Filocalia de la Frasinei: Avva Ghelasie

  

Parintele Ghelasie de la Frasinei s-a nascut in ziua de 18 martie 1944, in judetul Valcea, in apropierea vetrelor monahale de la Cozia, Turnu si Stanisoara, ca fiu al preotului Gheorghe si al preotesei Marcela. La vreme, l-a cunoscut pe parintele Arsenie Praja, langa care a si ucenicit, imbratisand cu toata inima nevointele monahale pustnicesti. In anul 1973, cuviosul Ghelasie a intrat in obstea Manastirii Frasinei, unde s-a nevoit pana in ziua de 2 iulie 2003, cand a trecut la Domnul.

La varsta de 59 de ani, dupa mai bine de treizeci de ani de nevointe duhovnicesti, parintele Ghelasie a trecut Pragul Vesniciei in vremea rugaciunii, in gest de Inchinare, in taina chiliei, cu icoana pe piept si mintea treaza, in timp ce un ucenic ii citea, la rugamintea sa, Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului.

Filocalia de la Frasinei: Avva Ghelasie Isihastul

"Daca noua, ca oameni, ni se cere sa iubim din toata fiinta, aceasta este pentru ca si Dumnezeu ne iubeste din toata fiinta."

"Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire."

"Lucrurile cu adevarat mari nu se vand si nu se cumpara."

"Sa te rogi din toata fiinta, din toate ale tale, din toata masura neputintelor si a slabiciunilor tale. Arunca-le pe toate spre Hristos, zvarle-le in focul inchinarii. Inchina-le pe toate lui Hristos, sa le prefaca dupa cum stie El. Intoarce-I lui Dumnezeu darul, cu inchinare deplina, ca sa primeasca pecetea harului. Tot ce iti iese in cale, gand, lucru, om sau altceva, inchina-l cu duhul si liturghiseste darul pe care l-a gandit Dumnezeu cand ti l-a scos in cale."

"Lasarea in voia lui Dumnezeu, starea ca inaintea lui Dumnezeu si pomenirea de Dumnezeu sunt cuprinse in inchinare. Spre a rodi, darul cheama un raspuns liturghisitor. Inchinarea este a omului, darul este al lui Dumnezeu."

"Roaga-te cat mai mult. Roaga-te nu numai cu gura, ci si cu ochii si cu urechile, cu mainile si cu picioarele, din toata fiinta si puterea, ca toate ale tale sa le aduci inaintea lui Dumnezeu."

"Fiecare trebuie ca, in locul in care este, sa se aduca pe sine si pe cei din jur, toate, in dar lui Dumnezeu, in chip tainic, si acest Ritual al neincetatei inchinari si liturghisiri a voii lui Dumnezeu va incepe sa arda pacatul."

"Odata intrat in vapaia focului dumnezeiesc, al lepadarii-arderii de sine si a lumii in focul inchinarii, nu mai poti da inapoi, caci focul dumnezeiesc nu se mai poate stinge, e ca un legamant ce nu se mai poate rupe, ci ramane in om, fie spre luminare-iconizare a lumii in asemanare cu chipul iubirii dumnezeiesti, fie spre vesnica remuscare-regret-iad al deznadejdii."

"Sa rabzi, cu multumire si tarie neclintita, stand intr-un loc (familie, serviciu, chilie), nemiscat in inchinarea cea catre Domnul, aduce cu sine un foc al prefacerii care incepe sa-i stimuleze-angajeze, intr-un anume fel, pe toti cei din jur."

"Sfintii le aduc pe toate in focul inchinarii catre Dumnezeu, rabdand toate ca pe o crucificare vie. In urma rabdarii lor, duhurile rele fug ca si arse, multi oameni rai si razvratiti se intorc la Domnul, se lumineaza, se tamaduiesc de boli trupesti si sufletesti, iar insusi trupul sfintilor, cel impovarat de suferinte si boli, precum si de neputintele oamenilor pentru care isi pun sufletul, se stinteste, impartasindu-se de harul nestricaciunii."

"Taticule, iti dau canon sa fii vesel!"

"Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive."

"Evita sa amesteci tot felul de mancaruri, ca se produc niste arderi nocive si hranesc patimile. Incearca sa mananci cat mai simplu si, daca se poate, mai nefiert, si sa fie mancare curata. Mai mult. Prin mancaruri amestecate, gustul insusi se poate mult mai usor deforma, alunecand dinspre bucuria impartasirii inspre pofta."

"Se zice ca ispitele vremurilor de pe urma sunt asa mari si oamenii asa slabanogiti, ca ei nu mai pot lupta direct cu ele, ci, ca bolnavii, doar prin inchinare, prin lasare in grija medicului Hristos, sa ne vindece asa cum numai El stie."

"Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa."

"Cel mai important canon (la Spovedanie) e sa nu mai faci."

"Omul este deasupra timpului. Masura timpului la om e vesnicia, nu graba asta de a face lucrurile, care strica mintea."

"Ce te invata Dumnezeu, in camara ta, nu te invata nimeni. Daca stai in chilia ta si lucrezi mult, te va invata Dumnezeu ce sa faci si cum sa faci, de te vei minuna."

"Daca te obisnuiesti sa te duci pe la duhovnic fara sa fi pus, macar ca straduinta, nimic in practica, cu uneori doar din curiozitate si nu din nevoie sincera si fierbinte, te strici si te slabanogesti, te sprijini pe om, iar nu pe harul lui Dumnezeu, care il sprijina pe duhovnic."

"O icoana devine din ce in ce mai frumoasa, harul lui Dumnezeu se revarsa din ce in ce mai mult prin ea, cu cat icoana este mai "rugata", cu cat Chipul lui Dumnezeu este, prin mijlocirea ei, mai cinstit si mai inchinat."

"Marea ispita si provocare a vremii noastre este confortul, acumularea. Omul nu mai vrea sa stie de taina saraciei, care-l duce spre Hristos. Putem pierde totul, numai pe Hristos sa nu-L pierdem si, in lumina Chipului Lui, vom fi vii. Frumusetea Lui mantuitoare, ce se afla cu nevointa si jertfa, sa n-o inlocuim cu estetica confortului."

