Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc.

Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10).

Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.



Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza

Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov 2, 10).

Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.

Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.

Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.

Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39).

Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7).



Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel

Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.

El spune: "Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune." Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 7-10).



Sfantului Siluan: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!"

Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.

"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele."

Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange." Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau."



Rugaciune de multumire pentru suferinta

"Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin"



Teodor Danalache – text preluat de pe facebook

A doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:

- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!

- Bine! a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

- Ce faceţi?! strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.

- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! i-a răspuns îngerul.

- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

†

Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!

Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Un student ateu la Muntele Athos

„Prefer pe cineva educat. Mi-e frică de sfinți“  - doxologia.ro

Cu câțiva ani în urmă am fost abordat de un student. Foarte șovăielnic dar cu o dorință intensă de a găsi răspunsuri, vrând să creadă însă nu putea. De mulți ani încerca și căuta răspunsuri, însă fără rost.

A vorbit cu profesori și cu oameni instruiți, dar setea sa pentru ceva concret a rămas nepotolită. A auzit de mine și s-a decis să-mi împărtășească nevoia sa existențială. Mi-a cerut dovezi științifice care să dovedească existența lui Dumnezeu.

„Știi integrale sau ecuații diferențiale?“, l-am întrebat.

„Din păcate nu“, a răspuns el. „Sunt un filozof“.

„Păcat! Pentru că știam o astfel de dovadă“, i-am spus eu, desigur glumind. S-a simțit stingherit și a tăcut pentru câteva clipe.

„Uite - i-am spus - îmi pare rău că te-am făcut să te simți incomod. Însă Dumnezeu nu este o ecuație sau o demonstrație matematică. Dacă era așa, toți cei educați ar fi crezut în El. Trebuie să știi că sunt și alte căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Ai fost vreodată în Muntele Athos? Sau ai întâlnit vreun ascet până acum?“

„Nu, părinte, mă gândesc să merg, am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneți, plec și mâine într-acolo. Cunoașteți pe cineva învățat la care să merg și să-l întâlnesc?“

„Ce preferi? Pe cineva educat care să te amețească și mai mult sau un sfânt care să te trezească?“, l-am întrebat.

„Prefer pe cineva educat. Mi-e frică de sfinți“, mi-a răspuns el.

„Credința este ceva ce ține de inimă. De ce să nu încerci cu un sfânt. Cum te numești?“ Am întrebat.

„Gabriel“, a răspuns. L-am trimis la un ascet. I-am descris calea și i-am dat instrucțiunile necesare. Chiar i-am și schițat o hartă.

„Vei merge - i-am spus - și-l vei ruga același lucru. Sunt ateu, îi vei spune, dar vreau să cred. Vreau o dovadă a existenței lui Dumnezeu“.

„Mi-e frică, mi-e rușine“, mi-a spus.

„De ce ți-e frică și rușine de un sfânt și nu-ți este frică și rușine de mine?“ L-am întrebat. După câteva zile a mers și a găsit pe ascet în grădina sa vorbind cu un tânăr. În cealaltă parte alți patru tineri stătea și așteptau. Printre ei, Gabriel a găsit un loc unde să se așeze. Nu mai mult de zece minute mai târziu bătrânul a terminat discuția cu tânărul acela.

„Ce mai faceți, băieți?“, a întrebat el. „Ați servit un loukoumaki (un tip de dulciuri originar din Turcia făcut din zahăr numit și rahat)? Ați băut apă?“

„Vă mulțumim“, au răspuns ei cu o gratitudine convențională.

„Vino aici!“, a zis bătrânul către Gabriel, aducându-l deoparte. „Eu o să iau apa iar tu i-a cutia cu rahat, și vino aproape ca să-ți pot spune un secret: Este în regulă ca cineva să fie ateu, dar să aibă numele unui Arhanghel și să fie și ateu? E prima dată când întâlnesc așa ceva“.

Prietenul noastru aproape că a suferit un atac de cord când a auzit asta. Cum de îi știa numele? Cine îi spuse despre problema lui? Ce vroia de fapt bătrânul să-i spună?

