Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc.

Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10).

Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.



Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov 2, 10).

Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.

Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.

Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.

Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39).

Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7).



Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel

Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.

El spune: "Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune." Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 7-10).



Sfantului Siluan: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!"

Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.

"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele."

Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange." Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau."



Rugaciune de multumire pentru suferinta

"Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin"



Teodor Danalache – text preluat de pe facebook

Ce fel de Biserica ne dorim, primim si suntem de fapt?

Au trecut aproape 2000 de ani de cand un mic grup de “proscrisi”, ucenici ai unui “Razvratit”, printre multi altii care umblau prin Iudeea ocupata de Imperiul Roman, inspaimantati si abandonati asteptau Minunea promisa de Cel Care le fusese Invatator si Indrumator.

Minunea a venit in chip de Limbi de Foc si, in acest fel, a aparut cea pe care astazi cu totii o numim: Biserica Crestina.

In aceste doua veacuri scurse de la fondare, Biserica lui Hristos a cunoscut o multime de incercari si de ispite in toata lumea. A cunoscut, pe rand, prigoana, tulburarea, ruperea, alienarea si iata ca a venit din pacate si vremea disolutiei din interiorul ei.

Biserica lui Hristos, formata din clerici si credinciosi, a intrat intr-un stadiu de disolutie morala la nivel global, de pierdere a increderii oamenilor atat in cler cat si in ea insasi, ca reprezentanta sociala. Sunt din ce in ce mai multi oameni la talciocuri si targuri duminicile decat la Sfanta Liturghie. Nu trebuie sa ne pacalim neaparat cu aparenta "evlavie" colectiva, produsa, de exemplu, de hramul unui Sfant cu renume, atunci cand Romania pare un colt de Rai pe pamant. Pana si in randul acestora ii vezi pe unii ca se imbata practic cu apa rece, demonstrand un soi de spirit de piata, mercantil si dornic de castig, chiar si "spiritual". Imi vin, astfel, in minte trei intrebari:

1. Ce fel de Biserica ne dorim?

Pare sa avem cel putin trei variante de raspuns, pentru aceasta intrebare.

• Mai intai, sunt acei oameni care si-ar dori o Biserica de cersetori, a clerului care sa umble in sac si zdrente, o Biserica aflata sub papucul celor puternici si… la cheremul tuturor. Ei sunt convinsi de faptul ca Biserica, nu numai ca trebuie sa ii slujeasca pe ei, ci mai mult, trebuie sa fie intru totul la dispozitia lor. Preotul este, pentru ei, un simplu instrument de care sa te servesti. Acestia isi doresc o Biserica sacrificata pe altarul propriilor lor pofte.

• Mai sunt si cei care vad in Biserica doar institutia in sine. In mintea lor, fac din clerici niste simpli functionari publici. Cei care intra in aceasta categorie considera just sa critice Biserica, cand si unde doresc ei. Dau sentinte, ofera solutii pentru o asa zisa “primenire” a atmosferei nu tocmai “moderne” a Bisericii, pun la zid si critica totul. Ei se doresc niste repere morale ale societatii, niste reformatori moderni care, considerand ca platesc din buzunarul lor clerul Bisericii, au si dreptul sa faca ordine in interiorul ei, dupa bunul plac. Ei uita ca Biserica are de 2000 de ani grija de ea insasi si, mai ales, exact de unii ca ei. Uita ca maica tine la piept pruncii, hranindu-i, si nu invers. Dar, daca este la moda sa arunci cu pietre, acolo unde ar trebui mai intai sa intelegi ce se intampla, de ce sa nu o faca si ei?

• In fine, a treia categorie este formata din cei care isi doresc sincer o Biserica asemeni celei din primele veacuri crestine. Fac greseala insa sa confunde fastul cu maretia, cultul cu credinta adevarata. Ei slujesc, in fapt, unui arhetip si nu unei Biserici reale. Pentru ei, clerul este, nu doar curat, ci si sfant, uitand ca sfintenia se dobandeste. Tainele sunt savarite prin cler, deci nu preotul transforma vinul si painea in Sangele si Trupul Lui Hristos, ci Dumnezeu. Confuzia creata este majora si periculoasa. Este, ca si cum am spune ca un tamplar nu face doar scaunul, ci produce chiar si lemnul. Astfel, ajung sa isi anuleze luciditatea vizavi de faptele unor clerici, in asa masura incat arunca totul in spinarea unei ascultari oarbe. Uita, sau nu stiu, ca ascultarea inseamna, in principiu, manifestarea suprema a iubirii. Supunerea inseamna robie, ascultarea inseamna libertate. A-ti exprima o nemultumire fata de comportamentul gregar al unui cleric, nu reprezinta un pacat. Sintagma, conform careia: “Are cine sa il judece pe parinte.”, sta doar intr-un picior. A iti judeca aproapele, insemna inainte de toate, a infiera si a critica, la cel de langa tine, acele manifestari si actiuni pe care noi insine le facem si la care nu putem renunta, cerand in schimb, celui criticat, sa fie corect. A-ti exprima, insa, o nemultuire fata de o stare de fapt, este nu doar indreptatit ci si ortodox. Asadar, acesti crestini fac, din Biserica, un soi de “idol”, slujind imaginii acesteia, si nu sensului ei real. Fara sa isi dea seama, sau poate din prea multa evlavie fara de pricepere, se inchina doar unui “chip” fixat undeva in propria lor imaginatie sau nadejde.

2. Ce fel de Biserica primim?

Aici lucrurile deja se cam complica.

Primim, desigur, o Biserica conforma si mai ales corecta, din punct de vedere liturgic. Crestinul nu duce lisa de preot, de slujbe, de procesiuni si alte asemenea. Mai primim, pe langa aceasta, si doza de fast si stralucire, necesara sufletului – componete care dau Bisericii forta si reprezentanta.

Au, crestinii de astazi, indeplinite toate “poftele” spirituale: tamaie de toate soiurile, carbuni – cu si fara tamaie – icoane pictate sau nu, literatura mai mult sau mai putin ortodoxa, miruri de toate mirosurile, metanii autohtone sau importate din China, candele pe ulei sau cu bec ori led, iconite magnetice pentru frigider sau cu lipici pentru bordul masinilor… Lista este enorma si ametitoare. Insa… credinta nu isi gaseste deplinatatea nicidecum in tarnoseli dosite prin portofele, in busuioc pus pe la icoane sau in crucifixe cu ventuza, agitate de parbrizul masinilor. Toate acestea sunt doar mijloace de manifestare a credintei si iubirii de Dumnezeu.

Primim, de la Biserica, certificate de botez si de cununie, si devenim mai increzatori in peticul de hartie, decat in Sfanta Taina. Asta seamana cu ideea unora de a trece si religia pe Cartile de Identitate. De parca ortodoxismul meu ar consta, dupa aceea, in mentionarea lui pe un act. Ortodox, esti sau nu esti! Faptele vorbesc pentru tine, si nu actele.

3.Ce fel de Biserica suntem de fapt?