"Trebuie sa inveti a iubi Saracia, s-o primesti cu multumire, ca pe un dar de la Dumnezeu. Nu-ti fie teama de saracie, ca are grija Dumnezeu, iar saracia e o mare comoara pentru cine o pretuieste si o imbraca in linistea lui Hristos. Iubirea de saracie, saracia cu duhul, inclina balanta dorintei inimii spre nevoile duhovnicesti-fiintiale ale omului. Virtutea primirii cu multumire a saraciei gateste calea Domnului, domolind umflarile mandriei, poftei, maniei si inchipuirii, chemand acea chenoza (micsorare de sine) in care harul lui Dumnezeu lucreaza cu putere."

"Romania este o tara saraca, dar aici e si o mare taina - Saracia. Aceasta e darul lui Dumnezeu, pe care ni l-a dat noua, daca il constientizam si il lucram. Taina ca, intr-o societate in care se inmultesc nevoile artificiale, false, care acopera insusi Chipul Omului, acesta isi poate micsora nevoile, bucurandu-se in Domnul si multumindu-se cu putin, dar acel putin primindu-l ca dar-impartasire."

"Calea Domnului e plina de necazuri, dar tocmai acestea intorc pe omul launtric, chipul omului cu fata spre Dumnezeu, il fac constient de nevoia intima a "hranirii" celei spre fiinta, cu Painea vietii si harul dumnezeiesc."

"Cand esti manios si patimas, in loc sa te descari, cere iertare, macar si formal, ca sa imblanzesti fiarele patimii ce cauta sa te sfasie."

"Mare e taina tacerii care opreste dezbinarea si caderea in stricaciunea pacatului, a neiubirii. Sa-ti asumi tu insuti vina ta si a celuilalt, dar sa nu le diseci in toiul ispitei, sa nu te fixezi la ele, si sa le arunci in focul inchinarii tacute si rabdatoare, ca sa arda si sa crape dracul maniei din tine."

"Barbatul tine stabilitatea in casa. Femeia are alta mare taina, a nasterii. Barbatului nu i se cere neaparat sa actioneze cu cuvantul, ca sa opreasca tulburarea, si oricum, nu prin duritate si impunere fortata, care genereaza reactii distructive, ci prin blandetea si barbatia sa, chiar tacuta, si, mai presus de toate, prin legatura sa vie cu Hristos. Prin purtarea intru cunostinta a Chipului Fiului, barbatul o echilibreaza pe femeie."

"Desfranarea asta ia mintile omului. Sa nu mai faci, in primul rand, si sa alergi la milostivirea lui Dumnezeu."

"Copiii handicapati au destin de mucenicie, suporta chinuri mucenicesti. Copiii nascuti fara cap si cu orice handicap asuma pacatele mostenite. Dumnezeu ingaduie ca, prin aceasta mucenicie, sa se mantuiasca copiii si sa lucreze spre iertarea parintilor. Cine se atinge de un copil bolnav, se atinge de Insusi Hristos."

"Sa strigam ca niste prunci mici dupa ajutorul dumnezeiesc. Sa-L chemam cu lacrimi pe Cel ce ne-a dat fiinta, sa ne schimbe asa cum numai El stie. Sa nu contenim strigarea pana nu aflam mangaierea harului, care preface intristarea in bucurie."

"Noi, cei de astazi, cu credinta imputinata, primim mai greu legile morale asa, ca ascultare neconditionata de cunoasterea ratiunii (sensului) lor. Ca sa intelegem ce este pacatul, trebuie sa ne raportam clar si hotarat la Chipul Omului (Iisus Hristos)."

"Prima inima isihasta este inima Maicii Domnnului."

"Adevaratul crestin nu se "asociaza" cu nimeni, nu se asimileaza pe sine nici unui grup limitat de interese, fie ele pretins duhovnicesti, ci numai Bisericii, Trupului lui Hristos. Iubirea nu cauta la fata omului, nu este orientata de interese, intru care se naste lupta si dezbinare."

"Adevaratul crestin pastreza in inima singuratatea cu Hristos, care nu este izolare, ci liturghisire in Altarul inimii a insasi iubirii dumnezeiesti, intru care infloreste si orice deschidere iubitoare catre aproapele. Aceasta singuratate cu Domnul, acest monahism launtric este specific chipului crestin de a vedea toate iconic, adica, mai intai de toate, prin raportare la Chipul lui Hristos."

"Sa ramai acolo, cum vrei sa se schimbe ceva, daca nu isi poarta fiecare cu barbatie crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Nu te interesa prea mult de ce fac ceilalti si, mai ales, nu raspunde la provocari, tine-ti cu canonul de ascultare si ritualul de rugaciune si inchinare cu strictele, ca pe legamantul starii impreuna cu Dumnezeu."

"Cand te mai batjocoreste sau isi rade de tine cineva, taci si fa-i in taina metanie (iertare), priveste numai la chipul lui bun, fara adaosul pacatului. Ce treaba ai tu cu prostiile din jur, cauta sa fii tu om serios si la locul tau. Nu raspunde la provocari, lasa in grija Domnului ce te depaseste, nu fii curios, cauta sa fii cat mai mult (singur in inima ta) cu Dumnezeu."

"Prin iubirea de Dumnezeu sa se nasca si iubirea de aproapele, iar nu invers, ca dragostea omoneasca este azi amestecata si otravita cu memorialul pacatului, si nu mai poate sa nasca in chip firesc iubirea de Dumnezeu."

"Sa faci tu, mai intai, ce nu poate sa faca altul."

"Daca te scoli noaptea, te poti aseza si fratia ta putin la rugaciune."

"Domnul iconomiseste in multe randuri si in multe chipuri mantuirea tuturor, revarsandu-si iubirea Sa peste toti, buni si rai. Noi nu vedem decat o mica parte din tainele iconomiei dumnezeiesti si, de multe ori, a judeca doar dupa cat cuprindem, neluminati de har, ne conduce al judecati gresite."

