Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 13 ianuarie 2012

Povestea ,, Batranului Gheorghe „




Oneștiul este un oraș mic unde aproape toți locuitorii săi s-au văzut măcar o dată sau cum am spune noi românii, se știu „din vedere”. Iar pe străzile lui, până acum câteva luni, a pribegit un om, numit de unii „bătrânul Gheorghe”. Acesta era văzut deseori, stând in genunchi, pe cimentul rece al bordurilor, rugându-se cu glas tare si ținând in mâini, o cruce mică de lemn. Unii l-au considerat un simplu cerșetor, alții l-au judecat aspru pentru rugăciunea făcută public și pentru că accepta banii trecătorilor, însă câțiva au ajuns să-l iubească ca pe un părinte.
Acest bătrân s-a stins din viață acum mai bine de 40 de zile, însă amintirea lui, cred, va rămâne în mintea multora dintre noi, care doar l-am văzut sau care chiar l-am cunoscut. El, chiar dacă se expunea privirii și judecății noastre, era o prezență discretă ce părea că dispare în rândurile cărților după care se ruga. Lângă el, totul părea de o liniște deplină.

Nebun pentru Hristos !
În urmă cu câțiva ani, un ieroschimonah care-l cunoscuse pe bătrân a zis mai multor oneșteni: „De-l vedeți pe stradă citind rugăciuni, să nu-l judecați că e „nebun” pentru Hristos.” Datorită acestor îndemnuri, mai multe persoane și-au îndreptat privirea către el, l-au cunoscut și l-au ajutat. Bătrânul Gheorghe, în pofida celor care-l acuzau pentru banii pe care îi primea, ducea o viață foarte modestă într-o casă cu două cămăruțe, in satul Bălăneasa.
Anul trecut, cand l-am întâlnit pe o străduță, fiind parcă trist și cu privirea pierdută, i-am oferit ceva de mâncare și un bidon de ulei. Niciodată nu am mai văzut un om care să se bucure atât de mult pentru uleiul oferit. Dintr-odată, i s-a înseninat fața și mi-a zis: „Eu am acasă o candelă unde torn ulei luat de la Sfânta Parascheva. Și mereu îl înmulțesc pe acela turnând peste el alt ulei. Eu am acasă frumusețe mare!”

Frumusețea simplității
Trecând timpul și comunicând cu el de fiecare dată când îl vedeam, am ajuns să îl vizitez și acasă, unde am putut vedea și acea „frumusețe mare”. Camera unde stătea el era plină de icoane iar pereții erau afumați de la lumina candelei ce zeci de ani a ars neîncetat. Însă la fel de uimitoare era și curățenia care mă întâmpina de fiecare dată. Întâlnirea cu el se desfășura într-un mod nefiresc pentru niște mireni: bătrânul începea să rostească din memorie zeci de rugăciuni și capitole întregi din Biblie, ce parcă de fiecare dată, erau ancorate în contextul vizitei.
De pildă, când împreună cu câteva persoane de bună credință am fost să-l vedem la spital, acesta ne-a spus tot capitolul unde se aflau aceste versete: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; (Matei 25, 35-36). Apoi, altă dată, când se afla acasă ne-a zis: „ Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”. (Ioan 4, 34-36) Și toate aceste capitole, repet, le recita din mintea sa.

„Uite, Gheorghe, aici a stat Hristos!”
De asemenea, îmi amintesc cu plăcere de o întâmplare mărturisită de bătrân: Plouase foarte mult și cum pârâul din apropiere ieșise din matcă, le-a ajuns până în curte și urma să îi inunde casa.
Iar bătrânul aflându-se înăuntru cu soția sa și rugându-se împreună, după ce nu au mai auzit susurul apei din jurul casei, s-au ridicat de la rugăciune iar ea, uitându-se spre pat, văzu o adâncitură în saltea și zise: „Uite, Gheorghe, aici a stat Hristos!”
Bătrânul nu a avut copii, iar soția lui s-a dus la Domnul cu 13 ani în urmă, și el, rămânând singur, s-a retras în rugăciune. Însă, din imboldul iubirii nebune pentru Hristos, acesta stătea în văzul tuturor, rostindu-și rugăciunile și mărturisind, prin însăși prezența sa, datoria fiecăruia de a se ruga. Dar, acum câteva luni, o mașină l-a lovit, lăsându-l imobilizat pe stradă și șoferul neoprind să vadă ce i s-a înâmplat, bătrânul nu a beneficiat de primul ajutor. Ulterior, câteva persoane s-au îngrijit de starea lui și după câtva timp s-a pus din nou pe picioare, reușind performanța - aș spune-, de a merge singur la Iași, pe 14 octombrie, pentru a se închina la racla Sfintei Parascheva.