Acum, vine raspunsul si la cea de a treia intrebare.

Avem o Biserica Sfanta si Drept Maritoare. Avem Biserica strabunilor nostri. Biserica celor care au fost dati la fiare, au fost chinuiti si omorati, dar si a celor care au luptat pentru pastrarea Adevarului vestit de ea si in ea. Avem Biserica Trup al lui Hristos, din care facem parte TOTI si de grija si de buna chiverniseala a acesteia vom da socoteala lui Dumnezeu, impreuna. Cu totii suntem iconomi ai Bisericii.

Acesta Biserica avem, si daca nu este ea intocmai, vinovati suntem noi toti. Este usor sa arunci cu pietre in cler, dar este mai greu sa porti raspunderea clerului. Preotul nu este un functionar. Da, sunt in randul clericilor si unii care au sarit gardul, dar asta nu generalizeaza problema. Daca ar exista o criza in clerul ortodox de la noi, aceasta nu poate fi una morala. Este, inainte de toate, una de valoare. Poate ca usurinta cu care este posibil sa se intre astazi in randul clerului este socanta, si poate aici ar trebui lucrat cel mai mult. Preotia nu trebuie sa fie un deziderat social. Ea trebuie sa fie, inainte de toate, o CHEMARE. Adica sa simti in forul tau interior ca asta, si doar asta, vrei sa faci pana la moarte. Iar atunci cand o vei fi primit, sa nu uiti ca vei da socoteala Lui Hristos pentru ceea ce ai cerut de la El.

Daca astazi, imaginea Bisericii globale are de suferit, este pentru ca e posibil ca unii dintre cei care sunt pusi sa o apere si sa o intareasca, de fapt sa o tradeze. Sa profite de pe urma Ei, murdarindu-i Chipul Sfant. Biserica trebuie sa fie asemeni unei oglinzi in care sa ne privim cu sinceritate si, in care, chipul nostru duhovnicesc sa se reflecte in toata curatenia lui.


Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe: Preot Daniel Ivan - 25 October, 2012

A doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:

- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!

- Bine! a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

- Ce faceţi?! strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.

- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! i-a răspuns îngerul.

- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

†

Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!

Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………



Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

PUBLICAT DE IORDĂCHIOAIA MARIUS
15 DECEMBRIE 2011- BLOGUL ,,OAMENI SI DEMONI „

Fecioara Maria în Coran

text de Ioan Florin

Se cunoaşte destul de puţin faptul că Maica Domnului, Fecioara Maria, este pomenită cu veneraţie în Coran. Este, de altfel, singura femeie căreia îi este dedicată în exclusivitate o sura (un capitol) în cartea sfîntă a Islamului. Întrucît Coranul nu e la îndemîna tuturor, redau în continuare cîteva fragmente din „Sura Mariei”, în traducerea românească, de la 1912, a lui Silvestru Octavian Isopescul:
16. Şi adă-ţi aminte în carte şi de Maria, cînd se retrase de la gloata (neamul – n.m.) ei într-un loc spre răsărit. 17. Şi a luat înaintea lor un văl; deci trimiserăm la ea duhul Nostru şi el îi apăru ei ca un om deplin. 18. Ea zise: «Caut scăpare la Cel Îndurat înaintea ta, dacă eşti temător de Dumnezeu». 19. El zise: «Eu sînt un trimis al Domnului tău, ca să-ţi dau un fecior curat». 20. Ea zise: «De unde să-mi fie fecior, dacă nu m-a atins bărbat şi nu sînt curvă?». 21. El zise: «Aşa e! A zis Domnul tău: ‘Aceasta îmi este uşor!’ şi ‘Noi voim să-i facem un semn pentru oameni şi o îndurare de la Noi. Şi acesta este un lucru hotărît!’». 22. Şi ea îl zămisli şi se retrase cu el într-un loc ascuns. (…) 28. Şi ea îl aduse pe el (pruncul Iisus – n.m.) la poporul ei purtîndu-l. Ei ziseră: «O, Maria, ai făcut un lucru ciudat! 29. O, soră a lui Aaron, tatăl tău n-a fost făcător de rele şi mama ta n-a fost curvă». 30. Şi ea arătă spre el. Ei ziseră: «Cum să vorbim cu el, care este copil în leagăn?». 31. El (pruncul Iisus – n.m.) zise: «Eu sînt servul lui Dumnezeu. El mi-a dat scriptura şi m-a făcut profet. 32. Şi El m-a făcut binecuvîntat orişiunde aş fi şi mi-a poruncit rugăciune şi milostenie, cît voi trăi, 33. şi dragoste faţă de născătoarea mea; şi nu m-a făcut îngîmfat, ticălos. 34. Şi pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!». 35. Acesta este Iisus, fiul Mariei, cuvîntul adevărului, de care se îndoiesc ei (iudeii – n.m.). (Sura XIX)
Nu este acesta singurul loc în care Coranul pomeneşte de Fecioara Maria. Într-o altă sura, îngerii o laudă astfel: „O, Maria, Dumnezeu te-a ales şi te-a curăţit şi te-a ales între femeile lumii” (III, 37), iar în altă parte grăieşte însuşi Dumnezeu: „O, Isuse, fiul Mariei, adă-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra Născătoarei tale…” (V, 109).
Prezenţa unor astfel de cuvinte în cartea sfîntă a Islamului poate surprinde pe cineva care nu cunoaşte conexiunile Coranului cu Vechiul Testament şi cu Sfintele Evanghelii. Asemănările merg dincolo de relatarea similară a unor evenimente sau de prezenţa unor personaje comune (Noe, Avraam, Isaac, Ismael, Iacob, Moise, Iov, Zaharia, Ioan Botezătorul, Apostolii ş.a.), pînă la pericope sau chiar pagini întregi concordante. Musulmanii explică aceste coincidenţe printr-o, spun ei, origine comună a celor trei scrieri sfinte (iudaică, creştină şi musulmană) într-o „scriptură” primordială, numită Tabla bine păstrată (Al-Lawh).
În realitate, se ştie că Mahomed a avut legături apropiate cu negustorii creştini şi evrei (posibil chiar cu renumiţii anahoreţi creştini), în perioada cînd se afla la Mecca, un mare centru comercial la acea dată. Cel puţin critica pe care Coranul o face polemicii istorice dintre creştini şi evrei se datorează unor informaţii directe ale Profetului, de pe urma contactelor cu evreii şi creştinii arabi, în care a căutat iniţial un sprijin împotriva idolatriei meccanilor, fiind convins de asemănarea mozaismului şi, parţial, a creştinismului cu noua religie pe care o propovăduia el. De aici asemănările dintre Coran şi Scripturi, precum şi pretenţia Islamului de a „desăvîrşi” cele două mai vechi revelaţii.
Datorită prezenţei ei în Coran, Fecioara Maria ocupă un loc special în tradiţia islamică. I se recunoaşte maternitatea supra-naturală (chiar dacă Iisus nu este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu) şi este socotită una dintre femeile „pure” ale islamului, alături, spre exemplu, de fiica lui Mahomed.
Dar în fragmentele citate anterior mai atrage atenţia şi următorul verset, atribuit în Coran lui Iisus: „Pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!”. Nu este singurul loc în care Coranul face aluzie la învierea Domnului (chiar dacă alte interpretări resping o asemenea credinţă explicită), astfel încît putem spune că dogma supremă a creştinismului, învierea Mîntuitorului Hristos, este prezentă într-o oarecare formă şi în Islam. Unele tradiţii islamice recunosc chiar că „profetul” Iisus se va ridica la sfîrşitul lumii împotriva lui Satana, venit pe pămînt pentru a semăna între oameni necredinţa şi haosul.

