AUTOR - TOATE UITATE

1975 - POETUL GELU NAUM ŞI PICTORUL AUREL STOICESCU ( ilustratorul cărţii EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ -Repovestire în proză )

Pictorul Aurel Stoicescu (n. 1920, Urlaţi). A studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o prin 1945, debutând la Salonul Oficial din 1946. A expus cu discontinuitate, în special grafică aplicată, atât în ţară, cât şi peste hotare. A obţinut Medalia de bronz la expoziţiile internaţionale ale cărţii din 1965 şi 1971 de la Leipzig pentru ilustraţia volumelor: Ţiganiada de I. Budai Deleanu şi Poezii de George Coşbuc. A realizat câteva lucrări de artă monumentală în Bucureşti şi la Costineşti, precum şi lucrări de natură ambientală la Muzeul Militar Naţional.

ACEASTA ESTE CEA MAI VECHE EPOPEE A LUMII - CARTEA CARE MI-A MARCAT TOATĂ COPILĂRIA.

Despre Şerbănescu, Virginia - autoarea cărţii EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ - Repovestire în proză:

Virginia Serbanescu s-a nascut la 10 Iunie 1921 la Cluj. Prozatoare, poeta, autoare dramatica si traducatoare.

In 1942 se inscrie la facultatea de Litere si Filozofie din Bucurestei si la Facultatea de Drept de unde - odata cu instalarea regimului comunist este exclusa cu motivatia 'origine nesanatoasa'. Din 1946 urmeaza cursurile Conservatorului Regal de Muzica si Arta Dramatica din Bucuresti.Debutul literar cu schitele 'Nunta', 'Logodna' si 'Castanul din fereastra' in 1941 sub pseudonimul Doina Rares.

In 1947 a initiat un cenaclul literar cu participarea lui N.D. Cocea, a Alicei Voinescu, a lui Gala Galation, Ion Vinea, etc. Dupa un an intrunirile au fost brusc suspendate de SecuritateDin 1956 pina in 1959 face parte din biroul de conducere al Cenaclului Th. Neculuta din Bucuresti, condus de Grigore Bajenaru. Din 1941 pina in 1966 numeroasele sale scrieri - socotite de editurile si secretariatel de teatru carora le-a prezentat ca 'foarte bune dar nefiind pe linie' - au constituit cee ce s-a numit 'literatura de sertar'.

Abia in 1966 reuseste sa publice cea dintii traducere integrala in romaneste, din franceza, a Epopeei lui Gilgames. Tot in 1966 publica 'Epopeea lui Gilgames - Repovestire in proza'.

In stagiunea 1969-1970 i se joaca pe scena Teatrului National din Iasi drama istorica 'Dacia felix'.Din 1972 devine membra stagiara a Uniunii Scriitorilor din Romania.In 1973 Uniunea Scriitorilor ii incredinteaza conducerea Cenaclului Literar 'Tudor Vianu' din Capitala. In 1977 i se ia conducerea 'ca nefiind membra de partid'.

In 1974 publica traducerea din franceza a cartii lui Fernand Baldensperger 'Literatura - Creatie - Succes - Durata', in 1976 o alta traducere din franceza a volumului antologic 'Texte alese din Enciclopedia Franceza'.

In 1977 vede lumina tiparului volumul de nuvele istorice 'La Curtile Harlaului'. In 1979 o alta traducere din franceza a romanului istoric al lui Jacques Chabannes intitulat 'Crioline si otrava'.

In 1981 publica romanul istoric 'Lunga veghe de la Cozia' - viata Voievodului Mircea cel Batran.In 1983 traduce biografia romantata 'Olympio - sau viata lui Victor Hugo' de Andre Maurois.

Din toamna lui 1983 s-a stabilit - cu azil politic - in Germania, la Muenchen. Publica aici o serie de articole in ziarele 'Stindardul' si 'Stindardul Romanilor', ca si in 'Obsevator - Muenchen' condus de Radu Barbulescu.

Deasemeni , din Aprilie 2001 , publică lunar articole , poezii , proză , teatru şi traduceri în revista românească "Dorul" editată de Dan Romaşcanu. Participa activ la activitatea Cenaclului Literar 'Apozitia' din München, si este membra a Asociatiei Romano-Germane a Scriitorilor din München si Bavaria.La München i se reediteaza in 1994 volumul de nuvele istorice sub titlul 'Iconia'.

În 1996, la Editura Mondero din Bucureşti , i se reeditează traducerea Epopeei lui GhilgameşIn 1998, Editura Mondero-Clusium ii publica volumul de eseuri, reflectii si evocari 'Langa Tampla Cerului'. La aceeasi editura apare in 1999 volumul de poeme franceze si poezii romanesti cu titlul dublu 'Du cote de chez moi' si 'Mirabila Povara', si tot in acelasi an se reediteaza romanul istoric 'Lunga veghe de la Cozia', editie revazuta si definitiva.

Din 1999 este membru titular al Academiei Romano-Americane de Arte si Stiinte din SUA.In 2001 ii apare la Institutul European din Iasi volumul de memorialistica intitulat 'Scantei din Vatra Vremii'. In Dec. 2001 a predat Editurii Clusium din Cluj un volum cu noua piese de teatru intitulat 'Fulger in prag de veac' in curs de editare.

In prezent lucreaza la un volum de proza scurta cu titlul 'Insectar'.

Inelul de logodnă

Îţi dau în dar veriga unui lanţ de sentimente,
să-l pui cunună la păpuşi de-i vrea.
Dar s-o păstrezi ...
Şi astfel pe-ndelete, verigă de verigă,
un lanţ de sentimente vei afla.