„Părinte, pot să vorbesc puțin cu dumneavoastră?“ a întrebat, abia putând să mai spună ceva.

„Uite ce e, se întunecă. Ia cutia cu loukoumi, bea niște apă și mergi la cea mai apropiată mănăstire să rămâi peste noapte“.

„Părinte, vreau să vă vorbesc, nu se poate?“

„Ce vrei să-mi spui, băiatul meu? De ce ai venit?“

„Când m-a întrebat asta am simțit respirația deschizându-mi-se imediat“, mi-a spus. „Inima mi-a fost inundată cu credință. Lumea mea interioară a fost încălzită. Dubiile mele au fost soluționate fără niciun argument logic, fără nici o discuție, fără existența unui răspuns clar. Toate «dacă», «de ce», «dar» au fost măturate imediat și tot ce a rămas a fost «cum» și «ce va fi de-acum»“.

Ceea ce învățații nu au putut răspunde frământărilor sale, a putut face esența picurată de un sfânt, ce absolvise doar patru clase ale școlii primare. Sfinții au un foarte mare discernământ. Fac o operație asupra ta iar tu nu simți nici o durere. Îți fac un transplant fără să-ți deschidă abdomenul. Te ridică pe cele mai înalte înălțimi fără scări sau fără vreo logică lumească. Plantează credință în inima ta fără să-ți obosească mintea. (Mitropolitul Nicolae al Mesogaias și Lavreotiki)

Sursa: johnsanidopoulos.com; traducerea şi adaptarea: Lucian Filip

Anti-contra-împotrivă

 

     Am observat că tot mai mulți pravoslavnici își definesc lupta ca fiind anti-ceva, contra-cuiva, împotriva-nu-știu-cui și în general nu luptă „pentru” ci „contra”. Pentru cei care nu știu, aș vrea să fac totuși o precizare. Ortodoxia nu e o adunare de Gigi-contra. Cei care „fug de” în loc să „fugă spre” sunt în înșelare.

     De ce spun asta? E posibil ca la prima vedere, lupta împotriva dracilor să pară același lucru cu lupta pentru mântuire. Și totuși, nu este. A lupta împotriva păcatului, nu este același lucru cu a lupta pentru dobândirea virtuții. „Cum? Biserica nu luptă contra păcatului?”, aud pe cineva întrebând neîncrezător. Păi, răspunsul scurt ar fi „nu”. Biserica luptă pentru mântuire, pentru îndumnezeire. Așa cum spuneam și altă data, destul este a aprinde un chibrit pentru a alunga intunericul intr-o oarecare masura.

Scopul nu este de a alunga întunericul, totuși, ci de a face lumină. E drept că odată ce faci lumină dispare și întunericul dar modul de abordare este foarte diferit și, uneori, poate avea rezultate foarte diferite.

   Cel care fuge de întuneric, riscă de multe ori să se lovească de pereți și multe cucuie și vânătăi e posibil să primească. Pentru că fuga de ceva se poate face în multe feluri. Cel care vrea să facă lumină știe foarte clar ce anume are nevoie ca să-și împlinească scopul și poate ușor să gândească pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a-și împlini scopul propus.

   În câte direcții o poate apuca un om când fuge de un câine turbat? Poate alege orice direcție din 360 de grade, plus minutele și secundele care le subdivizează. Dar în câte direcții va alerga cel care vrea să ajungă în casă? Evident, spre casă. Iată de ce, e foarte ușor să pierzi direcția când fugi de ceva în loc să alergi spre ceva. Presupunând că sunt amândoi oameni cu înțelegere, e posibil ca rezultatul să fie același. Și totuși, riscul de rătăcire este foarte mare pentru cel care își propune să scape de câine în timp ce acela care își dorește sa ajungă în acasă și nu va pierde casa din ochi, nu trebuie decât să țină calea dreaptă.