Cum am vrut să mă fac călugăr și de ce nu m-am mai făcut

• Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu



Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

text de Ioan Florin


Comentariu la textul de mai sus facut de Gabriel Andronache:

Bunele prieten Florin, povestea ta plină de învăţăminte îmi dă imboldul de a povesti aici o alta, care vorbeşte despre propriile mele tendinţe de apropiere de tihna mănăstirească. Nu le-am dat curs niciodată, probabil fiind mult prea înrădăcinat în “civilie”:) Iată….
Seară de seară, venind spre casă de la serviciu, întrezăream departe, pe vârful uneia dintre colinele ce mărginesc oraşul, o lumină albă, pâlpâind sub zidul unei biserici. Nu cunoşteam despre ce biserică e vorba, dar licărul acela îmi dădea o anume bucurie în suflet, pe cotidianul şi anostul drum spre casă. Îmi plăcea să-mi închipui că vine de la ferestruica unei chilii, în care un monah citeşte, în linişte, cărţi pline de înţelepciune. Fiind un singuratic rătăcit în jungla citadină, invidiam tihna pe care lumina o risipea în înserarea ce cuprindea culmea alburie a dealului. Mărturisesc că unul dintre motivele pentru care admiram viaţa mănăstirească e posibilitatea pe care ţi-o oferă de a medita în linişte, departe de superficialitatea lumii. O chilie, un pat simplu, o lampă cu lumină caldă, o carte binecuvântată, în liniştea nopţii, ce şi-ar putea dori mai mult cineva dornic de reculegere şi îmbogăţire spirituală?
Într-una din seri, am hotărât că trebuie să-mi îndrept paşii spre acel far minuscul care strălucea deasupra oraşului. M-am orientat destul de greu, ţinând cont că trebuia să străbat un întreg hăţiş de străduţe pentru a ajunge cât de cât aproape de mănăstire. Ieşind din zona blocurilor, am întâlnit un şir de case, care deveneau tot mai mici şi întunecate pe măsură ce înaintam spre vârful dealului. Se însera tot mai adânc şi mărturisesc că devenisem destul de nesigur în demersul meu. Dar cale întoarsă nu mai puteam face. Ajuns sus, am privit oraşul care fremăta uriaş în spatele meu, sclipind în reclamele sale multicolore şi bulevardele amplu luminate. În jurul meu era linişte, pădurea întunecată, iar drumul pustiu. La câţiva paşi se profila un zid masiv de piatră, dincolo de care silueta unei turle se decupa pe cerul plumburiu. În faţa mea se afla o poartă ruginită. Am bătut în ea, cu inima îndoită. Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat ocol zidurilor, căutând să zăresc fereastra a cărei lumină mă adusese până acolo. N-am găsit-o. Doar ziduri doborâte de vreme şi iederă. Dezamăgit, am dat să plec. Însă, într-o râpă, am zărit un licăr străbătând un pâlc de copaci. M-am apropiat. Era o casă mică, dărăpănată, prăvălită în vale. În peretele ei, decupată strâmb, o ferestruică. Prin ea, am văzut o lampă cu lumină caldă, un pat simplu, o cămăruţă cât o chilie. Şi un copil, citind o carte binecuvântată, Biblia.
Coborând panta, m-am întâlnit cu un bătrân care m-a salutat, întrebându-mă dacă am fost la schitul din deal. I-am răspuns că da. “Mergeţi degeaba. E părăsit”, îmi răspunse el.

Am zâmbit, şoptind: “Nu e părăsit. Chiar deloc”!
Şi am plecat, brusc înveselit.

Trinitas TV, televiziunea care începe să doară

Când s-a înfiinţat Trinitas TV am fost bucuros că voi putea urmări un post de televiziune creştin, ortodox, românesc. Bucuria a fost de scurtă durată însă, observând că pe acest canal tv apar mereu aceleaşi feţe de ierarhi, se spun mereu aceleaşi vorbe. Am realizat atunci că Trinitas TV nu este Televiziunea Patriarhiei Române ( adică a Bisericii Ortodoxe Române, a tuturor românilor ortodocşi ), ea este Televiziunea Patriarhului României, a Preafericitului Părinte Daniel, care o conduce cu mână de fier. Aş fi înghiţit toate acestea dacă la acest post tv ar fi apărut şi ceva ştiri despre Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi mitropolitul ei IPS Teofan, şi nu ştiri trunchiate despre unele arhiepiscopii şi episcopii din această mitropolie. Aş fi dorit să aflu veşti din Iaşul meu iubit, despre mănăstirile nemţene, despre oamenii buni, creştini, deosebiţi de acolo.

Trinitas TV a reuşit astfel să rupă România ortodoxă în două: Moldova uitată şi restul României. La Trinitas TV, apar doar feţele ierarhilor care finanţează acest post tv. Astfel Trinitas TV prin jurnalul său dar şi prin alte emisiuni şi-a compromis imparţialitatea în prezentarea ,,iniţiativelor eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării” ( cum se laudă conducerea acestuia ), cu bune şi cu rele, cu ştiri despre noi toţi românii din interiorul şi din exteriorul graniţelor româneşti, dar şi cu ştiri din celelalte biserici ortodoxe surori ( chiar dacă nu mai suntem în comuniune şi frăţietate cu unele dintre ele ).

Chiar dacă nu se spune nimic, la Trinitas TV, este tot mai evidentă ruptura dintre Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Un exemplu recent este reportajul despre vizita Patriahului Daniel în lăcaşurile de cult din Bucovina ( perioada 20- 22 august ), difuzat în cadrul Jurnalului Trinitas, care deşi a fost difuzat de trei ori în trei zile diferite, nu a amintit nici măcar în treacăt despre faptul că IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei îl însoţea. S-a spus doar că Patriahului Daniel era însoţit de un sobor de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, preoţi şi diaconi, deşi imaginile reportajului l-au arătat de câteva ori în prim plan sau în plan secund pe IPS Teofan. A fost amintit şi lăsat să vorbească în acest reportaj doar IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ca ierarh al locului şi gazdă a evenimentelor.