Suferință , dragoste și bucurie !
Totuși vârsta și boala, cangrena de la picior și lovitura de la cap suferită în accidentul de mașină i-au slăbit puterile și, la rugămintea acestuia, o tânără mamă a cercetat mai multe centre pentru bătrâni, găsindu-i, în final, un loc la Centrul de Bătrâni de la Sascut unde a putut beneficia de asistență zilnică. Însă, așa cum mărturisește personalul acelui centru, tot timpul cât a stat acolo s-a rugat și a păstrat tăcerea. Iar la nici o lună de la instalarea lui, într-o noapte, pe când era nefiresc de vesel pentru felul lui de a fi și după ce a discutat cu mai multe persoane, acesta a plecat la ceruri.
La înmormântarea bătrânului, însăși preotul din sat a împărtășit celor prezenți experiența lui cu acest om. În urmă cu câțiva ani, pe când era seminarist la Roman în clasa a 9-a, acesta l-a întâlnit pe bătrânul Gheorghe pe stradă și îi dădu 5 Ron ca să se roage pentru el fiindcă urma să aibă teză la Limba Română. Și, după cum părintele mărturisește, rugăciunile bătrânului au fost primite că, deși nu era foarte pregătit, a luat o notă mare. Apoi, tot acesta, fiind și cel care l-a spovedit în Postul Paștelui, a relatat că bătrânul n-a făcut rău la nimeni, că și-a adus darul lui la biserică, că nu a furat de la nimeni și că banii pe care i-a primit l-au ajutat să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.

Bătrânul Gheorghe a fost un om simplu, cu virtuți și cu păcate ca orice om, însă a fost un om cald, a cărui dragoste te inunda atunci când îl ascultai și a fost, într-adevăr, un rugător al lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l așeze în corturile drepților pe acest necunoscut al lumii, cu siguranță binecunoscut de Tatăl Ceresc!

Diana G. – ziarul ora 25 – 30.12.2011

Mai suntem oare crestini?

Am regăsit prin “Documente” un text mai vechi care poate “pune pe jar” orice creştin cu conştiinţă. El a fost postat pe un forum ortodox de către un tânăr preot ardelean (D.C.) . Vi-l recomand cu dragoste. L.D.