   Vor spune unii că totuși Mântuitorul a alungat schimbătorii de bani și negustorii, luptând astfel contra negoțului în templu. Și totuși, a făcut aceasta pentru a reda templului scopul lui inițial. Acela de loc de rugăciune și de proslăvire a lui Dumnezeu. Nu a făcut bici de ștreanguri ca să lupte contra negustoriei și a negustorilor ci pentru a reda locașul de rugăciune scopului lui inițial. Nu de alta, dar avem sfinți care s-au ocupat cu negustoria. Iar sfinții, așa cum știm, sunt prietenii lui Dumnezeu.

   Iată de ce spun că deși mulți au impresia că se luptă lupta cea bună atunci când dau cu pietre, totuși se lasă ușor păcaliți de cei care au inteligență mult peste ceea ce numim genial și experiență care se numără cu miile de ani. Nu luptăm împotriva diavolilor ci ne luptăm să dobândim Împărăția. Nu ne luptăm aruncând pietre ci clădindu-le pentru a face casă în care să ne putem adăposti de cei ce le-ar arunca spre noi.

   www.serafimpantea.ro

Filocalia de la Frasinei: Avva Ghelasie

  

Parintele Ghelasie de la Frasinei s-a nascut in ziua de 18 martie 1944, in judetul Valcea, in apropierea vetrelor monahale de la Cozia, Turnu si Stanisoara, ca fiu al preotului Gheorghe si al preotesei Marcela. La vreme, l-a cunoscut pe parintele Arsenie Praja, langa care a si ucenicit, imbratisand cu toata inima nevointele monahale pustnicesti. In anul 1973, cuviosul Ghelasie a intrat in obstea Manastirii Frasinei, unde s-a nevoit pana in ziua de 2 iulie 2003, cand a trecut la Domnul.

La varsta de 59 de ani, dupa mai bine de treizeci de ani de nevointe duhovnicesti, parintele Ghelasie a trecut Pragul Vesniciei in vremea rugaciunii, in gest de Inchinare, in taina chiliei, cu icoana pe piept si mintea treaza, in timp ce un ucenic ii citea, la rugamintea sa, Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului.

Filocalia de la Frasinei: Avva Ghelasie Isihastul

"Daca noua, ca oameni, ni se cere sa iubim din toata fiinta, aceasta este pentru ca si Dumnezeu ne iubeste din toata fiinta."

"Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire."

"Lucrurile cu adevarat mari nu se vand si nu se cumpara."

"Sa te rogi din toata fiinta, din toate ale tale, din toata masura neputintelor si a slabiciunilor tale. Arunca-le pe toate spre Hristos, zvarle-le in focul inchinarii. Inchina-le pe toate lui Hristos, sa le prefaca dupa cum stie El. Intoarce-I lui Dumnezeu darul, cu inchinare deplina, ca sa primeasca pecetea harului. Tot ce iti iese in cale, gand, lucru, om sau altceva, inchina-l cu duhul si liturghiseste darul pe care l-a gandit Dumnezeu cand ti l-a scos in cale."

"Lasarea in voia lui Dumnezeu, starea ca inaintea lui Dumnezeu si pomenirea de Dumnezeu sunt cuprinse in inchinare. Spre a rodi, darul cheama un raspuns liturghisitor. Inchinarea este a omului, darul este al lui Dumnezeu."

"Roaga-te cat mai mult. Roaga-te nu numai cu gura, ci si cu ochii si cu urechile, cu mainile si cu picioarele, din toata fiinta si puterea, ca toate ale tale sa le aduci inaintea lui Dumnezeu."

"Fiecare trebuie ca, in locul in care este, sa se aduca pe sine si pe cei din jur, toate, in dar lui Dumnezeu, in chip tainic, si acest Ritual al neincetatei inchinari si liturghisiri a voii lui Dumnezeu va incepe sa arda pacatul."

"Odata intrat in vapaia focului dumnezeiesc, al lepadarii-arderii de sine si a lumii in focul inchinarii, nu mai poti da inapoi, caci focul dumnezeiesc nu se mai poate stinge, e ca un legamant ce nu se mai poate rupe, ci ramane in om, fie spre luminare-iconizare a lumii in asemanare cu chipul iubirii dumnezeiesti, fie spre vesnica remuscare-regret-iad al deznadejdii."