ALTE CUVINTE DE ÎNŢELES

· La sfârşitul lumii crucile de pe biserici şi de oriunde vor fulgera.
· Cărţile mele stau frumos rânduite sub frunte. Trebuie doar să ajung să le citesc o singură dată.
· Natura sălbatică este templul spiritualităţii noastre.
· Paradox 1: Pe malul unui lac, un cioban tundea o oaie. În apă se vedea invers.
· Mi-am vrut viaţa un lung şir de certitudini, dar în biografia mea voi scrie doar că
m-am născut … restul e un lung şir de îndoieli şi incertitudini.
· Paradox 2: Un copac singur în pădure.
· Ignoranţa şi indiferenţa sunt principalele boli ale societăţii noastre contemporane.
· Unii se joacă cu buretele prin sufletul lor, ştergând amintirile de prisos. Păcat că nu-şi dau seama că acolo, treptat, în sufletul rămas gol, se aşterne Regretul.
· Fii fericit când lumea te vorbeşte de rău. Înseamnă că mai eşti încă băgat în seamă.
· La timpuri noi, haine noi. Oamenii rămân aceiaşi.
· Paradox 3: Murind în realitate vom deveni eterni.
· În spatele fiecărui tablou stă un revolver.
· Omul venind din mijlocul naturii, către o oarecare civilizaţie, a uitat să-şi lepede învelişul din scoarţă de copac ce îl acoperea de la început. Aviz bădăranilor.
· Numai cine îşi neagă propria valoare are într-adevăr valoare.
· Domnul Iisus a fost cu adevărat frânt pe cruce, dar niciodată înfrânt.

Despre viaţă şi moarte

- un alt punct de vedere -



Sufletul omului se aseamănă cu un pendul care vibrează continuu la toate evenimentele din jur. La cele majore se înclină puternic într-o parte sau în alta, revenind în cele din urmă la o poziţie de echilibru, mai mult sau mai puţin verticală. Aşa devin oamenii mai aplecaţi către cele bune sau către cele rele. La sfârşitul vieţii, pendulul cade la pământ, sufletul fiind judecat funcţie de partea în care a căzut: partea binelui sau a răului.



Creştinii cred în viaţa de după moarte, în existenţa raiului şi a iadului. Musulmanii cred şi ei cam la fel. În schimb hinduşii cred în reîncarnare, deci în viaţa de după viaţă. Eu cred că toţi au dreptate în felul lor.
Totul a început, conform Bibliei, cu acel vestit turn din Babel, lângă care s-au amestecat toate limbile pământului, adică s-au împrăştiat, în toate cele patru zări, informaţiile adevărate despre lumea în care trăim. Străvechile adevăruri s-au pierdut cu timpul printre rândurile unor precepte religioase mult prea greu de desluşit astăzi.
Cu siguranţă există şi rai şi iad şi există viaţă după moarte, dar înţelesul lor este cu totul altul. Lumea în care trăim nu este decât o secundă din viaţa universului, adică reprezintă doar o lume din multitudinea de lumi care coexistă în universul infinit. Acest univers infinit nu reprezintă materia fizică pe care ne străduim să o înţelegem cu ajutorul sateliţilor şi a telescoapelor, el reprezintă de fapt Timpul pe care noi nu-l putem înţelege şi pe care nu îl cercetăm îndeajuns.
Esenţa religiilor stă în faptul că toate acceptă ridicarea pe un nou plan existenţial a tuturor celor buni sau cu merite deosebite. Cei răi fie merg în Infern, fie în Iad sau se reîncarnează din nou ca oameni, plante, animale sau insecte, desigur pentru a li se oferi o noua şansă, în încercarea lor de a trece mai departe. Toate sunt adevărate dar sub o altă formă care nu a putut fi percepută în adevărata formă de oamenii din trecut.
Toţi oamenii mor, dar moartea nu este decât o trecere, prin tunel, într-o altă lume, catre un alt nivel al vieţii, conform cu faptele săvârşite în lumea de aici. Totul depinde de faptele fiecăruia dintre noi. Cei răi regresează într-o lume inferioară, violentă, potrivită lor, din care nu vor mai putea ieşi vreodată, decât făcând fapte bune pentru a reveni în lumea din care tocmai au regresat, pentru o nouă viaţă şi şansă. Cei buni promovează într-o lume superioară, a celor buni, un fel de rai, unde îi aşteaptă alte provocări şi alte fapte bune sau măreţe, pentru a urca tot mai sus şi mai sus, spre esenţa fiinţei adevăratului Om. Cei obişnuiţi, adică nici buni nici răi, îşi repetă existenţa în lumea aceasta, până când fac dovada clară că sunt buni sau răi şi trec mai departe într-o altă lume. Aşa se explică memoria regresivă, revelată sub hipnoză, pe care o au unii oameni.
Nimeni, niciodată, nu se va întorce de dincolo, din rai sau din iad, acestea reprezentând celelalte lumi în care există oamenii, pentru că nimeni din cei care ,, au murit “ nu mai păstrează amintiri despre lumea în care au trăit. Cei din lumile de jos ştiu vag că există un rai undeva mai sus, iar cei din lumile de sus ştiu cu siguranţă că există un iad. Astfel lumea în care noi trăim acum poate fi raiul unei lumi temporale, dar în acelaşi timp şi iadul unei alte lumi temporale.
Între aceste lumi nu există contacte permanente, nu există materie sau schimburi de informaţii. Atingeri între lumile temporale în care trăiesc oamenii desigur există, dar ele sunt fie accidentale ( trecând drept anomalii sau evenimente tip ozn ), fie voite, dar de scurtă durată, impuse doar de fiinţele bune din lumile superioare şi determinate de evenimente cruciale din lumile inferioare ( în trecut au fost interpretate ca semne ale providenţei divine, ale zeilor, prezenţe ale îngerilor, astăzi fiind tratate ca simple coincidenţe ). Un semn cert al existenţei unor lumi superioare sunt oamenii cu suflet bun care văzuţi sau nevăzuţi ne arată calea ce trebuie urmată de noi ceilalţi. Tot astfel îmi este mai uşor de înţeles şi de acceptat moartea semenilor mei, tineri sau bătrâni, care ,, murind “ din cauze mai mult sau mai puţin naturale, trec în vieţile lor următoare, sper mai bune. Aşa îmi explic şi ,, moartea prematură ” a unor copii, care trec astfel mai repede dintr-o viaţă în care au intrat din greşeală şi care era nepotrivită lor, într-o altă viaţă superioară, cu mult mai bună.