Zi de zi îmi pun o întrebare înfricoşătoare: cum mă vede Dumnezeu chiar în clipa asta? Privit de sus arăt ca un creştin? Am făcut o faptă bună azi? M-am comportat ca un următor al lui Hristos? Când văd cât de departe sunt, toate aceste false probleme (alegerile din SUA, etc.) îmi apar ca nişte vârtejuri de timp care vor dispărea în secunda următoare. Erau, se roteau…şi nu mai sunt. Nici urma nu le-a rămas. Dar există în afara mântuirii mele alte probleme care să mă privească în mod direct? Da. Pâinea aproapelui meu. În fiecare zi, la containerul blocului în care stau vin săraci. Ei nu cerşesc, ei caută în gunoaie. Mă tot întreb, oare ce or afla acolo? Cum poate trăi un om cu mâncare din gunoaie, cum poate să se îmbrace cu zdrenţe, cum poate să se învelească cu cartoane în secolul vitezei şi al tehnologiei? Dacă le dai bani, mulţi refuză. Unii au fost cândva oameni cu serviciu, au lucrat pentru pâinea lor. Vorbesc frumos, îngrijit. Nu înjură, nu blestemă, nu acuză. Unii tac… Şi fug atunci când vii către ei. De ruşine. Iar eu am celular, televizor şi dorm într-un pat comod, la căldură.
Asta mi se pare o problemă înfricoşătoare. Cum ne priveşte de sus Hristos? El, care ne-a poruncit să-L îmbrăcăm, să-L hrănim, să-L cercetăm? În fiecare zi mă întreb, în fiecare zi sunt judecat, şi în fiecare zi sunt condamnat de conştiinţa mea. E ca o judecată de apoi anticipată… Şi nimeni nu vorbeşte despre ei. De parcă nimeni nu-i vede. Chiar aşa să fie? Voi nu i-aţi văzut niciodată? Numai în oraşul meu vin din sfert în sfert de oră? Asta chiar e o problemă. Ei nu apar în ziare. Nu dau interviuri. Nu apar la ştiri la TV. Nu votează. Nu au buletine, nu au pensii. Nu au medic de familie. Nu au familie, prieteni, rude. Nu au paturi, nu au acoperiş, nu au frigider, telefon, internet, palton, cacao cu lapte. Ei nu postesc. Ei beau, ca să nu îngheţe de ger pe dig, sub pod.
Oare ce părere are Hristos de toate acestea? De sus, El ne vede ca pe o ţară ortodoxă. Noi avem deplinătatea adevărului revelat, numai noi avem harul. Şi noi îi avem pe ei, căutătorii prin gunoaie.
Nu demult am întâlnit în Timişoara un om. Are cam 30-35 de ani şi vinde ciorapi. Trei perechi la suta de mii. Toată ziua umblă pe peroane. Nu fură, nu cerşeşte. El munceşte. Cât poate fi câştigul lui dacă scade investiţia ciorapilor? Câţi îi cumpără ciorapii într-o zi? Câţi au nevoie de ciorapi într-o gară? Câţi ciorapi trebuie să vinzi ca să câştigi bani de un sandviş şi o cafea caldă? Dar ca să îţi cumperi medicamente pentru inimă de 250.000? Mai ales când eşti bolnav de inimă… Îl cheamă Toma Florin şi are o privire blândă. Mi-a spus că este botezat ortodox. Într-o ţară ortodoxă. Vorba lui e mângâietoare şi calmă. Nu ştiu de ce. Mă întreabă dacă am Duhul Sfânt. Îi spun că nu ştiu. Chiar aşa, cum mă priveşte de sus Duhul Sfânt? Toma Florin spune că a crescut la orfelinat. Apoi a fost trimis în lume, de la 18 ani. Doarme într-un tren abandonat, pe linia 15. În gara din Timişoara. Îmi spune că i s-a furat Biblia. Ar citi Biblia. I-o dau pe a mea. Oricum, eu nu o citesc la fel de des ca el. Ar trebui să fiu la fel de disperat şi de nenorocit. Îmi arată urmele operaţiilor. Are nevoie de medicamente. Are nevoie de haine mai groase. Într-adevăr, mă uit şi văd că ale lui sunt cam subţiri. Are un rucsac. Toată averea lui e în spate. E curat şi vorbeşte îngrijit. Nu simte nevoia să înjure. Are nevoie de sprijin. Mă întreabă când mai vin prin Timişoara? Nu ştiu, poate peste câţiva ani. Mă duc la Timişoara doar când e nuntă în familie.