"Sa rabzi, cu multumire si tarie neclintita, stand intr-un loc (familie, serviciu, chilie), nemiscat in inchinarea cea catre Domnul, aduce cu sine un foc al prefacerii care incepe sa-i stimuleze-angajeze, intr-un anume fel, pe toti cei din jur."

"Sfintii le aduc pe toate in focul inchinarii catre Dumnezeu, rabdand toate ca pe o crucificare vie. In urma rabdarii lor, duhurile rele fug ca si arse, multi oameni rai si razvratiti se intorc la Domnul, se lumineaza, se tamaduiesc de boli trupesti si sufletesti, iar insusi trupul sfintilor, cel impovarat de suferinte si boli, precum si de neputintele oamenilor pentru care isi pun sufletul, se stinteste, impartasindu-se de harul nestricaciunii."

"Taticule, iti dau canon sa fii vesel!"

"Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive."

"Evita sa amesteci tot felul de mancaruri, ca se produc niste arderi nocive si hranesc patimile. Incearca sa mananci cat mai simplu si, daca se poate, mai nefiert, si sa fie mancare curata. Mai mult. Prin mancaruri amestecate, gustul insusi se poate mult mai usor deforma, alunecand dinspre bucuria impartasirii inspre pofta."

"Se zice ca ispitele vremurilor de pe urma sunt asa mari si oamenii asa slabanogiti, ca ei nu mai pot lupta direct cu ele, ci, ca bolnavii, doar prin inchinare, prin lasare in grija medicului Hristos, sa ne vindece asa cum numai El stie."

"Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa."

"Cel mai important canon (la Spovedanie) e sa nu mai faci."

"Omul este deasupra timpului. Masura timpului la om e vesnicia, nu graba asta de a face lucrurile, care strica mintea."

"Ce te invata Dumnezeu, in camara ta, nu te invata nimeni. Daca stai in chilia ta si lucrezi mult, te va invata Dumnezeu ce sa faci si cum sa faci, de te vei minuna."

"Daca te obisnuiesti sa te duci pe la duhovnic fara sa fi pus, macar ca straduinta, nimic in practica, cu uneori doar din curiozitate si nu din nevoie sincera si fierbinte, te strici si te slabanogesti, te sprijini pe om, iar nu pe harul lui Dumnezeu, care il sprijina pe duhovnic."

"O icoana devine din ce in ce mai frumoasa, harul lui Dumnezeu se revarsa din ce in ce mai mult prin ea, cu cat icoana este mai "rugata", cu cat Chipul lui Dumnezeu este, prin mijlocirea ei, mai cinstit si mai inchinat."

"Marea ispita si provocare a vremii noastre este confortul, acumularea. Omul nu mai vrea sa stie de taina saraciei, care-l duce spre Hristos. Putem pierde totul, numai pe Hristos sa nu-L pierdem si, in lumina Chipului Lui, vom fi vii. Frumusetea Lui mantuitoare, ce se afla cu nevointa si jertfa, sa n-o inlocuim cu estetica confortului."

"Trebuie sa inveti a iubi Saracia, s-o primesti cu multumire, ca pe un dar de la Dumnezeu. Nu-ti fie teama de saracie, ca are grija Dumnezeu, iar saracia e o mare comoara pentru cine o pretuieste si o imbraca in linistea lui Hristos. Iubirea de saracie, saracia cu duhul, inclina balanta dorintei inimii spre nevoile duhovnicesti-fiintiale ale omului. Virtutea primirii cu multumire a saraciei gateste calea Domnului, domolind umflarile mandriei, poftei, maniei si inchipuirii, chemand acea chenoza (micsorare de sine) in care harul lui Dumnezeu lucreaza cu putere."