Desigur peste toate aceste lumi trebuie să existe un arbitru suprem, un Dumnezeu adevărat, care să ţină în ordine regulile acestor lumi. Cu siguranţă trebuie să fie aşa, altfel tot ce am spus până acum este de domeniul fantasticului.

Despre Moarte

Suvenirul cel mai de preţ al vieţii este moartea. Moartea stigmatizează întâmplarea de a fi fost, de a fi existat.
Fără moarte am deveni eternitate şi cum eternitatea nu este deocamdată cognoscibilă atunci şi noi am rămâne nişte necunoscuţi în imensitatea vieţii noastre.
A muri înseamnă a fi fost cineva.
Moartea singură realizează o dimensiune adevărată a personalităţii fiecăruia dintre noi. A muri, nu înseamnă a dispărea ci dimpotrivă înseamnă a fi proiectat în adevărata valoare.
Moartea este un necesar uman, fără de care omul n-ar fi om şi nici valoarea, valoare.
Judecăm omul prin ceea ce a fost şi nu prin ceea ce este. Justa valoare se descoperă numai în sâmburele timpului şi doar posterităţii i se acordă privilegiul acestei judecăţi.

A muri înseamnă a trăi. A muri este la fel de necesar ca şi a trăi. Trăim pentru a muri şi murim pentru că trăim. Nimic fără una, absurd şi haos fără cealaltă.

Iubind viaţa trăită, inevitabil iubim şi moartea care o încunună. Iubirea este simbioza sublimă a fenomenelor ,, trăim ,, şi ,, murim ,,. Murim cu fiecare clipă care trece şi iubim clipa imediat următoare pe care o vom trăi. Murim clipă de clipă curgând, iubim clipă de clipă curgând, trăim clipă de clipă curgând ...

Nici moartea nu este eternă. Altfel fatalmente devenim eternitate şi …

Vorbe de mine înţelese!

Să nu pari curajos prin forţa de a fi laş.

Teorema lui Ahile: fiecare îşi are călcâiul său.

Singure doua lucruri sunt mai de preţ în viaţă: dragostea şi însăşi viaţa.

Între străini ajungi să te cunoşti mai bine decât între ai tăi.

În viaţă trebuie să fii cinci minute deştept, dar nu toate odată.



Când ne despărţim de cineva se spune ca îl murim puţin … şi cum despre morţi se vorbeşte numai de bine …

Cartea, vinul şi femeia sunt cele trei substantive care alcătuiesc împreună substantivul bărbat.

Perfecţiunea unui om constă în inteligenţa lui. Cel mai mare dusman al inteligenţei este uitarea, aceea care ne aduce aminte – e un paradoxal – ca nu suntem perfecţi.

Prea mulţi trăiesc spre a munci şi prea puţini muncesc spre a trăi.

Alegea ce era bun de ce era bun şi ce era bun arunca.

Toată vegetaţia, dar mai ales copacii sunt braţele Pământului. Tăind aceste braţe, el nu va mai putea să-şi agonisească viaţa de toate zilele.

Pentru fiecare om ar trebui să se ridice o statuie pe care să se scrie invariabil: A fost şi el, totuşi, Om.

Moartea lui J. F. Kennedy este Fenomenul Tungus al societăţii americane din anul 1963.

Un fenomen care are loc o singura dată este catalogat fie ca imposibil, fie secret, iar dacă se acceptă totuşi un compromis, este caracterizat ca misterios şi predispus tuturor interpretărilor.

Acum ştiu de ce au inventat românii mămăliga. Pentru că nu face firimituri când o rupi.

Trecutul nu reprezintă un timp pierdut; el reprezintă un om pe lângă care trecem în fiecare zi.

Viaţa este singura parte din eternitatea omului, pentru care Dumnezeu a încheiat un contract cu diavolul.

Toate casele de piatră se ridică pe temelii de flori.

Dacă n-ar exista poduri peste râuri, Pământul s-ar destrăma.

Oare ce aş face dacă m-aş întâlni pe drum cu domnişorul Eminescu?

Omule nu uita că şi cuvântul ARTĂ are tot patru litere ca şi cuvântul MAMĂ.

Omul este o variabilă temporală funcţie de mediu, conştiinţă şi spirit.

Subconştientul omului reprezintă o fărâmă din cutia neagră a Universului infinit.


Păcat că omul nu-şi dă seama că o are.

Oamenii, în general, seamănă cu nişte flacoane de parfum nedesfăcute.



Eminescu este Iisus fără de stea. Astfel a apărut Luceafărul.



Oamenii nu şi-au ales începutul deci nu-şi vor putea impune nici sfârşitul.



Soarele nu ne trimite lumina pentru a vedea, ci ideea de lumină, pentru a o căuta în noi.



Rugăciunea unei lumânări este flacăra sa.



Ce este omul: izvor de cuvinte, care uneori, rostogoleşte câte o piatra; pentru om aceasta se numeşte faptă.



Ce este omul în prezent: un înger întrupat şi bolnav. Bolnav de păcat.



Pentru oamenii mari nu există decât un singur joc adevărat: jocul de-a copilăria.



Omul este o stare a iubirii, omul este o stare a dumnezeirii.

Eu şi gândacii

O noapte neagră mă cufundă într-un vis asemenea.