Trenul meu fluieră de plecare. Ne despărţim ca doi ortodocşi. De sus ne priveşte Dumnezeu. Eu sunt preot ortodox. El este enoriaşul meu. Eu mă voi duce la familia mea, voi avea mângâierea unei soţii care mă aşteaptă la gară, surâsul copilului meu, căldura unui cămin, o plapumă moale şi călduroasă. El se va duce în trenul acela abandonat, va îngheţa în noaptea compartimentului neluminat. Fără un prieten. Fără soţie, copii.
E corect? E drept? E just?
Aici e problema. El şi miile de oameni ca el. Fete tinere care avortează de frica părinţilor. Copii care fug de acasă de frica părinţilor beţivi. Liceeni care se droghează fiindcă nimeni nu a reuşit să-i convingă că Dumnezeu îi iubeşte. Beţivi care se autodistrug pentru că au fost traumatizaţi în copilărie. Bolnavi pe care nu-i caută nimeni în spitale. Cei care caută în gunoaie. Tot nihilismul lumii.
Iar noi ortodocşii stăm şi discutăm. Măcar de-ar ieşi o acţiune mică din toate discuţiile noastre mari. Dar dacă 2 sau 3 forumişti s-ar uni în acelaşi oraş, deja ar avea un grup de acţiune. O singură acţiune făcută de ei ar valora mai mult decât mii de vorbe. Pentru că pe Toma Florin nu l-ar fi încălzit discursurile mele, sau opiniile mele despre Catedrala Mântuirii. M-a întrebat scurt: Vine iarna, n-ai o bluză în plus? Aveam, chiar mai multe, aşa că i-am dat una. Şi asta îi va ţine de cald. Dar câţi sunt ca el? Încă mai sunt 2 săptămâni de vreme călduroasă, după care vine frigul. Ne băgăm antigel în radiatoare, ne scoatem garderoba de iarnă. Va începe Postul. Vom mânca de post, vom fi corecţi. Dar adevăratul post e să renunţi la o parte din mâncarea ta în Post ca să i-o dai săracului, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă ai două haine şi nu dai una celui ce nu are niciuna, nu eşti ortodox, spune Sfântul Cosma Etolianul. Dar asta nu intră în urechile mele.
Apropo, dacă este vreo credincioasă cu suflet din Timişoara pe acest forum, o rog să-l caute pe Toma Florin pe peronul Gării de Nord din Timişoara (adresa lui e trenul părăsit de pe linia 15, dar ziua e pe peron), să-i ducă nişte haine vechi şi groase, o pătură veche, un sandviş şi să-i spună că Dumnezeu nu l-a uitat. Şi să considere că le-a dat direct în mâna lui Hristos. “Oricine face acestea unui frate mai mic de-al Meu, Mie Mi-a făcut”.
Sunt preot ortodox, dar mă doare indiferenţa apocaliptică a lumii în care trăiesc. Dacă 2 sau 3 se vor aduce în numele Meu, spune Hristos, le voi împlini rugăciunile. 2 sau 3… asta nu ar fi un grup de acţiune?
Ar fi aşa de greu să ne întâlnim, noi, ortodocşii, să ne petrecem timpul liber cu folos? Astfel de acţiuni nu ar echivala cu un post, cu un acatist? Fiecare ar putea găsi 2 sau 3 ortodocşi în jur cu care să întemeieze un grup de acţiune… Orice faptă bună, chiar şi un pahar de apă, vor fi răsplătite de Hristos… Orice faptă mică, dar nu miile de vorbe, căci “nu oricine spune Doamne, Doamne se va mântui, ci doar acel care face voia Tatălui ceresc”…