Ţin să amintesc patronului şi directorilor postului Trinitas TV că fără Moldova şi mitropolia Moldovei, Biserica Ortodoxă Română nu există, nici Patriarhia Română, nici Patriarhul. Construim catedrale si biserici, va lăudaţi cu ele pe canalul dumneavostra de televiziune, dar nu doriţi unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Aflăm de la celelalte posturi tv şi de pe bloguri despre problemele şi disensiunile din Biserica Ortodoxă Română, iar de la Trinitas TV doar osanale. Decât aşa mod de prezentare a ştirilor religioase, mai bine închideţi acest Trinitas TV, care nu are niciodată o finanţare suficientă ( aşa cum plânge într-un spot jalnic, după fiecare Jurnal sau Info Trinitas, consilierul patriarhal Nicolae Dima, directorul postului). Cine dintre noi moldovenii, chiar şi cei de dincolo de Prut, ar dona ceva pentru un Trinitas TV care nu îi prezintă şi nu îi reprezintă? Fără ortodocşii moldoveni, care sunt cei mai săraci dar şi cei mai darnici dintre români, nici Catedrala Mântuirii Neamului din Arhiepiscopia Bucureştilor, nu se va putea termina.

Trinitas TV este acum, ca şi celelalte televiziuni, un canal TV comercial la care apar doar cei care plătesc. Susţinerea financiară a unor mitropolii şi episcopii nu înseamnă că trebuie să prezentaţi doar aceleaşi feţe bisericeşti ( in special din Arhiepiscopia Bucureştilor ), ci înseamnă că ei susţin un post tv care să prezinte, chiar şi prin simple relatări telefonice, veşti despre toate mitropoliile şi episcopiile românilor ( inclusiv cele îndărătnice, cum este Mitropolia Moldovei şi Bucovinei).

În lipsa unor fonduri suficiente, mai bine puneţi reclame plătite pentru produse româneşti, pentru care nu este păcat să se facă o reclamă corectă. Faceţi reclamă pentru produse bio, pentru produsele micilor meşteşugari şi fermieri români, pentru orice este normal şi necesar vieţii noastre amărâte de români şi nu mai cereţi fonduri care, din cauza crizelor financiare, nu vor veni niciodată în cantitate suficientă.

După toate acestea, îmi rămâne doar să NU mai cred că: ,,Jurnalul TRINITAS arată cât de vie este Biserica Ortodoxă Română. Jurnaliştii noştri sunt prezenţi acolo unde au loc evenimente care nu produc mult zgomot, dar aduc multă bucurie şi speranţă. De la marile evenimente organizate la Patriarhia Română, până la iniţiativele eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării ( ...)”.

Vă doresc, domnilor de la Trinitas TV, să vă ajute Dumnezeu în toate, dar nu aşa cum ne ajutaţi dumneavoastră acum pe noi moldovenii.

SFARSITUL LUMII IN TRADITIA POPULARA ROMANEASCA

din cartea Sarbatorile la romani, de Tudor Pamfile ( 1909 )

Acedia - boală a omului contemporan

Laura SPÂNU

Dintru început trebuie spus că acedia nu este o maladie rezervată exclusiv monahilor. Ea e legată, într-un fel, de însăşi condiţia umană, timpul, locul şi împrejurările vieţii schimbând doar manifestările ei concrete, ea rămânând în esenţă aceeaşi. Rău al tuturor timpurilor, uitare de Dumnezeu, uscare a nădejdii, neputinţă de a mai dori sau a mai lucra ceva bun, acedia reprezintă maladia modernă prin excelenţă, cunoscută în versiunea ei secularizată ca plictiseală, melancolie, spleen, lehamite, saturare, indiferenţă faţă de valori, nelinişte a inimii, angoasă, momente chinuitoare de vid existenţial. Şi este resimţită ca atare mai ales de indivizii înstrăinaţi şi însinguraţi ai marilor oraşe, care cad pradă acestei indispoziţii şi deznădejdi concretizate în întrebarea: „La ce bun?“. Această variantă a acediei provine dintr-o ne-primire; oamenii moderni sunt obosiţi de refuz: în urma decepţiilor suferite sau a eşecurilor repetate, subiectul se retrage în sine, rănit de loviturile vieţii. Cel căzut pradă acediei încearcă să găsească vinovaţi pentru nefericirea sa, aducându-şi aminte dintr-odată, cu acuitate, de toate nedreptăţile pe care a trebuit să le sufere de la alţii şi fiind chinuit de gândul că a „pierit iubirea dintre fraţi şi nu se mai găseşte nimeni care să-l mângâie“ (Evagrie Ponticul).

Avându-şi, ca orice patimă, rădăcina în iubirea de sine, acedia se îndreptăţeşte aducându-şi în sprijin argumente precum: lipsa de timp fizic cauzată de agenda zilnică supraîncărcată, nevoia de odihnă şi relaxare (acest ultim gând concretizându-se adesea într-o grijă ipohondrică pentru sănătatea trupească sau printr-o frică deznădăjduitoare faţă de boală). Şi toate acestea - pentru a masca golul sufletesc şi lipsa de sens a vieţii, probleme esenţiale precum grija pentru mântuirea sufletului fiind ignorate sau trecute într-un plan secund.

Acedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante: insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri, sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii.

Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul acediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă.

Biserica manifestă o atitudine optimistă în ceea ce priveşte puterea de biruire a acediei. Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea - „retezare a acediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă.

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta...

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm...

Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” a apărut la Editura Evanghelismos. (F.O.)


„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea... Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute... Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.

De poţi să fii

- anonima -

"De poţi să fii precum un "cerşetor",
Doar c-un bănuţ să mai trăieşti o zi,
Şi totuşi să gândeşti că-n viitor
Comori in ceruri vei agonisi...

De poţi sta în genunchi fără ruşine,
Cu mâinile întinse, să primeşti
De la străinul cel de lângă tine,
Bogat in har, şi-apoi să înmulţeşti.

De poţi să ţii în mintea ta icoana
De-a pururi Născătoarei de Lumină
Şi mulţumi, frângându-te, de hrana
Jertfirii unui Fiu fără de vină.

De poţi să-mparţi, la rându-ţi, cu oricare
A flămânzit pe treptele făpturii,
Şi chiar răbda în blândă ascultare
Pe cel ce-mparte din prisosul urii.

De poţi vedea prin găurile hainei
Cum trupul tău se face tot mai mic,
Înfrigurat în măreţia Tainei
De-a exista şi de a fi nimic.

De poţi simţi Fiinţa Suferinţei
Pe crucea ce te-apleacă la pământ,
Înaintând pe calea pocăinţei,
Vestind că numai Domnu-n tine-i sfânt.

Atunci primeşti... şi-acela este Darul,
Ce-i pregătit de veacuri tuturor:
Chiar Duhul Sfânt te va-ncălzi cu Harul;

C-ai fost, de Har, smeritul “cerşetor”."

CERŞIND PENTRU HRISTOS

Dobri Dobrev, ctitorul cerşetor

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…
Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)

Steliana, vrăbiuţa lui Dumnezeu – o nebună pentru Hristos din zilele noastre

________________________________________



Aceasta este povestea Stelianei, o bătrânică necunoscută de majoritatea oamenilor din jurul ei, care şi-a trăit viaţa liberă ca o vrabie, dar cu totul dăruită lui Dumnezeu.