"Romania este o tara saraca, dar aici e si o mare taina - Saracia. Aceasta e darul lui Dumnezeu, pe care ni l-a dat noua, daca il constientizam si il lucram. Taina ca, intr-o societate in care se inmultesc nevoile artificiale, false, care acopera insusi Chipul Omului, acesta isi poate micsora nevoile, bucurandu-se in Domnul si multumindu-se cu putin, dar acel putin primindu-l ca dar-impartasire."

"Calea Domnului e plina de necazuri, dar tocmai acestea intorc pe omul launtric, chipul omului cu fata spre Dumnezeu, il fac constient de nevoia intima a "hranirii" celei spre fiinta, cu Painea vietii si harul dumnezeiesc."

"Cand esti manios si patimas, in loc sa te descari, cere iertare, macar si formal, ca sa imblanzesti fiarele patimii ce cauta sa te sfasie."

"Mare e taina tacerii care opreste dezbinarea si caderea in stricaciunea pacatului, a neiubirii. Sa-ti asumi tu insuti vina ta si a celuilalt, dar sa nu le diseci in toiul ispitei, sa nu te fixezi la ele, si sa le arunci in focul inchinarii tacute si rabdatoare, ca sa arda si sa crape dracul maniei din tine."

"Barbatul tine stabilitatea in casa. Femeia are alta mare taina, a nasterii. Barbatului nu i se cere neaparat sa actioneze cu cuvantul, ca sa opreasca tulburarea, si oricum, nu prin duritate si impunere fortata, care genereaza reactii distructive, ci prin blandetea si barbatia sa, chiar tacuta, si, mai presus de toate, prin legatura sa vie cu Hristos. Prin purtarea intru cunostinta a Chipului Fiului, barbatul o echilibreaza pe femeie."

"Desfranarea asta ia mintile omului. Sa nu mai faci, in primul rand, si sa alergi la milostivirea lui Dumnezeu."

"Copiii handicapati au destin de mucenicie, suporta chinuri mucenicesti. Copiii nascuti fara cap si cu orice handicap asuma pacatele mostenite. Dumnezeu ingaduie ca, prin aceasta mucenicie, sa se mantuiasca copiii si sa lucreze spre iertarea parintilor. Cine se atinge de un copil bolnav, se atinge de Insusi Hristos."

"Sa strigam ca niste prunci mici dupa ajutorul dumnezeiesc. Sa-L chemam cu lacrimi pe Cel ce ne-a dat fiinta, sa ne schimbe asa cum numai El stie. Sa nu contenim strigarea pana nu aflam mangaierea harului, care preface intristarea in bucurie."

"Noi, cei de astazi, cu credinta imputinata, primim mai greu legile morale asa, ca ascultare neconditionata de cunoasterea ratiunii (sensului) lor. Ca sa intelegem ce este pacatul, trebuie sa ne raportam clar si hotarat la Chipul Omului (Iisus Hristos)."

"Prima inima isihasta este inima Maicii Domnnului."

"Adevaratul crestin nu se "asociaza" cu nimeni, nu se asimileaza pe sine nici unui grup limitat de interese, fie ele pretins duhovnicesti, ci numai Bisericii, Trupului lui Hristos. Iubirea nu cauta la fata omului, nu este orientata de interese, intru care se naste lupta si dezbinare."

"Adevaratul crestin pastreza in inima singuratatea cu Hristos, care nu este izolare, ci liturghisire in Altarul inimii a insasi iubirii dumnezeiesti, intru care infloreste si orice deschidere iubitoare catre aproapele. Aceasta singuratate cu Domnul, acest monahism launtric este specific chipului crestin de a vedea toate iconic, adica, mai intai de toate, prin raportare la Chipul lui Hristos."

"Sa ramai acolo, cum vrei sa se schimbe ceva, daca nu isi poarta fiecare cu barbatie crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Nu te interesa prea mult de ce fac ceilalti si, mai ales, nu raspunde la provocari, tine-ti cu canonul de ascultare si ritualul de rugaciune si inchinare cu strictele, ca pe legamantul starii impreuna cu Dumnezeu."