Un preot ortodox - 2 noiembrie 2004

text preluat de pe blogul: Pridvorul lui laurentiu dumitru

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………



Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

PUBLICAT DE IORDĂCHIOAIA MARIUS
15 DECEMBRIE 2011- BLOGUL ,,OAMENI SI DEMONI „

Fecioara Maria în Coran



text de Ioan Florin

Se cunoaşte destul de puţin faptul că Maica Domnului, Fecioara Maria, este pomenită cu veneraţie în Coran. Este, de altfel, singura femeie căreia îi este dedicată în exclusivitate o sura (un capitol) în cartea sfîntă a Islamului. Întrucît Coranul nu e la îndemîna tuturor, redau în continuare cîteva fragmente din „Sura Mariei”, în traducerea românească, de la 1912, a lui Silvestru Octavian Isopescul:
16. Şi adă-ţi aminte în carte şi de Maria, cînd se retrase de la gloata (neamul – n.m.) ei într-un loc spre răsărit. 17. Şi a luat înaintea lor un văl; deci trimiserăm la ea duhul Nostru şi el îi apăru ei ca un om deplin. 18. Ea zise: «Caut scăpare la Cel Îndurat înaintea ta, dacă eşti temător de Dumnezeu». 19. El zise: «Eu sînt un trimis al Domnului tău, ca să-ţi dau un fecior curat». 20. Ea zise: «De unde să-mi fie fecior, dacă nu m-a atins bărbat şi nu sînt curvă?». 21. El zise: «Aşa e! A zis Domnul tău: ‘Aceasta îmi este uşor!’ şi ‘Noi voim să-i facem un semn pentru oameni şi o îndurare de la Noi. Şi acesta este un lucru hotărît!’». 22. Şi ea îl zămisli şi se retrase cu el într-un loc ascuns. (…) 28. Şi ea îl aduse pe el (pruncul Iisus – n.m.) la poporul ei purtîndu-l. Ei ziseră: «O, Maria, ai făcut un lucru ciudat! 29. O, soră a lui Aaron, tatăl tău n-a fost făcător de rele şi mama ta n-a fost curvă». 30. Şi ea arătă spre el. Ei ziseră: «Cum să vorbim cu el, care este copil în leagăn?». 31. El (pruncul Iisus – n.m.) zise: «Eu sînt servul lui Dumnezeu. El mi-a dat scriptura şi m-a făcut profet. 32. Şi El m-a făcut binecuvîntat orişiunde aş fi şi mi-a poruncit rugăciune şi milostenie, cît voi trăi, 33. şi dragoste faţă de născătoarea mea; şi nu m-a făcut îngîmfat, ticălos. 34. Şi pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!». 35. Acesta este Iisus, fiul Mariei, cuvîntul adevărului, de care se îndoiesc ei (iudeii – n.m.). (Sura XIX)
Nu este acesta singurul loc în care Coranul pomeneşte de Fecioara Maria. Într-o altă sura, îngerii o laudă astfel: „O, Maria, Dumnezeu te-a ales şi te-a curăţit şi te-a ales între femeile lumii” (III, 37), iar în altă parte grăieşte însuşi Dumnezeu: „O, Isuse, fiul Mariei, adă-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra Născătoarei tale…” (V, 109).
Prezenţa unor astfel de cuvinte în cartea sfîntă a Islamului poate surprinde pe cineva care nu cunoaşte conexiunile Coranului cu Vechiul Testament şi cu Sfintele Evanghelii. Asemănările merg dincolo de relatarea similară a unor evenimente sau de prezenţa unor personaje comune (Noe, Avraam, Isaac, Ismael, Iacob, Moise, Iov, Zaharia, Ioan Botezătorul, Apostolii ş.a.), pînă la pericope sau chiar pagini întregi concordante. Musulmanii explică aceste coincidenţe printr-o, spun ei, origine comună a celor trei scrieri sfinte (iudaică, creştină şi musulmană) într-o „scriptură” primordială, numită Tabla bine păstrată (Al-Lawh).
În realitate, se ştie că Mahomed a avut legături apropiate cu negustorii creştini şi evrei (posibil chiar cu renumiţii anahoreţi creştini), în perioada cînd se afla la Mecca, un mare centru comercial la acea dată. Cel puţin critica pe care Coranul o face polemicii istorice dintre creştini şi evrei se datorează unor informaţii directe ale Profetului, de pe urma contactelor cu evreii şi creştinii arabi, în care a căutat iniţial un sprijin împotriva idolatriei meccanilor, fiind convins de asemănarea mozaismului şi, parţial, a creştinismului cu noua religie pe care o propovăduia el. De aici asemănările dintre Coran şi Scripturi, precum şi pretenţia Islamului de a „desăvîrşi” cele două mai vechi revelaţii.
Datorită prezenţei ei în Coran, Fecioara Maria ocupă un loc special în tradiţia islamică. I se recunoaşte maternitatea supra-naturală (chiar dacă Iisus nu este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu) şi este socotită una dintre femeile „pure” ale islamului, alături, spre exemplu, de fiica lui Mahomed.
Dar în fragmentele citate anterior mai atrage atenţia şi următorul verset, atribuit în Coran lui Iisus: „Pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!”. Nu este singurul loc în care Coranul face aluzie la învierea Domnului (chiar dacă alte interpretări resping o asemenea credinţă explicită), astfel încît putem spune că dogma supremă a creştinismului, învierea Mîntuitorului Hristos, este prezentă într-o oarecare formă şi în Islam. Unele tradiţii islamice recunosc chiar că „profetul” Iisus se va ridica la sfîrşitul lumii împotriva lui Satana, venit pe pămînt pentru a semăna între oameni necredinţa şi haosul.