"Sa te opresti de cateva ori, in cursul zilei, inaintea icoanei, sau, daca esti la serviciu, acolo unde esti, in gest de inchinare catre Dumnezeu. Chiar daca esti foarte ocupat, sa faci aceste mici si tainice opriri, fie si doar pentru cateva clipe, ca sa te linistesti si sa te "incarci". Chiar si scurte cum sunt, opririle in inchinare si rugaciune sunt mici laude, care trezesc si pazesc cinstiinta si vointa liturghisitoare, odihnesc harul, care ne reface vlaga, potolind aprinderile si scurgerile de energie sufletesti si trupesti."

"Cei rai si cei buni trebuie sa stea impreuna, sa se inteleaga cumva, acasa, la serviciu, peste tot. Cei cu ravna duhovniceasca stau in mijlocul celorlalti, nestiuti de nimeni, si se roaga in taina si Dumnezeu lucreaza prin ei. Si asa, fara sa se bage de seama, Domnul schimba raul in bine. Aici e marea taina, ca Dumnezeu asteapta pana la sfarsit si cei rai se pot intoarce in ultimul ceas."

"Cu o rugaciune curata, inaltata catre Hristos, sfintii au scos pe aproapele din iad. Important e sa pui intre tine si celalalt pe Hristos, ca El este Calea de la inima la inima."
"Trebuie sa inveti sa traiesti cu raul, sa-l iubesti, ca daca te lupti cu el, il alimentezi, insa daca il iubesti (daca il scufunzi in iubirea si lumina lui Dumnezeu), il distrugi, moare. E o lupta rafinata in care trebuie sa lucrezi cu intelepciune, nu trebuie sa alimentezi raul in nici un fel si, pentru aceasta, nu trebuie sa intri in contradictii si dispute."

"Taina e ca, desi in lume e multa murdarie, te poti pastra in curatie, daca esti cu Hristos, ca raza ce atinge toate, dar nu se murdareste de nimic."

"Revolta e inspirata de la diavol."

"In tot ceea ce faci, sa te misti ca in Biserica."

"Sa va tineti strans de Biserica, ca lumea se tine prin Biserica, prin Liturghie, prin sfinti."

"Vor fi multi monahi in alb care, traind in lume, se vor sfinti."

"Astazi, numai cei ce zidesc pe Hristos nu se clatina si nu se smintesc, ca ei cauta impartasirea cu Dumnezeu, care lucreaza peste si prin toate neputintele omenesti. Iti trebuie multa credinta si smerenie, sa primesti iertare (Spovedanie) si sa te impartasesti din mana unui preot (considerat) nevrednic, decat din mana unuia recunoscut de toti ca sfant."

"Ascultarea inseamna sa te smeresti oricat de mult, sa iei asupra ta tot pacatul, toata robia, dar nu si erezia, necredinta, hula, ca ascultarea nu poate cere ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este cea mai mare comoara a omului si cine-L falsifica sau Il deformeaza, pierde totul. Sfintii mergeau pana la moarte pentru pazirea acestui Chip, a dreptei credinte."

"Noi vrem sa facem revolutii peste noapte si suntem mereu dezamagiti. Primul lucru e sa fim cu Hristos, ca numai asa nu ne clatinam la fiecare adiere a ispitei. Lucrurile lui Dumnezeu se fac in multa asteptare, se cresc in taina."

"Vine un timp cand numai smerenia si dragostea conteaza, pe ele trebuie sa lucrezi. Rostul suferintei este dumnezeiesc, ne pregateste de trecere, ne apropie de Hristos, ne descopera, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cat de putina iubire am intrupat. Sa pazim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu si de aproapele, caci, in fata bolii si a mortii raman smerenia si iubirea, celelalte daruri intorcandu-se la Dumnezeu."

"Pomeniti-ne,  Parinte!
Cum sa nu, fiule. Pomeniti-ma si voi, in rugaciunele voastre."

Material selectat de Teodor Danalache - - www.crestinortodox.ro,    din consemnari ale lui Florin Caragiu

 

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta...

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm...

Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” a apărut la Editura Evanghelismos. (F.O.)


„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea... Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute... Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.

CERŞIND PENTRU HRISTOS

Dobri Dobrev, ctitorul cerşetor

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…
Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)

Steliana, vrăbiuţa lui Dumnezeu – o nebună pentru Hristos din zilele noastre

________________________________________



Aceasta este povestea Stelianei, o bătrânică necunoscută de majoritatea oamenilor din jurul ei, care şi-a trăit viaţa liberă ca o vrabie, dar cu totul dăruită lui Dumnezeu.

La 3 iunie 2005, draga noastră Steliana a fost omorâtă într-un accident de maşină. Era un om care purta toate semnele unui „nebun pentru Hristos”, având o viaţă lăuntrică de un înalt nivel duhovnicesc.

A fost dorinţa ei să nu aibă un cămin. Trăia pe stradă; noaptea – şi vara, şi iarna – dormea pe bănci, în parcuri, în barăci şi în sălile de aşteptare de prin spitale, însă era întotdeauna plină de dragoste pentru Dumnezeu, pentru sfinţi şi pentru oamenii necăjiţi. Hainele ei erau întotdeauna curate. Orice bănuţ pe care-l câştiga îl dădea spre milostenie. Nu-i plăcea să fie lăudată, iar când se întâmpla acest lucru, se prefăcea că e cam „prostuţă” şi nu înţelege…

Era din Constantinopol; dobândise o educaţie bună; se descurca în greacă foarte bine şi cunoştea bine şi franceza, iar în ultimul timp se străduia să înveţe şi italiana.