Mă aflam într-o cameră izolată împreună cu o sumedenie de gândaci, mici şi urâţi, care se plimbau pretutindeni pe pereţi şi pe podea. Altceva nu se afla în acea cameră. Întrucât numărul lor nu era copleşitor, ci se întrevedeau asemeni unor puncte de mizerie mişcătoare, sentimentul fricii, faţă de intenţiile lor nevăzute, nu se născuse încă. Eram doar un simplu obiect pentru ei, cei mici şi fără putere asupra mea, iar eu îi dominam de la înălţimea ochilor, sigur pe puterea mea de ai strivi pe toţi sub picior.
Coşmarul a început mai târziu, când am simţit o mâncărime ciudată în zona fluierului piciorului drept. Până să mă aplec şi să văd despre ce este vorba, simt în ureche o senzaţie dezagreabilă şi într-o fracţiune de secundă, extrag cu degetul mic un gândac pe care apoi îl strivesc sub picior, cutremurat de scârbă şi de îndrăzneala lui. Atenţia mi se îndreaptă din nou spre picior şi încep să mă scarpin asiduu, în zona respectivă, pentru a elimina senzaţia. Cu groază imensă constat că pielea nu-şi mai recunoaşte proprietăţile şi se exfolieze în plăcuţe subţiri, cornoase, mici, până când nu mai rămâne nimic. În locul acela se căsca o gaură hidoasă prin care observ cu nelinişte că piciorul meu era gol în interior. De fapt atunci am înţeles că eram cu totul gol pe dinăuntru şi o nelinişte cumplită m-a cuprins când am făcut asocierea dintre gaura piciorului meu şi gândacii care într-o clipă puteau să mă invadeze prin interior şi să mă distrugă.
Atunci am avut senzaţia iminentei mele prăbuşiri în mijlocul acestor gângănii urâte. Ştiam că eu, un colos ca mărime, sunt la cheremul infimelor vieţuitoare, când sunt gol şi fără substanţă pe dinăuntru …


Trezindu-mă, am acuzat mult timp dureri la picior, în acel loc. Acest lucru m-a făcut să gândesc la semnificaţiile posibilele ale acestui vis…

Am găsit multe, dar sunt sigur că are o legătură cu dimensiunea personulităţii mele, goale şi lipsite de substanţă, în raport cu ideile tuturor celorlalţi semeni ai mei, oamenii, idei noi, pe care nu le-am acceptat niciodată cu plăcere. Eu fiind colosul şi ei gândacii, ideile lor.

FILOZOFIILE UNUI TÂNĂR PROVINCIAL

Nouă înainte de ‘89

I

În momentul de faţă, actul instruirii supune la efort memoria eliminind sufletul şi nu întărindu-l. Necesarul devine obligatoriu şi învăţarea o forţare. În fine, relaţiile învăţător- învăţăcel sunt mai degrabă terorizante decât amicale sau de apropiere. Şcoala devine un instrument cu mult prea multe elemente nepermis de prost statutate.


II

Singurul lucru pe care ţi-l mai poate oferi societatea este anonimatul. Omul îşi pierde treptat identitatea în conglomeratul de valori pe care l-a creat. Identitatea lui trece asupra bunurilor sale, iar acestuia nu-i rămâne decât să-şi contemple nulitatea propriei sale individualităţi.
Iată beneficiile erei tehnologice şi ale dărâmării tuturor barierelor necunoscutului. Ca rezultat, în viitor, vom deveni o societate anonimă în convulsiile ei, un imens monstru producător de valori, pe care tot el le consumă.
În nici un caz să nu ne aşteptăm la confort, estetică şi intimitate, ci la util, funcţional şi universalitate – o cursă stresantă mergând la infinit.


III

Undeva deasupra noastră există desigur o lume supercivilizată. Acolo trăiesc acei oameni care au descoperit Adevărul etern valabil şi au renunţat la balastul inutil al corpului lor fizic, scăpând astfel de toate tentaţiile lumii materiale. Ei sunt idealul spre care tindem şi noi, cei care ne credem stăpânii Pământului şi care în realitate suntem doar o rasă înzestrată de animale.
Oamenii adevăraţi sunt acolo sus şi ei râd de jocul nostru de-a viaţa şi de ifosele noastre de stăpâni atotcunoscători. Ei însă au o viaţă mentală exprimată în vibraţii şi energie, o viaţă curată, paradisiacă. Din când în când ei trebuie să elimine din lumea lor energiile reziduale, nefolositoare şi atunci pentru noi apar pe cer ozn-urile.
Bucură-te omule căci eşti mare, eşti invitat să vezi o lume întreagă pe oala de noapte, înainte de culcare.


IV

Omul este din ce în ce mai nemulţumit: nu-şi poate dori în acelaşi ritm cu progresul general.
În aceste condiţii vreau să spun că îi admir foarte mult pe cîini. Deşi au trăit milenii lângă oameni, nu au dat nici un semn de oarecare progres comportamental sau mental. Ei doar au urmărit evoluţia omului şi intuind impasul în care va ajunge, au renunţat să mai cadă în aceeaşi greşeală, sistând o evoluţie ce avea toate şansele să curgă în sens pozitiv.
Uneori stau şi mă întreb cine a găsit drumul cel bun? Noi sau cîinii noştrii. Câte ştiu cîinii despre noi şi cât ştim noi despre cîini? Câţi oameni ştiu ce se petrece în mintea unui cîine?


V

Cel mai bun lucru pentru aţi da seama de iluzia acestei vieti şi a ta însuţi, ca persoană fizic, este confruntarea cu propria ta imagine întruchipată într-un alt om.
Cine va fi originalul şi cine sosia, când amândoi veţi avea aceeaşi identitate declarată. Atunci dintr-un întreg devii o jumătate sau mai puţin – o copie, o dublură a unui original ce nu mai există, pentru că şi celălalt va simţi în fond acelaşi lucru.
Trăim în aşteptarea acestui etern paradox căci undeva în lume există un om care este identic nouă ca fizic şi care poate oricând, cu puţin efort, să ne ia locul.