La 3 iunie 2005, draga noastră Steliana a fost omorâtă într-un accident de maşină. Era un om care purta toate semnele unui „nebun pentru Hristos”, având o viaţă lăuntrică de un înalt nivel duhovnicesc.

A fost dorinţa ei să nu aibă un cămin. Trăia pe stradă; noaptea – şi vara, şi iarna – dormea pe bănci, în parcuri, în barăci şi în sălile de aşteptare de prin spitale, însă era întotdeauna plină de dragoste pentru Dumnezeu, pentru sfinţi şi pentru oamenii necăjiţi. Hainele ei erau întotdeauna curate. Orice bănuţ pe care-l câştiga îl dădea spre milostenie. Nu-i plăcea să fie lăudată, iar când se întâmpla acest lucru, se prefăcea că e cam „prostuţă” şi nu înţelege…

Era din Constantinopol; dobândise o educaţie bună; se descurca în greacă foarte bine şi cunoştea bine şi franceza, iar în ultimul timp se străduia să înveţe şi italiana.

Plecarea ei din această viaţă a fost întocmai aşa cum şi-o dorise: printr-o moarte violentă, străină printre străini. Nimeni nu s-a dus să-i identifice trupul. Au înmormântat-o fără să-i facă slujbă, pentru că nu ştiau cine este. Însă toate aceste informaţii lipsă s-au aflat în chip minunat după un an; tot atunci i s-a făcut şi slujba de înmormântare. Am avut cinstea să fiu şi eu printre cei care i-au ţinut slujba de pomenire. După încheiere, în holul de primire al sfintei Mănăstiri Pelaghia, d-na Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocată, şi d-na Hrisula Mandast, medic stomatolog, au povestit tuturor tot ce ştiau despre Steliana, care fusese cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Am credinţa că această relatare va fi de folos tuturor oamenilor care îşi trăiesc viaţa căutând o fericire fără limite, încărcată de o mentalitate nevrotică, şi care se plâng neîncetat de faptul că nu au lucrurile pe care ar vrea să le aibă.

În cazul ei, se aplicau următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6:26).

În definitiv, omul nu „este” ceea ce „are”; el „are” ceea ce „este”.

Steliana cea de veşnică pomenire, pe care am fost cu totul binecuvântat să o cunosc, este un strigăt de protest pozitiv pentru toţi cei „asiguraţi”.

† Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei

„Vrăbiuţa lui Dumnezeu” de Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocat

Am cunoscut-o pe Steliana în vara anului 1979, la fabrica de ciocolată. Era o muncitoare obişnuită. Lucra foarte mult; peste 9 ore pe zi. Toată lumea o exploata, toată lumea îi dădea ordine, iar ea îi asculta imediat şi întotdeauna zâmbind. „Steliana, vin’aici! Steliana, du-te’ncolo!” Proprietarul şi şeful întreprinderii ţinea foarte mult la ea, din cauza comportamentului ei ascultător şi hărniciei ei.

Pentru majoritatea celorlalţi muncitori, era „proasta de Steliana”. Faţa ei strălucea întotdeauna, buzele ei murmurau întotdeauna ceva. Dacă ascultai atent, o auzeai spunând: „Slavă Ţie, Doamne”.

Destul de des, supraveghetorul ne dădea câte o sarcină pe care trebuia să o îndeplinim împreună, aşa că mi s-a oferit ocazia să mă bucur de bunătatea şi de dragostea ei… Îmi amintesc că spunea rugăciunea tot timpul, apoi, brusc, izbucnea în râs şi se uita în sus, spre cer. În acel moment, faţa îi strălucea.

„Slavă Ţie, Doamne” era lucrul pe care îl auzeai cel mai des din gura ei.

Fabrica producea diverse tipuri de ciocolată. Sortimentele de calitate mai proastă erau exportate în ţări africane. Acest lucru o mâhnea pe Steliana foarte mult. Odată, când lucram împreună în secţia de ambalare, îmi amintesc că Steliana şi-a concentrat atenţia asupra cutiilor, rugându-se „pentru copilaşii negri care vor mânca acele ciocolate”.

Ori de câte ori ni se făcea vreo nedreptate la locul de muncă – aveau obiceiul să ne mai „ajusteze” din salarii – nu răspundea niciodată, nu critica niciodată, nu reacţiona niciodată. Steliana era pentru mine o oază de linişte. Cu toate acestea, eu obişnuiam să reacţionez la orice nedreptate. La comentariile mele, ea nu răspundea decât cu un: „Ah, Miliţa!”. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată gustând din vreo ciocolată (vă reamintesc că lucra într-o fabrică de ciocolată!). Deşi majoritatea muncitorilor o priveau ca pe o „nebună”, totuşi, o respectau şi se mirau întotdeauna cum de reuşea să lucreze atât de spornic.

Steliana nu lua niciodată parte la discuţiile noastre; era cu noi, dar, în acelaşi timp, se abţinea de la comentarii, de la vorbăria inutilă. Foarte des, când i se cerea părerea, făcea pe proasta. Am observat că făcea intenţionat acest lucru. Pentru toate lucrurile lumeşti, era nebună, o „sărită”, dar când o rugai să te ajute la lucru, mâinile ei micuţe îţi veneau cu duioşie în ajutor; dacă era posibil, se oferea chiar să facă toată treaba în locul tău.

Acesta este mediul în care ne-am cunoscut. Aveam atâta respect pentru ea, încât n-am întrebat-o niciodată despre viaţa ei personală. Ea singură mi-a spus că era din Constantinopol. E de mirare cum toţi cei care o cunoşteau o descriseseră (oarecum nechibzuit) drept „nebună”, pe când eu simţisem că nu aveau dreptate să creadă astfel. Adevărul e că observasem foarte devreme că Steliana voia ca ei să o considere „nebună”. Erau momente în care ni se întâmpla să fim singure şi să vorbim cât se poate de normal, iar când se apropia cineva, Steliana începea să vorbească fără nici o noimă. Întotdeauna îmi dădea un sentiment de seninătate, aşa că judecata celorlalţi îmi era cu totul indiferentă…

Am lucrat puţină vreme în fabrica de ciocolată. Mă întâlneam adeseori cu Steliana pe stradă, iar ea spunea întotdeauna rugăciunea aceea – în inima ei şi cu buzele. Avea obiceiul să spună rugăciunea în aşa fel încât o auzeai, însă foarte încet. Din când în când venea la mine acasă. Pe vremea aceea locuia în spălătoria unei case cu două etaje.

Anii au trecut şi i-am pierdut urma, însă întotdeauna îmi aminteam de ea cu blândeţe şi nostalgie.