Plecarea ei din această viaţă a fost întocmai aşa cum şi-o dorise: printr-o moarte violentă, străină printre străini. Nimeni nu s-a dus să-i identifice trupul. Au înmormântat-o fără să-i facă slujbă, pentru că nu ştiau cine este. Însă toate aceste informaţii lipsă s-au aflat în chip minunat după un an; tot atunci i s-a făcut şi slujba de înmormântare. Am avut cinstea să fiu şi eu printre cei care i-au ţinut slujba de pomenire. După încheiere, în holul de primire al sfintei Mănăstiri Pelaghia, d-na Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocată, şi d-na Hrisula Mandast, medic stomatolog, au povestit tuturor tot ce ştiau despre Steliana, care fusese cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Am credinţa că această relatare va fi de folos tuturor oamenilor care îşi trăiesc viaţa căutând o fericire fără limite, încărcată de o mentalitate nevrotică, şi care se plâng neîncetat de faptul că nu au lucrurile pe care ar vrea să le aibă.

În cazul ei, se aplicau următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6:26).

În definitiv, omul nu „este” ceea ce „are”; el „are” ceea ce „este”.

Steliana cea de veşnică pomenire, pe care am fost cu totul binecuvântat să o cunosc, este un strigăt de protest pozitiv pentru toţi cei „asiguraţi”.

† Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei

„Vrăbiuţa lui Dumnezeu” de Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocat

Am cunoscut-o pe Steliana în vara anului 1979, la fabrica de ciocolată. Era o muncitoare obişnuită. Lucra foarte mult; peste 9 ore pe zi. Toată lumea o exploata, toată lumea îi dădea ordine, iar ea îi asculta imediat şi întotdeauna zâmbind. „Steliana, vin’aici! Steliana, du-te’ncolo!” Proprietarul şi şeful întreprinderii ţinea foarte mult la ea, din cauza comportamentului ei ascultător şi hărniciei ei.

Pentru majoritatea celorlalţi muncitori, era „proasta de Steliana”. Faţa ei strălucea întotdeauna, buzele ei murmurau întotdeauna ceva. Dacă ascultai atent, o auzeai spunând: „Slavă Ţie, Doamne”.

Destul de des, supraveghetorul ne dădea câte o sarcină pe care trebuia să o îndeplinim împreună, aşa că mi s-a oferit ocazia să mă bucur de bunătatea şi de dragostea ei… Îmi amintesc că spunea rugăciunea tot timpul, apoi, brusc, izbucnea în râs şi se uita în sus, spre cer. În acel moment, faţa îi strălucea.

„Slavă Ţie, Doamne” era lucrul pe care îl auzeai cel mai des din gura ei.

Fabrica producea diverse tipuri de ciocolată. Sortimentele de calitate mai proastă erau exportate în ţări africane. Acest lucru o mâhnea pe Steliana foarte mult. Odată, când lucram împreună în secţia de ambalare, îmi amintesc că Steliana şi-a concentrat atenţia asupra cutiilor, rugându-se „pentru copilaşii negri care vor mânca acele ciocolate”.

Ori de câte ori ni se făcea vreo nedreptate la locul de muncă – aveau obiceiul să ne mai „ajusteze” din salarii – nu răspundea niciodată, nu critica niciodată, nu reacţiona niciodată. Steliana era pentru mine o oază de linişte. Cu toate acestea, eu obişnuiam să reacţionez la orice nedreptate. La comentariile mele, ea nu răspundea decât cu un: „Ah, Miliţa!”. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată gustând din vreo ciocolată (vă reamintesc că lucra într-o fabrică de ciocolată!). Deşi majoritatea muncitorilor o priveau ca pe o „nebună”, totuşi, o respectau şi se mirau întotdeauna cum de reuşea să lucreze atât de spornic.

Steliana nu lua niciodată parte la discuţiile noastre; era cu noi, dar, în acelaşi timp, se abţinea de la comentarii, de la vorbăria inutilă. Foarte des, când i se cerea părerea, făcea pe proasta. Am observat că făcea intenţionat acest lucru. Pentru toate lucrurile lumeşti, era nebună, o „sărită”, dar când o rugai să te ajute la lucru, mâinile ei micuţe îţi veneau cu duioşie în ajutor; dacă era posibil, se oferea chiar să facă toată treaba în locul tău.

Acesta este mediul în care ne-am cunoscut. Aveam atâta respect pentru ea, încât n-am întrebat-o niciodată despre viaţa ei personală. Ea singură mi-a spus că era din Constantinopol. E de mirare cum toţi cei care o cunoşteau o descriseseră (oarecum nechibzuit) drept „nebună”, pe când eu simţisem că nu aveau dreptate să creadă astfel. Adevărul e că observasem foarte devreme că Steliana voia ca ei să o considere „nebună”. Erau momente în care ni se întâmpla să fim singure şi să vorbim cât se poate de normal, iar când se apropia cineva, Steliana începea să vorbească fără nici o noimă. Întotdeauna îmi dădea un sentiment de seninătate, aşa că judecata celorlalţi îmi era cu totul indiferentă…

Am lucrat puţină vreme în fabrica de ciocolată. Mă întâlneam adeseori cu Steliana pe stradă, iar ea spunea întotdeauna rugăciunea aceea – în inima ei şi cu buzele. Avea obiceiul să spună rugăciunea în aşa fel încât o auzeai, însă foarte încet. Din când în când venea la mine acasă. Pe vremea aceea locuia în spălătoria unei case cu două etaje.

Anii au trecut şi i-am pierdut urma, însă întotdeauna îmi aminteam de ea cu blândeţe şi nostalgie.