"Cand te mai batjocoreste sau isi rade de tine cineva, taci si fa-i in taina metanie (iertare), priveste numai la chipul lui bun, fara adaosul pacatului. Ce treaba ai tu cu prostiile din jur, cauta sa fii tu om serios si la locul tau. Nu raspunde la provocari, lasa in grija Domnului ce te depaseste, nu fii curios, cauta sa fii cat mai mult (singur in inima ta) cu Dumnezeu."

"Prin iubirea de Dumnezeu sa se nasca si iubirea de aproapele, iar nu invers, ca dragostea omoneasca este azi amestecata si otravita cu memorialul pacatului, si nu mai poate sa nasca in chip firesc iubirea de Dumnezeu."

"Sa faci tu, mai intai, ce nu poate sa faca altul."

"Daca te scoli noaptea, te poti aseza si fratia ta putin la rugaciune."

"Domnul iconomiseste in multe randuri si in multe chipuri mantuirea tuturor, revarsandu-si iubirea Sa peste toti, buni si rai. Noi nu vedem decat o mica parte din tainele iconomiei dumnezeiesti si, de multe ori, a judeca doar dupa cat cuprindem, neluminati de har, ne conduce al judecati gresite."

"Sa te opresti de cateva ori, in cursul zilei, inaintea icoanei, sau, daca esti la serviciu, acolo unde esti, in gest de inchinare catre Dumnezeu. Chiar daca esti foarte ocupat, sa faci aceste mici si tainice opriri, fie si doar pentru cateva clipe, ca sa te linistesti si sa te "incarci". Chiar si scurte cum sunt, opririle in inchinare si rugaciune sunt mici laude, care trezesc si pazesc cinstiinta si vointa liturghisitoare, odihnesc harul, care ne reface vlaga, potolind aprinderile si scurgerile de energie sufletesti si trupesti."

"Cei rai si cei buni trebuie sa stea impreuna, sa se inteleaga cumva, acasa, la serviciu, peste tot. Cei cu ravna duhovniceasca stau in mijlocul celorlalti, nestiuti de nimeni, si se roaga in taina si Dumnezeu lucreaza prin ei. Si asa, fara sa se bage de seama, Domnul schimba raul in bine. Aici e marea taina, ca Dumnezeu asteapta pana la sfarsit si cei rai se pot intoarce in ultimul ceas."

"Cu o rugaciune curata, inaltata catre Hristos, sfintii au scos pe aproapele din iad. Important e sa pui intre tine si celalalt pe Hristos, ca El este Calea de la inima la inima."
"Trebuie sa inveti sa traiesti cu raul, sa-l iubesti, ca daca te lupti cu el, il alimentezi, insa daca il iubesti (daca il scufunzi in iubirea si lumina lui Dumnezeu), il distrugi, moare. E o lupta rafinata in care trebuie sa lucrezi cu intelepciune, nu trebuie sa alimentezi raul in nici un fel si, pentru aceasta, nu trebuie sa intri in contradictii si dispute."

"Taina e ca, desi in lume e multa murdarie, te poti pastra in curatie, daca esti cu Hristos, ca raza ce atinge toate, dar nu se murdareste de nimic."

"Revolta e inspirata de la diavol."

"In tot ceea ce faci, sa te misti ca in Biserica."

"Sa va tineti strans de Biserica, ca lumea se tine prin Biserica, prin Liturghie, prin sfinti."

"Vor fi multi monahi in alb care, traind in lume, se vor sfinti."

"Astazi, numai cei ce zidesc pe Hristos nu se clatina si nu se smintesc, ca ei cauta impartasirea cu Dumnezeu, care lucreaza peste si prin toate neputintele omenesti. Iti trebuie multa credinta si smerenie, sa primesti iertare (Spovedanie) si sa te impartasesti din mana unui preot (considerat) nevrednic, decat din mana unuia recunoscut de toti ca sfant."