Mai târziu, când m-am căsătorit, am revăzut-o la Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnion. Mă dusesem acolo cu soţul meu şi voiam să rămânem la mănăstire peste noapte, pentru a sta la slujba Sfintei Liturghii dimineaţa următoare. Maicile ne-au cerut iertare foarte politicos, explicându-ne că nu aveau nici o cameră liberă în noaptea aceea, din cauza lucrărilor de construcţie şi că ar trebui să împărţim chilia cu „o doamnă foarte excentrică”. Am acceptat. M-au condus la chilia respectivă, unde, spre suprinderea mea, mi-am dat seama că „doamna foarte excentrică” era draga mea Steliana, pe care n-o mai văzusem de ani de zile. Bucuria mea a fost de nedescris. Am rămas îmbrăţişate ceva vreme, când am auzit dintr-o dată maicile strigând: „Maică stareţă, veniţi să le vedeţi pe Steliana şi pe Miliţa cum stau îmbrăţişate!” Simţeam cu toţii o bucurie fără margini. În seara aceea, Steliana a fost ca un copilaş plin de bucurie neprihănită. Bătea tot timpul din palme, râdea, îşi făcea semnul crucii…

- Draga mea Miliţa, mă bucur nespus că eşti căsătorită. Ştii, m-am rugat mult să te căsătoreşti. Mă bucur atât de mult, atât de mult! Îmi pare doar rău că suferi din cauza picioarelor. Ştiu că ai o problemă. Răbdare… Roagă-te… (Vă rog să reţineţi că Steliana nu ştia că avusesem la picioare o afecţiune cronică şi dureroasă). Locul de muncă al soţului tău se va schimba, dar nu te îngrijora – va fi mai bine. (Şi, într-adevăr, pe neaşteptate, soţul meu a trebuit să-şi mute cabinetul veterinar în altă parte).

În noaptea aceea am stat mult de vorbă. A doua zi, pe când Steliana era la o oarecare distanţă şi nu ne putea auzi, le-am spus maicilor că observasem că are un suflet de sfântă… A doua zi, Steliana a plecat de la mănăstire. Înţelesese cele spuse. Nu vroia să fie lăudată. Când ne-am reîntâlnit, mai târziu, m-a mustrat foarte aspru pentru că o lăudasem. Am fost şocată, fiindcă nu spusesem nimic de faţă cu ea. Şi totuşi, ştia că o lăudasem…

Altă dată, mi-a spus: „Nu pot răbda cinstea pe care mi-o face Stareţa. Uite ce-a făcut – deunăzi, m-a chemat să iau cina cu ele, cu toate sufletele acelea sfinte! Cine sunt eu?… Nu, nu se poate, Miliţa!”

Mai apoi i-am pierdut iarăşi urma. Stareţa ne suna la telefon şi ne întreba dacă o mai văzusem pe Steliana. În momentul acela mi-am dat seama că, dacă voiam să o mai văd vreodată, nu mai trebuia să vorbesc despre ea.

Steliana nu mai avea casă. Ieşise la pensie, iar serviciile sociale îi alocaseră o pensie minimă (circa 411 euro pe lună), pe care ea o împărţea săracilor, deţinuţilor din închisori, misiunilor din străinătate etc. Trăia acum dormind pe bănci, în parcuri, în barăci, în paraclise de ţară părăsite, în case de scări, în clădiri neterminate. Mi-a destăinuit personal toate aceste lucruri.

Presată de stareţă şi de mine, a venit la noi – pe vreme de iarnă grea – şi a rămas la noi. Întotdeauna cerea să fie cazată în partea de casă cu condiţiile cele mai proaste.

Îmi amintesc cu melancolie că de fiecare dată când îi ofeream ospitalitatea, în casă domneau seninătatea şi lumina şi totul era paşnic. Când ni se alătura şi soţul meu, Steliana pleca; ori de câte ori el i se adresa, nu îi răspundea niciodată. Îi făcea mare plăcere să mănânce supe simple de roşii, fără ulei. Îi dădea neîncetat slavă lui Dumnezeu, iar sufletul i se umplea de recunoştinţă, în timp ce spunea întruna: „Îţi mulţumesc, Îţi mulţumesc”.

De mai multe ori, noaptea, sub pretextul că sunt obosită, o rugam să-mi recite rugăciunile de seară. Mi-e imposibil să descriu ce se întâmpla când începea să se roage. Expresia i se schimba treptat, faţa ei micuţă se lumina, iar ea uita cu totul de sine, în timp ce-L slăvea pe Dumnezeu. O lăsam apoi şi mă duceam să mă culc.

Odată, pe când mă gândeam la ea cu milă, cum „rătăcea pe străzi ca o vrăbiuţă”, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu-ţi fă griji pentru mine. Aşa vrea Dumnezeu, să dorm pe bănci, în parc. Nu e nici o problemă; sunt foarte mulţumită. Ştii, chiar mi-am cusut propriile haine, pe băncile acelea (Steliana cosea excelent). De exemplu, m-am distrat foarte bine, de Paşti. În Sâmbăta Mare m-am dus şi mi-am cumpărat un pic de miel, l-am pus într-o cutie de bomboane pe care am dat-o unor oameni dintr-o brutărie, iar ei mi-au gătit carnea. Am ascuns-o sub bancă, iar a doua zi am sărbătorit Paştile pe banca mea din parc, fericită şi mulţumită, pentru că duhovnicul meu îmi dăduse şi el un ou roşu de Paşti. Aşa că nu-ţi fă griji pentru mine. Nu, nu… pentru că eu sunt sub Acoperământul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu”.

Altă dată mi-a povestit că s-a dus să se spele pe cap la baia Centrului Municipal de Sănătate. Angajaţii de acolo au văzut-o şi au certat-o cu asprime. Steliana nu le-a acceptat mustrarea, spunându-le că nu fura nimic – nici apa, nici săpunul – şi că atunci când fusese şi ea muncitoare, îşi plătise constant dările la autorităţile Asigurărilor Sociale. Le-a vorbit foarte dur, iar ei au chemat poliţia, aşa că Steliana a fost dusă la secţia de poliţie. Iată cum mi-a relatat dialogul pe care l-a purtat cu şeful poliţiei:

„Domnule şef de poliţie, iertaţi-mă că vă obosesc, dar vă rog să mă ascultaţi. Nu am casă, nu am nimic al meu. Vedeţi, tot ce am este acest carneţel de Asigurări Sociale medicale, în care se vede că mi-am plătit taxele către ei. Centrul de sănătate unde m-am spălat pe cap ţine de organismul Asigurărilor Sociale, de aceea am dreptul să intru acolo. Când sunt înăuntrul unei clădiri a Asigurărilor Sociale, mă simt ca la mine acasă. Vă rog să mă iertaţi”.

Şeful de poliţie: „Poţi să pleci, dar data viitoare când te speli pe cap să te asiguri că nu te vede nimeni. Acum, pleacă.”

Şi a plecat, lăudându-L pe Dumnezeu, cu sufletul plin de recunoştinţă pentru şeful de poliţie.