Mai târziu, când m-am căsătorit, am revăzut-o la Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnion. Mă dusesem acolo cu soţul meu şi voiam să rămânem la mănăstire peste noapte, pentru a sta la slujba Sfintei Liturghii dimineaţa următoare. Maicile ne-au cerut iertare foarte politicos, explicându-ne că nu aveau nici o cameră liberă în noaptea aceea, din cauza lucrărilor de construcţie şi că ar trebui să împărţim chilia cu „o doamnă foarte excentrică”. Am acceptat. M-au condus la chilia respectivă, unde, spre suprinderea mea, mi-am dat seama că „doamna foarte excentrică” era draga mea Steliana, pe care n-o mai văzusem de ani de zile. Bucuria mea a fost de nedescris. Am rămas îmbrăţişate ceva vreme, când am auzit dintr-o dată maicile strigând: „Maică stareţă, veniţi să le vedeţi pe Steliana şi pe Miliţa cum stau îmbrăţişate!” Simţeam cu toţii o bucurie fără margini. În seara aceea, Steliana a fost ca un copilaş plin de bucurie neprihănită. Bătea tot timpul din palme, râdea, îşi făcea semnul crucii…

- Draga mea Miliţa, mă bucur nespus că eşti căsătorită. Ştii, m-am rugat mult să te căsătoreşti. Mă bucur atât de mult, atât de mult! Îmi pare doar rău că suferi din cauza picioarelor. Ştiu că ai o problemă. Răbdare… Roagă-te… (Vă rog să reţineţi că Steliana nu ştia că avusesem la picioare o afecţiune cronică şi dureroasă). Locul de muncă al soţului tău se va schimba, dar nu te îngrijora – va fi mai bine. (Şi, într-adevăr, pe neaşteptate, soţul meu a trebuit să-şi mute cabinetul veterinar în altă parte).

În noaptea aceea am stat mult de vorbă. A doua zi, pe când Steliana era la o oarecare distanţă şi nu ne putea auzi, le-am spus maicilor că observasem că are un suflet de sfântă… A doua zi, Steliana a plecat de la mănăstire. Înţelesese cele spuse. Nu vroia să fie lăudată. Când ne-am reîntâlnit, mai târziu, m-a mustrat foarte aspru pentru că o lăudasem. Am fost şocată, fiindcă nu spusesem nimic de faţă cu ea. Şi totuşi, ştia că o lăudasem…

Altă dată, mi-a spus: „Nu pot răbda cinstea pe care mi-o face Stareţa. Uite ce-a făcut – deunăzi, m-a chemat să iau cina cu ele, cu toate sufletele acelea sfinte! Cine sunt eu?… Nu, nu se poate, Miliţa!”

Mai apoi i-am pierdut iarăşi urma. Stareţa ne suna la telefon şi ne întreba dacă o mai văzusem pe Steliana. În momentul acela mi-am dat seama că, dacă voiam să o mai văd vreodată, nu mai trebuia să vorbesc despre ea.

Steliana nu mai avea casă. Ieşise la pensie, iar serviciile sociale îi alocaseră o pensie minimă (circa 411 euro pe lună), pe care ea o împărţea săracilor, deţinuţilor din închisori, misiunilor din străinătate etc. Trăia acum dormind pe bănci, în parcuri, în barăci, în paraclise de ţară părăsite, în case de scări, în clădiri neterminate. Mi-a destăinuit personal toate aceste lucruri.

Presată de stareţă şi de mine, a venit la noi – pe vreme de iarnă grea – şi a rămas la noi. Întotdeauna cerea să fie cazată în partea de casă cu condiţiile cele mai proaste.

Îmi amintesc cu melancolie că de fiecare dată când îi ofeream ospitalitatea, în casă domneau seninătatea şi lumina şi totul era paşnic. Când ni se alătura şi soţul meu, Steliana pleca; ori de câte ori el i se adresa, nu îi răspundea niciodată. Îi făcea mare plăcere să mănânce supe simple de roşii, fără ulei. Îi dădea neîncetat slavă lui Dumnezeu, iar sufletul i se umplea de recunoştinţă, în timp ce spunea întruna: „Îţi mulţumesc, Îţi mulţumesc”.

De mai multe ori, noaptea, sub pretextul că sunt obosită, o rugam să-mi recite rugăciunile de seară. Mi-e imposibil să descriu ce se întâmpla când începea să se roage. Expresia i se schimba treptat, faţa ei micuţă se lumina, iar ea uita cu totul de sine, în timp ce-L slăvea pe Dumnezeu. O lăsam apoi şi mă duceam să mă culc.

Odată, pe când mă gândeam la ea cu milă, cum „rătăcea pe străzi ca o vrăbiuţă”, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu-ţi fă griji pentru mine. Aşa vrea Dumnezeu, să dorm pe bănci, în parc. Nu e nici o problemă; sunt foarte mulţumită. Ştii, chiar mi-am cusut propriile haine, pe băncile acelea (Steliana cosea excelent). De exemplu, m-am distrat foarte bine, de Paşti. În Sâmbăta Mare m-am dus şi mi-am cumpărat un pic de miel, l-am pus într-o cutie de bomboane pe care am dat-o unor oameni dintr-o brutărie, iar ei mi-au gătit carnea. Am ascuns-o sub bancă, iar a doua zi am sărbătorit Paştile pe banca mea din parc, fericită şi mulţumită, pentru că duhovnicul meu îmi dăduse şi el un ou roşu de Paşti. Aşa că nu-ţi fă griji pentru mine. Nu, nu… pentru că eu sunt sub Acoperământul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu”.

Altă dată mi-a povestit că s-a dus să se spele pe cap la baia Centrului Municipal de Sănătate. Angajaţii de acolo au văzut-o şi au certat-o cu asprime. Steliana nu le-a acceptat mustrarea, spunându-le că nu fura nimic – nici apa, nici săpunul – şi că atunci când fusese şi ea muncitoare, îşi plătise constant dările la autorităţile Asigurărilor Sociale. Le-a vorbit foarte dur, iar ei au chemat poliţia, aşa că Steliana a fost dusă la secţia de poliţie. Iată cum mi-a relatat dialogul pe care l-a purtat cu şeful poliţiei:

„Domnule şef de poliţie, iertaţi-mă că vă obosesc, dar vă rog să mă ascultaţi. Nu am casă, nu am nimic al meu. Vedeţi, tot ce am este acest carneţel de Asigurări Sociale medicale, în care se vede că mi-am plătit taxele către ei. Centrul de sănătate unde m-am spălat pe cap ţine de organismul Asigurărilor Sociale, de aceea am dreptul să intru acolo. Când sunt înăuntrul unei clădiri a Asigurărilor Sociale, mă simt ca la mine acasă. Vă rog să mă iertaţi”.