"Ascultarea inseamna sa te smeresti oricat de mult, sa iei asupra ta tot pacatul, toata robia, dar nu si erezia, necredinta, hula, ca ascultarea nu poate cere ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este cea mai mare comoara a omului si cine-L falsifica sau Il deformeaza, pierde totul. Sfintii mergeau pana la moarte pentru pazirea acestui Chip, a dreptei credinte."

"Noi vrem sa facem revolutii peste noapte si suntem mereu dezamagiti. Primul lucru e sa fim cu Hristos, ca numai asa nu ne clatinam la fiecare adiere a ispitei. Lucrurile lui Dumnezeu se fac in multa asteptare, se cresc in taina."

"Vine un timp cand numai smerenia si dragostea conteaza, pe ele trebuie sa lucrezi. Rostul suferintei este dumnezeiesc, ne pregateste de trecere, ne apropie de Hristos, ne descopera, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cat de putina iubire am intrupat. Sa pazim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu si de aproapele, caci, in fata bolii si a mortii raman smerenia si iubirea, celelalte daruri intorcandu-se la Dumnezeu."

"Pomeniti-ne,  Parinte!
Cum sa nu, fiule. Pomeniti-ma si voi, in rugaciunele voastre."

Material selectat de Teodor Danalache - - www.crestinortodox.ro,    din consemnari ale lui Florin Caragiu

 

Povestea ,, Batranului Gheorghe „

Oneștiul este un oraș mic unde aproape toți locuitorii săi s-au văzut măcar o dată sau cum am spune noi românii, se știu „din vedere”. Iar pe străzile lui, până acum câteva luni, a pribegit un om, numit de unii „bătrânul Gheorghe”. Acesta era văzut deseori, stând in genunchi, pe cimentul rece al bordurilor, rugându-se cu glas tare si ținând in mâini, o cruce mică de lemn. Unii l-au considerat un simplu cerșetor, alții l-au judecat aspru pentru rugăciunea făcută public și pentru că accepta banii trecătorilor, însă câțiva au ajuns să-l iubească ca pe un părinte.
Acest bătrân s-a stins din viață acum mai bine de 40 de zile, însă amintirea lui, cred, va rămâne în mintea multora dintre noi, care doar l-am văzut sau care chiar l-am cunoscut. El, chiar dacă se expunea privirii și judecății noastre, era o prezență discretă ce părea că dispare în rândurile cărților după care se ruga. Lângă el, totul părea de o liniște deplină.

Nebun pentru Hristos !
În urmă cu câțiva ani, un ieroschimonah care-l cunoscuse pe bătrân a zis mai multor oneșteni: „De-l vedeți pe stradă citind rugăciuni, să nu-l judecați că e „nebun” pentru Hristos.” Datorită acestor îndemnuri, mai multe persoane și-au îndreptat privirea către el, l-au cunoscut și l-au ajutat. Bătrânul Gheorghe, în pofida celor care-l acuzau pentru banii pe care îi primea, ducea o viață foarte modestă într-o casă cu două cămăruțe, in satul Bălăneasa.
Anul trecut, cand l-am întâlnit pe o străduță, fiind parcă trist și cu privirea pierdută, i-am oferit ceva de mâncare și un bidon de ulei. Niciodată nu am mai văzut un om care să se bucure atât de mult pentru uleiul oferit. Dintr-odată, i s-a înseninat fața și mi-a zis: „Eu am acasă o candelă unde torn ulei luat de la Sfânta Parascheva. Și mereu îl înmulțesc pe acela turnând peste el alt ulei. Eu am acasă frumusețe mare!”

Frumusețea simplității
Trecând timpul și comunicând cu el de fiecare dată când îl vedeam, am ajuns să îl vizitez și acasă, unde am putut vedea și acea „frumusețe mare”. Camera unde stătea el era plină de icoane iar pereții erau afumați de la lumina candelei ce zeci de ani a ars neîncetat. Însă la fel de uimitoare era și curățenia care mă întâmpina de fiecare dată. Întâlnirea cu el se desfășura într-un mod nefiresc pentru niște mireni: bătrânul începea să rostească din memorie zeci de rugăciuni și capitole întregi din Biblie, ce parcă de fiecare dată, erau ancorate în contextul vizitei.
De pildă, când împreună cu câteva persoane de bună credință am fost să-l vedem la spital, acesta ne-a spus tot capitolul unde se aflau aceste versete: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; (Matei 25, 35-36). Apoi, altă dată, când se afla acasă ne-a zis: „ Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”. (Ioan 4, 34-36) Și toate aceste capitole, repet, le recita din mintea sa.