VI

Omul nu poate fi numai ceea ce se vede. Nu e numai chimia unui trup şi decadenţa unei minţi. Ceva, altceva, trebuie să fie acolo în el. Acesta este spiritul său,
eul adevărat, omul cel firesc, carnea fiindu-i doar un simplu vehicol. De aceea, nici viaţa pe care o trăim nu poate fi acceptată ca fiind doar imaginea stearpă a realităţii zilnice. Ea e doar iluzia în care ne zbatem.


VII

Aş vrea, dacă s-ar putea, ca toată averea şi avutul meu să-l concentrez într-un singur obiect, suficient de preţios şi îndeajuns de mic, precum un diamant sau o perlă, pentru a-l purta cu mine mereu; dar în acelaşi timp micimea lui să mă ajute, în caz că îl pierd ori mi se fură, să nu-mi pară rău deloc sau foarte puţin, pe măsura acelui obiect foarte mic.


VIII

Înainte vreme datorită constrângerilor exterioare, omul îşi cultiva libertatea interioară umplându-şi sufletul cu tot ceea ce nu vedea în exterior.
Acum, într-o libertatea prost înţeleasă, omul îşi uită sufletul încuiat în trup, prăfuit, micşorat, tot privind la întâmplările ce îl lovesc din exterior.
Suntem condamnaţi la sterilitate interioară şi exterioară, posibil să devenim analfabeţi ai vieţii.


IX

Oamenii sunt cu desăvârşire ciudaţi. Vor să iasă din natură ca fiind animale inteligente şi totuşi păstrează legături de dependenţă cu ea.
,, Am trăit 100 de ani. “ spune un bătrân şi noi îl comparăm cu imaginea mai veche a unui fag de 100 de ani. E frumoasă o astfel de comparaţie dar nu e prea omenească. Mai degrabă naturală.
Omul va trebui în viitor să-şi merite vârsta prin inteligenţa sa. Vârsta poate creşte şi descreşte într-o viaţă de om. Astfel vârsta va depinde de om şi nu ca până acum, omul de vârsta sa. Când va trece un an de zile, omul nu va avea +1 an obligatoriu adăugat la vârsta sa. Nu. Când se va considera pregătit, omul va da un examen de inteligenţă, un examen Om. Va fi ca şi cum ar da un examen, pentru o nouă slujbă, în zilele noastre.
Dacă va reuşi, va fi un om fericit căci anii săi nu sunt reprezentarea unei vârste naturale ci a unei vârste a inteligenţei. Astfel la examenele anuale vom constata că devenim mai înţelept şi nu mai bătrâni. De aici o mulţime de înlesniri şi un val de optimism pentru toată lumea.
Acum nu e prea mare bucurie să spui că ai ajuns la 100 de ani, precum un bunic, pe când în viitor va fi o adevărată uimire să descoperi că la ultimul examen ai reuşit să împlineşti 100 de ani-inteligenţă. Desigur, nu se pot câstiga mai mulţi ani simultan, la acelaşi examen, deoarece inteligenţa nu e strict definită pe un singur domeniu de activitate, ea fiind strâns legată de acea inteligenţă cotidiană, acumulată zi de zi.

Va fi o plăcere ca de ziua ta să ai pe tort atâtea lumânări aprinse câţi ani-inteligenţă ai acumulat la examene vieţii. Acum suntem cu adevărat oameni ….

Manifest

Dacă cumva îmbătrâniţi sau simţiţi că muriţi, nu vă aruncaţi gândurile copilăriei, adolescenţei sau maturităţii sufleteşti la gunoi. Chemaţi-vă urmaşii: copii şi nepoţii, testaţii dacă au sufletele făcute din poezie sau proză şi dacă nu, donaţi-vă jurnalele către muzee şi biblioteci.
Nu cedaţi imboldului vârstei imature când plictisiţi de singurătate interioară sau la vreo curăţenie oarecare prin cameră, aruncăm ce ne prisoseşte.Culmea aruncăm pe cele ale sufletului: primul desen de copil, prima poezie, prima scrisoare de dragoste primită, primul jurnal de adolescent. Începem astfel aruncând primul gând şi prima amintire, urmează ultimul plâns şi ultima iubire şi tot ce mai rămâne între ele.
Dacă vreţi să conteze trecerea voastră prin viaţă, nu renunţaţi la micile voastre sentimentalisme, la încercările voastre literare mai reuşite sau nu. Lăsaţii pe alţii să vă judece, dacă nu în acest prezent, sigur în viitorul îndepărtat.

Dacă spuneţi că nu vă pricepeţi la proză sau poezie, sigur ştiţi să ţineţi un jurnal. Cotidianul vostru banal devine senzaţional peste 100 - 200 de ani. Gândiţi-vă ce bine ar fi dacă am cunoaşte viaţa de zi cu zi a unui anonim de acum 200 de ani. Despre scriitorii noştrii faimoşi mai ştim câte ceva, dar despre anonimii lor admiratori şi epigoni, mai nimic. Încercaţi să înţelegeţi cum era viaţa unui alter-ego de-al vostru de pe la 1800, veţi vedea că e greu, cam greu.

Dacă dacii ar fi avut biblioteci şi muzee, astăzi ele ar fi fost pline de jurnalele lor de memorii, scrise în piatră şi aur. Şi am fi ştiut totul despre ei …

Dar noi avem şi muzee şi biblioteci şi nici măcar nu mai intrăm în ele, darămite să le mai umplem cu jurnalele noastre personale, jurnalele scrise de noi.

Deci, donaţi-vă jurnalele şi memoriile voastre către muzee şi biblioteci.

Am aflat adevărul despre Moarte !

Când omul moare, am aflat de la cei atotştiutori că sufletul părăseşte trupul nefolositor şi se duce la Dumnezeu …

Eu însă am aflat şi altceva: pe când omul îmbătrâneşte şi se apropie de moarte, tot atunci sufletul său creşte şi se întinde în tot trupul, până când nemaifiind spaţiu explodează prin moarte, împrăştiindu-se peste tot în jur, în sufletele apropiaţilor dragi şi în toată lumea. Desavârşirea sufletului se face prin moarte precum se desăvârşeşte aluatul pâinii în trecea sa prin focul cuptorului.