Şeful de poliţie: „Poţi să pleci, dar data viitoare când te speli pe cap să te asiguri că nu te vede nimeni. Acum, pleacă.”

Şi a plecat, lăudându-L pe Dumnezeu, cu sufletul plin de recunoştinţă pentru şeful de poliţie.

Dormea multe nopţi în holurile de spital. Sau, mai degrabă, ar trebui spus că se prefăcea că doarme, deoarece de îndată ce forfota din spital se liniştea, se grăbea să meargă la căpătâiul pacienţilor mai singuri şi în nevoie, pe care îi ajuta – dar, de fiecare dată când simţea că o observase a treia persoană, începea să-şi afişeze „nebunia”.

În numeroase dimineţi, când plecam la serviciu (pe la 6:30-7 dimineaţa), mi se întâmpla să mă întâlnesc cu ea, când ieşea de la centrul de spitalizare pentru pacienţii accidentaţi, iar când o întrebam de ce nu voia să vină să stea la mine îmi spunea că-i iubea pe sfinţi foarte mult, că îi considera prietenii, rudele ei, şi alerga tot timpul la sărbătorile şi slujbele lor şi era atât de fericită când se împărţea oamenilor mâncare cu acele ocazii. Mergea în diverse pelerinaje, pe tot parcursul anului. În Duminica Mironosiţelor, era în Mantamados (pe insula Lesvos), la sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, apoi pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie; la Nafpaktos, pentru Sfânta Parascheva etc… Ca să vedeţi cum era ea, aş vrea să amintesc următorul lucru: se dusese odată la Sfânta Parascheva din Nafpaktos şi se purtase acolo ca un copil mic, după cum îmi spusese ea singură. Ţinea foarte mult la Părintele Ierothei (Vlahos), pe care îl considera o persoană foarte apropiată de ea; era atât de fericită să-l vadă slujind în minunatele lui veştminte preoţeşti şi să-i asculte predicile de o mare frumuseţe. Avea o mare cinstire pentru el. Era atât de mândră că Părintele îi vorbise şi îi dăduse binecuvântarea, la Mănăstirea din Akrefnio. Persoana Părintelui era un motiv de mare bucurie pentru ea, după cum singură obişnuia să spună.

Toate povestirile Stelianei îmi aduceau bucurie şi relaxare. Mă uitam la o femeie în vârstă, care simţea şi se exprima asemenea unui copilaş.

Odată am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat chiar lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea foarte multe probleme, despre care ştiam şi eu. Steliana era în „lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu – celorlalţi oaspeţi le adresa însă doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Tot timpul era însă concentrată la rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era tocmai ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Odată, am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată, a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat exact lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea probleme foarte multe, de care ştiam şi eu. Steliana era „în lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu, însă celorlalţi oaspeţi le adresa doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Însă era tot timpul concentrată pe rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era exact ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Era pe 12 august, 2004. Eram în biroul meu şi mă pregăteam să plec în insula Lesvos, în vacanţa de vară. Toată dimineaţa mă stresasem din cauza unui detaliu banal – mintea îmi era „cramponată”, cum se spune, asupra unei probleme. Nu aveam un breloc pe care să-mi pun cheile de rezervă pe care voiam să li le dau vecinilor noştri, pentru ca ei să poată intra şi să-mi ude grădina cât aveam să fiu eu plecată. Dintr-o dată, pe la prânz, uşa biroului s-a deschis şi a apărut Steliana, udă de transpiraţie, moartă de oboseală şi respirând greu. Mi-a spus: „Uite, ia-l. Eram la piaţa Omonia şi mi-a spus să-ţi aduc brelocul ăsta”. Eram uluită. Când am întrebat-o cine i-a spus să-mi aducă brelocul, a mormăit ceva ca „Maica Sfântă”, apoi a început vorbăria ei încurcată, „numărul” ei obişnuit de „nebună”. Cumpărase brelocul la mănăstire, iar pe el era o imagine a Maicii Domnului. La insistenţa mea să stea puţin cu noi să se odihnească şi să bea ceva, s-a aşezat pe canapea şi a început să-mi vorbească despre ea. Atunci mi-a spus: „Miliţa dragă, eu o să mor pe stradă, singură. Nimeni nu va şti despre asta; nimeni-nimeni…”
Cuvintele acelea mi-au făcut foarte rău, aşa că i-am spus, oarecum poruncitor: „Draga mea Steliana – te rog – vreau să-mi spui despre ce e vorba. Vreau să ştiu cum o să pleci.” Şi am luat-o în braţe. Ea a rămas tăcută mai multe minute. Apoi, brusc, s-a întors şi s-a uitat la mine cu o privire duioasă, plină de dragoste şi mi-a spus: „Draga mea Miliţa, o să auzi despre asta, o să auzi”.

A stat la mine pentru ultima dată în octombrie 2004. În momentul acela avea dureri în picior şi era obligată să-şi limiteze deplasările. S-a întâmplat că în acea perioadă am găzduit şi o persoană care suporta cu greu prezenţa Stelianei, mai ales în timpul rugăciunii ei de seară, pentru că ea se ducea la culcare devreme, iar apoi se scula în toiul nopţii şi începea să cânte cu voce tare. O auzeam des cum repeta cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu”.

Aşa că, dată fiind această problemă, o prietenă de-a noastră – Hrisula – s-a oferit să o lase să stea într-un mic apartament care rămăsese liber în urma decesului părinţilor ei. Steliana era fericită să poată locui într-o casă care era alături de oameni plini de dragoste şi înţelegere, mai ales acum, când avea probleme cu picioarele. A stat acolo până în mai 2005. Pe 1 iunie 2005, Hrisula a văzut-o ieşind din casă. Nu am mai avut nici un semn de la ea din ziua aceea.

După câtva timp, am început să ne îngrijorăm, dar pentru că ea avea des obiceiul să dispară, eram convinse că o să apară din nou. Din când în când, Hrisula şi cu mine mai ţineam legătura cu stareţa, sperând că mai ştie ceva despre Steliana. Stareţa ne spunea tot timpul: „Duceţi-vă şi căutaţi-o şi găsiţi-o”. Dar noi eram sigure că plecase în vreo deplasare pe undeva şi că se va întoarce.