Dormea multe nopţi în holurile de spital. Sau, mai degrabă, ar trebui spus că se prefăcea că doarme, deoarece de îndată ce forfota din spital se liniştea, se grăbea să meargă la căpătâiul pacienţilor mai singuri şi în nevoie, pe care îi ajuta – dar, de fiecare dată când simţea că o observase a treia persoană, începea să-şi afişeze „nebunia”.

În numeroase dimineţi, când plecam la serviciu (pe la 6:30-7 dimineaţa), mi se întâmpla să mă întâlnesc cu ea, când ieşea de la centrul de spitalizare pentru pacienţii accidentaţi, iar când o întrebam de ce nu voia să vină să stea la mine îmi spunea că-i iubea pe sfinţi foarte mult, că îi considera prietenii, rudele ei, şi alerga tot timpul la sărbătorile şi slujbele lor şi era atât de fericită când se împărţea oamenilor mâncare cu acele ocazii. Mergea în diverse pelerinaje, pe tot parcursul anului. În Duminica Mironosiţelor, era în Mantamados (pe insula Lesvos), la sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, apoi pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie; la Nafpaktos, pentru Sfânta Parascheva etc… Ca să vedeţi cum era ea, aş vrea să amintesc următorul lucru: se dusese odată la Sfânta Parascheva din Nafpaktos şi se purtase acolo ca un copil mic, după cum îmi spusese ea singură. Ţinea foarte mult la Părintele Ierothei (Vlahos), pe care îl considera o persoană foarte apropiată de ea; era atât de fericită să-l vadă slujind în minunatele lui veştminte preoţeşti şi să-i asculte predicile de o mare frumuseţe. Avea o mare cinstire pentru el. Era atât de mândră că Părintele îi vorbise şi îi dăduse binecuvântarea, la Mănăstirea din Akrefnio. Persoana Părintelui era un motiv de mare bucurie pentru ea, după cum singură obişnuia să spună.

Toate povestirile Stelianei îmi aduceau bucurie şi relaxare. Mă uitam la o femeie în vârstă, care simţea şi se exprima asemenea unui copilaş.

Odată am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat chiar lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea foarte multe probleme, despre care ştiam şi eu. Steliana era în „lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu – celorlalţi oaspeţi le adresa însă doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Tot timpul era însă concentrată la rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era tocmai ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Odată, am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată, a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat exact lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea probleme foarte multe, de care ştiam şi eu. Steliana era „în lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu, însă celorlalţi oaspeţi le adresa doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Însă era tot timpul concentrată pe rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era exact ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Era pe 12 august, 2004. Eram în biroul meu şi mă pregăteam să plec în insula Lesvos, în vacanţa de vară. Toată dimineaţa mă stresasem din cauza unui detaliu banal – mintea îmi era „cramponată”, cum se spune, asupra unei probleme. Nu aveam un breloc pe care să-mi pun cheile de rezervă pe care voiam să li le dau vecinilor noştri, pentru ca ei să poată intra şi să-mi ude grădina cât aveam să fiu eu plecată. Dintr-o dată, pe la prânz, uşa biroului s-a deschis şi a apărut Steliana, udă de transpiraţie, moartă de oboseală şi respirând greu. Mi-a spus: „Uite, ia-l. Eram la piaţa Omonia şi mi-a spus să-ţi aduc brelocul ăsta”. Eram uluită. Când am întrebat-o cine i-a spus să-mi aducă brelocul, a mormăit ceva ca „Maica Sfântă”, apoi a început vorbăria ei încurcată, „numărul” ei obişnuit de „nebună”. Cumpărase brelocul la mănăstire, iar pe el era o imagine a Maicii Domnului. La insistenţa mea să stea puţin cu noi să se odihnească şi să bea ceva, s-a aşezat pe canapea şi a început să-mi vorbească despre ea. Atunci mi-a spus: „Miliţa dragă, eu o să mor pe stradă, singură. Nimeni nu va şti despre asta; nimeni-nimeni…”
Cuvintele acelea mi-au făcut foarte rău, aşa că i-am spus, oarecum poruncitor: „Draga mea Steliana – te rog – vreau să-mi spui despre ce e vorba. Vreau să ştiu cum o să pleci.” Şi am luat-o în braţe. Ea a rămas tăcută mai multe minute. Apoi, brusc, s-a întors şi s-a uitat la mine cu o privire duioasă, plină de dragoste şi mi-a spus: „Draga mea Miliţa, o să auzi despre asta, o să auzi”.

A stat la mine pentru ultima dată în octombrie 2004. În momentul acela avea dureri în picior şi era obligată să-şi limiteze deplasările. S-a întâmplat că în acea perioadă am găzduit şi o persoană care suporta cu greu prezenţa Stelianei, mai ales în timpul rugăciunii ei de seară, pentru că ea se ducea la culcare devreme, iar apoi se scula în toiul nopţii şi începea să cânte cu voce tare. O auzeam des cum repeta cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu”.

Aşa că, dată fiind această problemă, o prietenă de-a noastră – Hrisula – s-a oferit să o lase să stea într-un mic apartament care rămăsese liber în urma decesului părinţilor ei. Steliana era fericită să poată locui într-o casă care era alături de oameni plini de dragoste şi înţelegere, mai ales acum, când avea probleme cu picioarele. A stat acolo până în mai 2005. Pe 1 iunie 2005, Hrisula a văzut-o ieşind din casă. Nu am mai avut nici un semn de la ea din ziua aceea.

După câtva timp, am început să ne îngrijorăm, dar pentru că ea avea des obiceiul să dispară, eram convinse că o să apară din nou. Din când în când, Hrisula şi cu mine mai ţineam legătura cu stareţa, sperând că mai ştie ceva despre Steliana. Stareţa ne spunea tot timpul: „Duceţi-vă şi căutaţi-o şi găsiţi-o”. Dar noi eram sigure că plecase în vreo deplasare pe undeva şi că se va întoarce.

Într-o noapte, foarte târziu, după Paşti, în 2006, în timp ce toată familia mea dormea buştean, m-am întins şi am adormit imediat – lucru foarte neobişnuit pentru mine – şi am fost trezită la fel de repede (am verificat asta uitându-mă la ceas) de un vis puternic: am văzut-o pe Steliana stând la umbra unui arbore minunat, dreaptă şi rezemată uşor de trunchiul acestuia, cu o figură foarte tânără şi excepţional de frumoasă şi de blândă şi mă privea cu nişte ochi de o infinită căldură. Am simţit cum sufletul îmi scoate un strigăt care a ajuns până la cer şi mi-a rupt pieptul: „Steliana mea… Steliana mea… Steliana mea…”. Şi am alergat spre ea cu braţele deschise, dar când am ajuns aproape de copac, Steliana a dispărut, iar în locul ei stătea o lumânare de Paşti, aprinsă, de un alb pur, care răspândea o lumină minunată de jur împrejur şi vedeam cum flacăra i se ridica drept către cer. Apoi am observat, pe pământ, chiar lângă lumânare, un decupaj dintr-un ziar, în care se vedea un corp îngrozitor mutilat, ca şi cum ar fi fost zdrobit într-un accident înfiorător…