Frica de moarte a omului este aceeaşi cu frica bobocului de floare care stă să înflorească. Murind trupul omului, se desăvârşeşte sufletul său şi nu se săvârşeşte, nu se termină … aşa şi moartea-desfacerea trupului bobocului de floare desăvârşeşte frumuseţea sufletului florii.

Amintirile despre cei trecuţi dincolo de moarte sunt părticele din sufletul acestuia, care s-a împrăştiat în toată lumea, precum parfumul florii care este pentru toţi şi peste toate.Adevărat, parfumul florii se pierde în timp. La fel şi sufletul omului trecut prin moarte este uitat, dar nu ca o uitare oarecare a unui lucru, ci ca o diluare la infinit, o cuprindere cu acest suflet a întregului pământ, pătrunzând astfel în toţi oamenii vii, dar şi în sufletele celor deja trecuţi la cele veşnice. Cele veşnice reprezentând şi sufletele tuturor strămoşilor noştrii care au trecut prin moarte, care împreună contopite încap şi sunt parte din sufletul Lui Dumnezeu.


Notă: Despre sufletele celor care mor tineri, nu pot decât să subscriu la părerea celor care spuneau că ,, Dumnezeu I-a chemat mai devreme la El ca să înlocuiască cu sufletele lor, stelele de pe cer care au obosit . “ Iar sufletele lor veghează peste noi, peste pământ, peste întreg universul deopotrivă, mai aproape de Dumnezeu, în sufletul Lui Dumnezeu.

De aceea dacii se bucurau la moartea semenilor sai, iar noi ar trebui să nu ne întristăm prea tare.

Jurnal de sentimente

Luni
Am văzut un şiret strângând un pantof de damă. Nu ştiu ce vroia să facă.

Marţi
Am văzut un câine alergând o pisică. Nu ştiu ce voiau să împartă ...

Miercuri
Am văzut un fluture aterizând într-o floare. Nu ştiu ce o fi găsit acolo, oare ?

Joi
Am văzut un pui năpustindu-se spre o râmă mare. Nu ştiu cu ce ar fi putut s-o măsoare!

Vineri
Nu am văzut nimic. Am dormit: eram foarte obosit şi încă mic.

Sâmbătă
Revin, am văzut un bec care se înşuruba cam greu în filet. Nu ştiu dacă era sau nu defect.

Duminică
Am văzut un băiat sărutând o fată. Mmm, cred că ştiu ce vroiau să facă.
Dar nu mă interesează deocamdată. Sunt prea mic pentru educaţia sentimentală.

Carte poştală în mişcare

La miezul nopţii stau la birou şi cuget că iarăşi a mai trecut o zi şi nu am scris nimic pentru tine, pentru sufletul meu. Stau singur la lumina unui bec anemic, privind din când în când fotografia ta suprapusă peste un frumos desen ce închipuie geniul lui Eminescu. Există ceva ce le leagă şi ştiu că acel ceva e propriul meu vis: visul de a tinde către El şi de a te avea pe tine.
În noapte totul pare uitat în nefiinţă căci privesc prin fereastra deschisă şi nu văd nimic. Viaţa formelor se stinge odată cu lumina şi rămâne doar vibraţia lor prin sunet. Deşi acum e un timp în care romantismul dispare încet dar sigur, sfârşiat de colţii progresului, mă închipui stând în faţa unei mese de studiu şi creaţie din alt veac, picurată de ceara lumânărilor, cu foi mâzgâlite, aiuristic împrăştiate pe masă, înfăţişând demonilor nopţii o matematică prinsă în forme abstracte şi rigide. Nu poate fi decât o adevărată plăcere, ca într-o asemenea clipă de apăsătoare linişte şi de cumplită banalizare a timpului, să mă las sedus de imaginaţie şi să transfom realitatea. Pornind de la nimic sau aproape nimic, desprind din mine însumi o întreagă lume…
Acum îmi vine în minte un sătuc, cu pretenţii de orăşel liniştit şi case micuţe roşii cu ferestre albe, ca într-un basm de Andersen. Răcoarea nopţii şi clipocitul apei, care nu-şi trădează decât în liniştea nopţii neîncetatul umblet prin conductele de canalizare dintre blocuri, se transformă în mintea mea, într-o atmosferă umedă, într-un timp de dimineaţă, după o ploaie bogată, a căror ape se scurg cuceritoare prin burlanele caselor, de pe acoperişuri, adunându-se în mici pârâiaşe şi petrecând, cu pietricele şi paie, drumul până la un fir de apă ce curge liniştit, îngheţat parcă, către o cascadă nevăzută. Imaginea se înstăpâneşte sub puterea unui verde crud, plutind în mirosuri dulcege printre copacii plini de apă. Văd nu departe o vale deschisă, pe firul acestui râuleţ, străjuită pe margini de culmi semeţe de dealuri şi munţi. Sus în munte tremură fără sunet, păduri de brazi, iar mai sus se văd stâncării golaşe, prea îndeajuns acoperite de o ceaţă ce se ridică ca un fum, închipuind un incendiu colosal. Undeva spre înalt se contureaza vârfuri semeţe, dar gândul meu n-are spaţiul şi timpul necesar pentru a le cuprinde …
În marginea satului, la uşa unei căsuţe s-au ivit doi pisici care privind la clanţa uşii şi pipăind cu nasul vremea, încep un mic concert de miorlăituri, pline de înţelesuri pentru cine le pricepe. Apa continuă să se strecoare prin genele zorilor, precum lacrimi de pe ochi neadormiţi de trudă. Deşi nu se vede nimeni pe afară, prin ferestrele pretutindeni deschise de gospodine sculate devreme, se revarsă încet zumzetul vieţii ce renaşte în lumină. Oamenii se încântă încă într-o parte a sătucului cu muzici, ultimele acorduri ale unei nopţi de petrecere aniversară. Pe uliţa pavată cu piatră, printre garduri joase şi grădiniţe cu flori somnoroase, se strecoară un căţel scheunând jalnic către o mamă nepăsătoare.
Ziua îşi trage zgribulită plapuma de ceaţă peste ochi şi continuă să dormiteze, prost dispusă încă de dimineaţă. Un vânt molatec, plin de răcoare, încearcă să rupă puterea apei, scuturând încet natura. Undeva, ca din afundul pământului, se aude şuieratul unui tren, vag freamătul roţilor sale. Totuşi pare un semnal aşteptat şi de mult timp cunoscut, căci încep a se deschide uşi şi apar în priveliştea străzii multe perechi de ghete călătoare spre gară. De sus le privesc serviete ponosite şi mai de sus le călăuzesc ochi cârpiţi de somn. Pietrele drumului îşi fac o joacă în a înghiţi zgomotele paşilor şi totul se desfăşoară cu o încetineală nefirească. Un câine care a urlat toată noaptea din cauza unui dinte rupt, se îndeamnă, mai mult de durere, să latre la trecători, punând şi o furie întrânsul, pentru cei care au dormit şi n-au vrut să ştie de nesomnul lui. Latră gros şi tare, zorind timpul, care începe să curgă mai cu spor.
Munţii au trezit întreg satul cu ecourile lor. În ceaţa de sus se taie o fereastră în care se iveşte imaginea unei cruci. Din imensa ei singurătate, grăieşte oamenilor prin tăcerea ei despre cerul pe care şi-a proiectat ideea. Ea priveşte şi stăpâneşte pe cei de jos, oamenii, care au uitat mesajul ei şi nu mai privesc în sus decât atunci când caută o rază de soare. Ceaţa, ţinând partea oamenilor, se grăbeşte să ascundă vederii acea piatră, cioplită de credinţe uitate. Cerul plumburiu îşi poartă cu mânie norii grei şi arată obosit şi plin de mizerie ca un burete cu care s-a şters podeaua. Întreaga lume luceşte în picuri de apă, curată, iar cerul îi poartă murdăria către zare ...