Într-o noapte, foarte târziu, după Paşti, în 2006, în timp ce toată familia mea dormea buştean, m-am întins şi am adormit imediat – lucru foarte neobişnuit pentru mine – şi am fost trezită la fel de repede (am verificat asta uitându-mă la ceas) de un vis puternic: am văzut-o pe Steliana stând la umbra unui arbore minunat, dreaptă şi rezemată uşor de trunchiul acestuia, cu o figură foarte tânără şi excepţional de frumoasă şi de blândă şi mă privea cu nişte ochi de o infinită căldură. Am simţit cum sufletul îmi scoate un strigăt care a ajuns până la cer şi mi-a rupt pieptul: „Steliana mea… Steliana mea… Steliana mea…”. Şi am alergat spre ea cu braţele deschise, dar când am ajuns aproape de copac, Steliana a dispărut, iar în locul ei stătea o lumânare de Paşti, aprinsă, de un alb pur, care răspândea o lumină minunată de jur împrejur şi vedeam cum flacăra i se ridica drept către cer. Apoi am observat, pe pământ, chiar lângă lumânare, un decupaj dintr-un ziar, în care se vedea un corp îngrozitor mutilat, ca şi cum ar fi fost zdrobit într-un accident înfiorător…

Un mesaj insuportabil de dureros mi-a pătruns toată fiinţa: „Steliana e moartă!”. M-am trezit, copleşită de sentimente amestecate: o bucurie nespusă după vederea Stelianei şi a luminii acelei lumânări şi groaza pe care o simţisem văzând fotografia din tăietura de ziar. Am vrut să-l trezesc pe soţul meu Dimitri, să-i spun despre Steliana – „vrăbiuţa”, cum îi spuneam noi, nu numai pentru că trăia „ca o păsărică singură pe un acoperiş”, ci şi pentru că semăna, la mers, cu o vrăbiuţă. Dar ceva puternic m-a oprit şi nu m-a lăsat să-l scol. A doua zi, le-am sunat pe stareţă şi pe Hrisula şi le-am povestit visul. Amândouă au fost de părere că trebuie să încercăm să o găsim pe Steliana. Din clipa aceea, ne-am început căutarea agonizantă. Poliţia de circulaţie, spitale, Poliţia militară, morgi…

Hrisula a aflat că pe 3 iunie 2005, la orele 18:10, o femeie necunoscută (vrăbiile nu au nume!) a fost omorâtă într-un accident de automobil, lângă casa ei. Moartea fusese instantanee. Toate cercetările au demonstrat că femeia neidentificată era, într-adevăr, Steliana. Fusese călcată în timp ce traversa strada de o maşină condusă de un ofiţer de armată, care conducea cu o viteză periculoasă. A fost zdrobită. Doar faţa i se mai putea discerne (aşa cum se vedea în fotografiile Poliţiei de circulaţie).

Corpul Stelianei a rămas la spitalul „Aesclepion” până pe 18 iunie 2005 şi apoi a fost transferat la Morga centrală a Spitalului Popular din Atena, unde a rămas printre cadavrele nereclamate de nimeni până pe 20 iulie 2005, după care a fost eliberat pentru înmormântare. Oficiul de servicii funerare care s-a ocupat de înmormântare ne-a informat că nu se ţinuse slujbă de înmormântare şi că se citise doar o rugăciune din Trisaghion, la mormânt.

Trebuie spus că toţi cei care ne-am implicat în căutarea ei vorbeam cu ea în rugăciunile noastre, spunând: „Dacă ne auzi, dacă ai câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, condu-ne, ajută-ne…”. Şi ne-a ajutat, într-adevăr; am fost conduşi la mormântul ei aproape inexistent, năpădit de buruieni, de la capătul cel mai de răsărit al cimitirului din districtul Zografos, marcat cu numărul 8915…

La patru zile după sărbătoarea Paştelui, la un an după decesul ei, s-a ţinut slujba de înmormântare a Stelianei, în Lăcaşul Sfânt al Fântânii Dătătoare de Viaţă, unde Steliana obişnuia să sărbătorească Paştele. Preotul a spus despre ea: „Avea comportamentul ei nebun, însă spunea lucruri corecte şi întotdeauna venea aici încărcată de alimente pentru săraci, anafură, ulei şi vin pentru Sfânta Împărtăşanie… chiar a comandat executarea icoanei Sfintei Marina, pentru a fi pictată în biserica noastră…”.

Pe 3 iunie 2006 a avut loc parastasul ei de un an – la care a slujit episcopul ei drag, Preasfinţitul Ierothei – la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnio. Într-una din ultimele noastre întâlniri, îmi spusese: „Viaţa aceasta m-a făcut să mă simt împlinită. Domnul mi-a dat totul. O singură dorinţă nu mi s-a îndeplinit: vroiam să botez doi copii, cărora le-aş fi dat numele Sfântului Nectarie şi al Sfintei noastre Maici, dar nimeni nu mă vroia ca naşă”. Când i-am spus că o să încerc să botez doi copii în numele ei – şi că, atunci când vor creşte mari, am să le spun despre „naşa lor adevărată” – s-a bucurat nespus de mult şi a exclamat: „Acum sunt împăcată! Pot să plec”.

NOTE SCRISE DE MÂNĂ DE STELIANA

„ Nimic – nimic n-am făcut bun şi corect în viaţa mea. Dacă ştiu sau citesc sau studiez sau scriu în greacă, limba ţării mele, sau în altă limbă mai importantă sau mai puţin importantă, ce folos îi aduce asta aproapelui meu?”

„Alţii au făcut multe lucruri bune – şi le fac fără nici un zgomot şi cu răbdare. Cu ajutorul Domnului, ei fac lucruri cu adevărat minunate. Viu este Domnul Dumnezeu. Cu ajutorul Lui, nu voi deznădăjdui, El nu mă va lăsa în deznădejde. Nu am făcut nimic bun. Nu am gândit nimic corect. Sunt vinovată şi merit multe pedepse.”