„Uite, Gheorghe, aici a stat Hristos!”
De asemenea, îmi amintesc cu plăcere de o întâmplare mărturisită de bătrân: Plouase foarte mult și cum pârâul din apropiere ieșise din matcă, le-a ajuns până în curte și urma să îi inunde casa.
Iar bătrânul aflându-se înăuntru cu soția sa și rugându-se împreună, după ce nu au mai auzit susurul apei din jurul casei, s-au ridicat de la rugăciune iar ea, uitându-se spre pat, văzu o adâncitură în saltea și zise: „Uite, Gheorghe, aici a stat Hristos!”
Bătrânul nu a avut copii, iar soția lui s-a dus la Domnul cu 13 ani în urmă, și el, rămânând singur, s-a retras în rugăciune. Însă, din imboldul iubirii nebune pentru Hristos, acesta stătea în văzul tuturor, rostindu-și rugăciunile și mărturisind, prin însăși prezența sa, datoria fiecăruia de a se ruga. Dar, acum câteva luni, o mașină l-a lovit, lăsându-l imobilizat pe stradă și șoferul neoprind să vadă ce i s-a înâmplat, bătrânul nu a beneficiat de primul ajutor. Ulterior, câteva persoane s-au îngrijit de starea lui și după câtva timp s-a pus din nou pe picioare, reușind performanța - aș spune-, de a merge singur la Iași, pe 14 octombrie, pentru a se închina la racla Sfintei Parascheva.

Suferință , dragoste și bucurie !
Totuși vârsta și boala, cangrena de la picior și lovitura de la cap suferită în accidentul de mașină i-au slăbit puterile și, la rugămintea acestuia, o tânără mamă a cercetat mai multe centre pentru bătrâni, găsindu-i, în final, un loc la Centrul de Bătrâni de la Sascut unde a putut beneficia de asistență zilnică. Însă, așa cum mărturisește personalul acelui centru, tot timpul cât a stat acolo s-a rugat și a păstrat tăcerea. Iar la nici o lună de la instalarea lui, într-o noapte, pe când era nefiresc de vesel pentru felul lui de a fi și după ce a discutat cu mai multe persoane, acesta a plecat la ceruri.
La înmormântarea bătrânului, însăși preotul din sat a împărtășit celor prezenți experiența lui cu acest om. În urmă cu câțiva ani, pe când era seminarist la Roman în clasa a 9-a, acesta l-a întâlnit pe bătrânul Gheorghe pe stradă și îi dădu 5 Ron ca să se roage pentru el fiindcă urma să aibă teză la Limba Română. Și, după cum părintele mărturisește, rugăciunile bătrânului au fost primite că, deși nu era foarte pregătit, a luat o notă mare. Apoi, tot acesta, fiind și cel care l-a spovedit în Postul Paștelui, a relatat că bătrânul n-a făcut rău la nimeni, că și-a adus darul lui la biserică, că nu a furat de la nimeni și că banii pe care i-a primit l-au ajutat să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.

Bătrânul Gheorghe a fost un om simplu, cu virtuți și cu păcate ca orice om, însă a fost un om cald, a cărui dragoste te inunda atunci când îl ascultai și a fost, într-adevăr, un rugător al lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l așeze în corturile drepților pe acest necunoscut al lumii, cu siguranță binecunoscut de Tatăl Ceresc!

Diana G. – ziarul ora 25 – 30.12.2011

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………



Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

PUBLICAT DE IORDĂCHIOAIA MARIUS
15 DECEMBRIE 2011- BLOGUL ,,OAMENI SI DEMONI „