Imaginea dispare în memorie şi e uitată acolo, precum o carte postală pe o masă din bucatarie. Mă întorc la o realitate din care aproape nu-mi sunt decât trei lucruri: jurnalul meu, el- Eminescu şi ea- iubirea mea. Pentru ea am stat acum, în noapte, să deschid zăgazul imaginaţiei şi să o privesc în torenţiala ei cădere din înaltul minţii pe coala de hârtie, lăsând să cadă în vâltoarea creaţie, ca nişte mici coji de seminţe sterpe, ideile, căutând să închipuie o apă ce curge numai şi numai prin scris, neauzită de nimeni. Nu ştiu ce va fi cu acele seminţe-coji, dar scrisul curge necontenit deşi numai la cascade degajă iubire.

Scrisoare tantrică către iubita sufletului meu

La începutul prieteniei noastre am fost fericit să-mi cresc în suflet un nou sentiment: Iubirea. Curios şi totodată temător am încercat să o cunosc pe Ea şi pe Tine. Din aproape în aproape am descoperit lucruri frumoase dar şi lucruri mai puţin plăcute, nici acum nu le pot spune urâte, toate ale dragostei, pe care eu le primeam fără rezerve.
Aşa cum erai, te-am acceptat şi nu aveam nimic de regretat. În timp de pace găseam frumuseţe şi armonie în sufletele noastre, iar în timp de război umblam de mână prin întunericul cuvintelor grele către zorii împăcării şi până la urmă regăseam din nou liniştea din noi. Iubirea şi-a urmat curgerea nestingherită, fără să-i pese că prin albia sa torentul aducea la vale mereu noi sentimente, trăiri şi întâmplări. În rostogolirea lor îmi arătau toate feţele şi astfel m-am trezit cugetând: Am crescut pentru fiecare în parte, Eu şi Tu, dar şi pentru Noi împreună. Ne-am dăruit unul celuilalt prezentul cu secretele lui, dar şi viitorul cu planurile lui.
Fiind un îndrăgostit, mă simţeam dator să ridic iubirii un monument în sufletul meu, în care să închid chipul tău. M-am străduit fără să mă grăbesc şi am terminat acel măreţ monument al Iubirii. Părea frumos dar nu ştiam să-l explic întru totul. Era asemeni unui obiect pe care l-aş privi în direcţia soarelui. Îl ştiam reuşit şi perfect sculptat, pe tiparul sufletului meu. Oriunde trăiam, eram îndrăgostit. Eram fericit că există pe lume un suflet, o inimă, un Tu care să mă înţeleagă şi să mă iubească.
Dar iată că în acel soare orbitor a lovit scurt eclipsa. Atunci din rugăciunea mea mi-am înălţat ochii să pot înţelege mai bine contururile adevărate ale creaţiei mele. Liniile ei nemaipomenit de mlădioase mi-au desluşit cheia unui adevăr ce mă poartă acum către margini de prăpastie. Erai Tu… Nu am reuşit să închid chipul tău în monumentul Iubirii ci am închis însăşi iubirea în chipul tău, care îmi este monumentul.
Atunci sensul unic al sentimentului s-a rupt în două contrarii: ,, Iubeşte! ,, sau ,, Fugi !,,
Însăşi creaţia mea, monumentul, mi te impune. În mod normal Iubirea ascunde într-un suflet mai multe chipuri, dar eu am greşit şi într-un singur chip am ascuns toată iubirea din mine. Merg pe stradă şi văd pretutindeni fete, dar ştiu că ,, Te iubesc numai pe Tine !,,. Obsedat şi nenorocit nu pot face nimic fără să mă gândesc la Tine. Când deschid gura nu găsesc pe limbă decât prezentul ,, Te iubesc! ,, căci te iubesc pretutindeni şi întotdeauna. Să înţelegi că verbul Iubesc, care se acordă numai ţie, se suprapune tuturor celorlalte verbe: învăţ, dorm, mănânc, gândesc, scriu, urăsc, … şi trebuie să recunosc că sunt nenorocit. Cine are în sânge acest exclusivist verb este un nenorocit. Şi nenorocirea asta nu cunoaşte leac …
Vine celălalt sens şi spun: ,, Fugi ! ,,. Da, acum fug de tine, mă mint, îmi spun că te urăsc, că nu te vreau, că nu ne potrivim, că eşti rea, dar nu am şanse să scap.
Singur, de bună voie zăvorât în gratii, sufăr din dragoste de tine. Îndrept împotriva ta vorbe şi fapte pe care le ştiu dinainte cu calităţi de bumerang. Dincolo de iubire am impresia că tu nu te chinui atât cât mă chinui şi plătesc eu, că eu sunt absolut singur şi fără experienţă în faţa iubirii pe când tu nu şi de aici sentimentul ierarhizării tale pe o poziţie superioară mie. Suferinţa asta tot dragoste şi iubire se cheamă aşa că nu am de ales decât între ,, a iubi aproape de Tine ,, şi ,, a iubi departe de Tine ,,. Oricum ar fi tot un drăcuşor, adică Tu, este.