Dumnezeu e nădejdea mea în tot. Nu va fi niciodată biruitor, în nici un fel, vrăjmaşul sufletului meu. Styliani. În grija lui DUMNEZEU. Da, a lui HRISTOS. „Sunt un străin şi un călător, pe pământ”. Nădejdea mea în Tine mă ajută să biruiesc vrăjmaşii.

DUMNEZEUL meu, ÎŢI MULŢUMESC. HRISTOASE al meu. Sfântă Ecaterina, mijloceşte pentru mine – 25 noiembrie. Sf. Stelian, 26 noiembrie

LIBERTATE

„Nebunii pentru Hristos” făceau parte dintr-o categorie de oameni care hotărau să urmeze o cale grea. Deşi locuiau la oraş, se prefăceau că sunt nebuni. Făceau lucruri pe care le-ar fi făcut un nebun, dar faptele lor aveau un înţeles intrinsec. „Nebunii pentru Hristos” aveau energie noetică până la un nivel sublim; deşi îşi stăpâneau perfect facultăţile mentale, îşi alegeau intenţionat o cale şi un mod de viaţă istovitor… Modul de viaţă al „nebunilor pentru Hristos” era o punere în practică desăvârşită – poate chiar extremă – a nebuniei întru Hristos, care este chintesenţa întregului duh al Evangheliei. Desigur, nu toată lumea poate fi nebună pentru Hristos, aşa cum am observat mai devreme, pentru că aceasta pare a fi o harismă şi o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu. Cu toate acestea, este posibil ca fiecare să simtă nebunia întru Hristos întro formă mai moderată şi adaptată la nivelul lui; acest lucru poate fi observat din faptul că modul de viaţă din Biserică – o viaţă plină de dragoste, de credinţă, de înfrânare – aspiră la – şi este inspirată de – o altă formă de guvernare: una care este net opusă formelor de guvernare omeneşti. Acest mod de viaţă pe care îl are Biserica nu poate fi înţeles uşor de cei pentru care logica şi simţurile fizice constituie axul central al vieţii lor. Viaţa creştină nu aboleşte logica şi simţurile – doar merge dincolo de ele.

Traducere de Mihaela Mihăilă
Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:
“Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.

“Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:
”Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”

Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc aflat într-o închisoare sovietică

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,

Aceasta a fost de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?

Aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,

Aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,

Aceasta a fost de la Mine.

Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

text preluat de pe internet

Despre puterea rugăciunii lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă)

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre o lucrare adevărată şi dreaptă.
Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti –“iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin – căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu este nevoie de nimic altceva decât de rugăciunea neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea (odihnirea Duhului Sfânt în tine)!…

Pentru ca să putem desfăşura mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Asta o întăreşte Sf. Grigorie Sinaitul: “Dacă vrei – ne sfătuieşte el – să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci în afară de rugăciune, cu nimic nu putem opri gândurile.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru:“Caută să biruieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare.
Rugăciunea deasă, chiar şi atunci când nu ţine seama de cererea ce o faci, nu va rămâne fără rod (Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar. “Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vre-o îmbunătăţire în viaţa lui vicioasă a primit in cele din urma, prin rugăciunea lui, o înţelepţire şi o chemare la pocăinţă.

3. Roagă-te şi nu prea te trudi să birui patimile prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma în tine: “Căci Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sf. Ioan Carpatinul învaţă că dacă tu nu ai darul înfrânării să nu te întristezi, ci să ştii că Dumnezeu cere de la tine silinţă spre rugăciune, şi rugăciunea te va mântui.
Bătrânul descris în Pateric, care “căzând a biruit”, adică poticnindu-se de păcat nu s-a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi s-a ridicat în picioare, slujeşte drept dovadă printr-o pildă.

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te spăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, le va înlătura. Adu-ţi aminte de puţin-credinciosul Petru care se îneca, de Pavel care se ruga în temniţă şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcută în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, numai mereu, şi nu te nelinişti de nimic. Fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte că despre puterea rugăciunii vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că: “Rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât” iar al doilea vorbeşte astfel: “Ca să te rogi într-un fel oarecare stă în puterea noastră, dar ca să te rogi curat este un dar de sus.” Prin urmare jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere, adu-I la început măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta, devenind o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, şi aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru faptele păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.
Vezi câte idei adânci sunt înmănunchiate în această înţeleaptă vorbă: “iubeşte şi fă ce vrei”. Roagă-te şi fă ce vrei!… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos, îngreuiat de slăbiciuni, pentru cel ce geme apăsat de povara patimilor care îl luptă!…
Rugăciunea, iată totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător ce duce la mântuirea şi desăvârşirea sufletului? Aşa e! Dar cu numele rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: “neîncetat vă rugaţi” porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele numai atunci când va fi rostită des, neîncetat, căci repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră slobodă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca si curăţia rugăciunii este un dar de sus.
Ne vom ruga prin urmare, cât mai des cu putinţă, vom închina întreaga noastră viaţă rugăciunii, chit că ea va fi risipită la început. Practica repetată des de tot ne va învăţa să fim cu luare aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate.

Ca sa învăţăm să facem un lucru bun trebuie să-l săvârşim cât mai des.

text preluat de la prieteniisfmunteathos

HRISTOS A ÎNVIAT !

Menire

Bunicul meu a iubit pământul şi pământul l-a pierdut.
Tatăl meu a iubit oamenii şi oamenii l-au uitat.
Eu voi încerca să-l iubesc pe Dumnezeu şi El nu mă va lăsa, căci Dumnezeu este Iubire.

Ruga neputinţei

Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte o mănăstire,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte o cruce de piatră,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte un om rugător în Numele Tău ...
Dacă toate acestea nu sînt cu putinţă,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte un Înger Păzitor;
Să dea vedere nevederii noastre,
Că nu ştim pentru ce-s culmile de deal:
Loc de mănăstire, de cruce şi de rugăciune.
Amin.