Un mesaj insuportabil de dureros mi-a pătruns toată fiinţa: „Steliana e moartă!”. M-am trezit, copleşită de sentimente amestecate: o bucurie nespusă după vederea Stelianei şi a luminii acelei lumânări şi groaza pe care o simţisem văzând fotografia din tăietura de ziar. Am vrut să-l trezesc pe soţul meu Dimitri, să-i spun despre Steliana – „vrăbiuţa”, cum îi spuneam noi, nu numai pentru că trăia „ca o păsărică singură pe un acoperiş”, ci şi pentru că semăna, la mers, cu o vrăbiuţă. Dar ceva puternic m-a oprit şi nu m-a lăsat să-l scol. A doua zi, le-am sunat pe stareţă şi pe Hrisula şi le-am povestit visul. Amândouă au fost de părere că trebuie să încercăm să o găsim pe Steliana. Din clipa aceea, ne-am început căutarea agonizantă. Poliţia de circulaţie, spitale, Poliţia militară, morgi…

Hrisula a aflat că pe 3 iunie 2005, la orele 18:10, o femeie necunoscută (vrăbiile nu au nume!) a fost omorâtă într-un accident de automobil, lângă casa ei. Moartea fusese instantanee. Toate cercetările au demonstrat că femeia neidentificată era, într-adevăr, Steliana. Fusese călcată în timp ce traversa strada de o maşină condusă de un ofiţer de armată, care conducea cu o viteză periculoasă. A fost zdrobită. Doar faţa i se mai putea discerne (aşa cum se vedea în fotografiile Poliţiei de circulaţie).

Corpul Stelianei a rămas la spitalul „Aesclepion” până pe 18 iunie 2005 şi apoi a fost transferat la Morga centrală a Spitalului Popular din Atena, unde a rămas printre cadavrele nereclamate de nimeni până pe 20 iulie 2005, după care a fost eliberat pentru înmormântare. Oficiul de servicii funerare care s-a ocupat de înmormântare ne-a informat că nu se ţinuse slujbă de înmormântare şi că se citise doar o rugăciune din Trisaghion, la mormânt.

Trebuie spus că toţi cei care ne-am implicat în căutarea ei vorbeam cu ea în rugăciunile noastre, spunând: „Dacă ne auzi, dacă ai câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, condu-ne, ajută-ne…”. Şi ne-a ajutat, într-adevăr; am fost conduşi la mormântul ei aproape inexistent, năpădit de buruieni, de la capătul cel mai de răsărit al cimitirului din districtul Zografos, marcat cu numărul 8915…

La patru zile după sărbătoarea Paştelui, la un an după decesul ei, s-a ţinut slujba de înmormântare a Stelianei, în Lăcaşul Sfânt al Fântânii Dătătoare de Viaţă, unde Steliana obişnuia să sărbătorească Paştele. Preotul a spus despre ea: „Avea comportamentul ei nebun, însă spunea lucruri corecte şi întotdeauna venea aici încărcată de alimente pentru săraci, anafură, ulei şi vin pentru Sfânta Împărtăşanie… chiar a comandat executarea icoanei Sfintei Marina, pentru a fi pictată în biserica noastră…”.

Pe 3 iunie 2006 a avut loc parastasul ei de un an – la care a slujit episcopul ei drag, Preasfinţitul Ierothei – la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnio. Într-una din ultimele noastre întâlniri, îmi spusese: „Viaţa aceasta m-a făcut să mă simt împlinită. Domnul mi-a dat totul. O singură dorinţă nu mi s-a îndeplinit: vroiam să botez doi copii, cărora le-aş fi dat numele Sfântului Nectarie şi al Sfintei noastre Maici, dar nimeni nu mă vroia ca naşă”. Când i-am spus că o să încerc să botez doi copii în numele ei – şi că, atunci când vor creşte mari, am să le spun despre „naşa lor adevărată” – s-a bucurat nespus de mult şi a exclamat: „Acum sunt împăcată! Pot să plec”.

NOTE SCRISE DE MÂNĂ DE STELIANA

„ Nimic – nimic n-am făcut bun şi corect în viaţa mea. Dacă ştiu sau citesc sau studiez sau scriu în greacă, limba ţării mele, sau în altă limbă mai importantă sau mai puţin importantă, ce folos îi aduce asta aproapelui meu?”

„Alţii au făcut multe lucruri bune – şi le fac fără nici un zgomot şi cu răbdare. Cu ajutorul Domnului, ei fac lucruri cu adevărat minunate. Viu este Domnul Dumnezeu. Cu ajutorul Lui, nu voi deznădăjdui, El nu mă va lăsa în deznădejde. Nu am făcut nimic bun. Nu am gândit nimic corect. Sunt vinovată şi merit multe pedepse.”

Dumnezeu e nădejdea mea în tot. Nu va fi niciodată biruitor, în nici un fel, vrăjmaşul sufletului meu. Styliani. În grija lui DUMNEZEU. Da, a lui HRISTOS. „Sunt un străin şi un călător, pe pământ”. Nădejdea mea în Tine mă ajută să biruiesc vrăjmaşii.

DUMNEZEUL meu, ÎŢI MULŢUMESC. HRISTOASE al meu. Sfântă Ecaterina, mijloceşte pentru mine – 25 noiembrie. Sf. Stelian, 26 noiembrie

LIBERTATE

„Nebunii pentru Hristos” făceau parte dintr-o categorie de oameni care hotărau să urmeze o cale grea. Deşi locuiau la oraş, se prefăceau că sunt nebuni. Făceau lucruri pe care le-ar fi făcut un nebun, dar faptele lor aveau un înţeles intrinsec. „Nebunii pentru Hristos” aveau energie noetică până la un nivel sublim; deşi îşi stăpâneau perfect facultăţile mentale, îşi alegeau intenţionat o cale şi un mod de viaţă istovitor… Modul de viaţă al „nebunilor pentru Hristos” era o punere în practică desăvârşită – poate chiar extremă – a nebuniei întru Hristos, care este chintesenţa întregului duh al Evangheliei. Desigur, nu toată lumea poate fi nebună pentru Hristos, aşa cum am observat mai devreme, pentru că aceasta pare a fi o harismă şi o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu. Cu toate acestea, este posibil ca fiecare să simtă nebunia întru Hristos întro formă mai moderată şi adaptată la nivelul lui; acest lucru poate fi observat din faptul că modul de viaţă din Biserică – o viaţă plină de dragoste, de credinţă, de înfrânare – aspiră la – şi este inspirată de – o altă formă de guvernare: una care este net opusă formelor de guvernare omeneşti. Acest mod de viaţă pe care îl are Biserica nu poate fi înţeles uşor de cei pentru care logica şi simţurile fizice constituie axul central al vieţii lor. Viaţa creştină nu aboleşte logica şi simţurile – doar merge dincolo de ele.

Traducere de Mihaela Mihăilă
Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”