Nu am unde să fug într-o lume în care toate imaginile, gândurile, sentimentele, încep cu ,, Te iubesc !,,. Mă simt năpădit, doborât, înecat, înnebunit, dominat … într-un cuvânt: nenorocit, din dragoste de Tine. Aiurit oscilez între iubeşte şi fugi, lovindu-mă când de Tine când de singurătate. Pe ea, singurătatea, o cunosc şi o ştiu asemeni cu moartea dar pe Tine te simt precum o eternitate ce nu poate fi cuprinsă şi înţeleasă. Toate drumurile duc spre tine şi cu lacrimi şi râs, bucurie şi plâns mă întorc la tine:
,, Vreau să fiu mereu cu Tine ! ,,
Dar mă întreb, din nou, dacă am un sinonim în sufletul tău, oare Tu gândeşti la fel? Păcatul meu este căutarea certitudinii. Eu zic că vreau să văd dacă ai nevoie de mine, dacă îmi simţi lipsa, dacă te gândeşti la mine? Şi uite aşa fugim unul de altul şi suferim în plus. Ştiu că tu eşti o fată deşteaptă, eu un prost, eu un exclusivist, tu o inconsecventă, eu un nebun, tu o şireată, tu spui da, eu am zis ba …
Trecem de la substantivul ,, Noi ,, cu Eu şi Tu în consens, la substantivele Tu şi Eu în opoziţie. Nu e vorba de orgoliu ci de o evadare a sufletelor noastre, un fel de răzvrătire în faţa Iubirii, împotriva Iubirii, prin Iubire. Ca să mă verific că mai exist Eu, am clipe când mă împotrivesc Ţie la orice lucru ar fi. La fel s-a întâmplat şi azi. Mă bucur că mai exist, mă bucur că ne vom împăca, îmi pare rău că ne-am certat. Am reuşit o secundă să mă detaşez de Tine riscând totul. Din cele întâmplate în ultimele zile am înţeles că se poate trăi lângă Tine, iubindu-te şi să fiu tot Eu.
Am sentimentul că azi se va întâmpla ceva deosebit cu Noi. Pluteşte o hotărâre importantă în aer. Totul se leagă de dispoziţia ta. Cred totuşi că suntem prea încăpăţânaţi să renunţăm unul la altul. Mi-a rămas numai speranţa în Noi căci încrederea în Noi nu pot să mi-o asum toată de unul singur. Posibil acum să fiu acuzat de infidelitate, dar să ştii:
,, De iubit , te iubesc chiar fără să vreau ! ,,
Ştiu că tu eşti mai tare decât mine, ştiu că tu eşti cea care dai culoare prieteniei nostre, ştiu şi văd că poţi să faci ce vrei din mine. Aici şi acum se bat cap în cap raţionalul şi visătorul din mine. Într-un viitor nesigur întrevăd atât perle negre cât şi perle albe. În jocul şanselor mă simt complet aiurit şi fără nici o putere:
,, Nu pot trăi fără tine, tu eşti norocul meu !
Eşti slăbiciunea mea, punctul meu vulnerabil. Mă simt ca un păcătos sclav profanând, cu rugăciunea sa, statuia celei mai frumoase zeiţe din templul lumii. Nu râde, ăsta este adevărul. Uneori îmi vine să mor căci nu pot să opresc sau să conduc curgerea basmului deşi am toată libertatea de acţiune. Vreau să rămână eternă această realitate de vis, vreau ca acest Noi să existe veşnic, vreau multe dar nu pot singur. Am nevoie de încrederea şi sinceritatea Ta în mijlocul acestei lumi perverse şi înşelătoare în care
,, Nu mă interesează nimic în afară de Tine! ,,

Sper că înţelegi ceva, din toate câte am scris, dacă nu îmi plâng de milă…

Aştept răspunsul tău. Sunt aici, în genunchi, lângă tine.

Declaraţie de dragoste

Ai crescut din inima mea...

La început nevăzută, ascunsă în sărutul sufletului meu, necunoscută chiar mie.
Mai apoi, spărgând corola de sentimente ce grava bolta sufletului meu, ai răsărit frumoasă ca o nestemată verde, o floare cu frunze foşnitoare ce-mi mângîie cu adieri de zâmbet templul întunecat al gândului.
Numele tău îl ştiam dintotdeauna, dar inima nu are încă curajul să-l strige.
Nu stă în puterea cuvântului să spună tot ce simt. Îţi dăruiesc întreaga, toată inima mea şi încă e puţin. Aş rupe-o din mine dar de mult nu-mi mai aparţine. Mai mult decât fericirea iubirii nu ştiu să-ţi mărturisesc.

Cu toată dragostea ... un suflet.