Cum am vrut să mă fac călugăr și de ce nu m-am mai făcut

• Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu



Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

text de Ioan Florin


Comentariu la textul de mai sus facut de Gabriel Andronache:

Bunele prieten Florin, povestea ta plină de învăţăminte îmi dă imboldul de a povesti aici o alta, care vorbeşte despre propriile mele tendinţe de apropiere de tihna mănăstirească. Nu le-am dat curs niciodată, probabil fiind mult prea înrădăcinat în “civilie”:) Iată….
Seară de seară, venind spre casă de la serviciu, întrezăream departe, pe vârful uneia dintre colinele ce mărginesc oraşul, o lumină albă, pâlpâind sub zidul unei biserici. Nu cunoşteam despre ce biserică e vorba, dar licărul acela îmi dădea o anume bucurie în suflet, pe cotidianul şi anostul drum spre casă. Îmi plăcea să-mi închipui că vine de la ferestruica unei chilii, în care un monah citeşte, în linişte, cărţi pline de înţelepciune. Fiind un singuratic rătăcit în jungla citadină, invidiam tihna pe care lumina o risipea în înserarea ce cuprindea culmea alburie a dealului. Mărturisesc că unul dintre motivele pentru care admiram viaţa mănăstirească e posibilitatea pe care ţi-o oferă de a medita în linişte, departe de superficialitatea lumii. O chilie, un pat simplu, o lampă cu lumină caldă, o carte binecuvântată, în liniştea nopţii, ce şi-ar putea dori mai mult cineva dornic de reculegere şi îmbogăţire spirituală?
Într-una din seri, am hotărât că trebuie să-mi îndrept paşii spre acel far minuscul care strălucea deasupra oraşului. M-am orientat destul de greu, ţinând cont că trebuia să străbat un întreg hăţiş de străduţe pentru a ajunge cât de cât aproape de mănăstire. Ieşind din zona blocurilor, am întâlnit un şir de case, care deveneau tot mai mici şi întunecate pe măsură ce înaintam spre vârful dealului. Se însera tot mai adânc şi mărturisesc că devenisem destul de nesigur în demersul meu. Dar cale întoarsă nu mai puteam face. Ajuns sus, am privit oraşul care fremăta uriaş în spatele meu, sclipind în reclamele sale multicolore şi bulevardele amplu luminate. În jurul meu era linişte, pădurea întunecată, iar drumul pustiu. La câţiva paşi se profila un zid masiv de piatră, dincolo de care silueta unei turle se decupa pe cerul plumburiu. În faţa mea se afla o poartă ruginită. Am bătut în ea, cu inima îndoită. Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat ocol zidurilor, căutând să zăresc fereastra a cărei lumină mă adusese până acolo. N-am găsit-o. Doar ziduri doborâte de vreme şi iederă. Dezamăgit, am dat să plec. Însă, într-o râpă, am zărit un licăr străbătând un pâlc de copaci. M-am apropiat. Era o casă mică, dărăpănată, prăvălită în vale. În peretele ei, decupată strâmb, o ferestruică. Prin ea, am văzut o lampă cu lumină caldă, un pat simplu, o cămăruţă cât o chilie. Şi un copil, citind o carte binecuvântată, Biblia.
Coborând panta, m-am întâlnit cu un bătrân care m-a salutat, întrebându-mă dacă am fost la schitul din deal. I-am răspuns că da. “Mergeţi degeaba. E părăsit”, îmi răspunse el.

Am zâmbit, şoptind: “Nu e părăsit. Chiar deloc”!
Şi am plecat, brusc înveselit.