SCRISOARE DESCHISĂ PESTE TIMP

Domnule Primar,

O dată ce am ales, acum 30 de ani, liber şi nesilit de nimeni, să-mi trăiesc viaţa în acest oraş, e de la sine înţeles că nu-mi poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece aici. La o întâlnire, v-am spus că aş vrea să discutăm ceva. A trecut timp, cu încercări nereuşite de sincronizare. V-am prins o dată între două uşi şi v-am spus despre ce doresc să discutăm. Am aşteptat un semnal. V-am mai căutat, fără succes. Era evident că nu găseaţi necesară conversaţia. Între timp răul s-a produs. Pentru ca să realizaţi că a fost un rău şi nu prea doriţi să ne vedem, sunt nevoit, de dragul oraşului şi al oamenilor lui, să vă vorbesc aici.

E vorba de mult năpăstuiţii copaci ai bulevardelor noastre, care, în fine, în ultimii doi ani, scăpaseră agresiunii devastatoare care îi mutila în fiecare sfârşit de iarnă. Deabia îşi făcuseră teii puţină coroană şi au fost din nou căsăpiţi sălbatic, mai rău ca oricând. Cât de fericiţi au fost oamenii în timpul din urmă, că i-au văzut frumos crescuţi, chiar şi parfumaţi de florile care au îndrăznit să se deschidă, la unii din ei, - ar fi bine să-i întrebaţi, aşa cum ar trebui să ştiţi şi ce spun acum, văzând dezastrul. Dar socialismul care schilodea şi pomii şi sufletele oamenilor, i-a deprins să nu spună ci să rabde. Iar pomii n-au picior ca să reacţioneze faţă de agresori.

Fiţi sigur ca ceea ce vă spun este în consensul tuturor, şi că vorbesc în cunoştinţă de cauză şi prin studiile mele, şi prin faptul că am văzut Europa, de aproape.

În toate ţările există legi care sancţionează tăierea crengilor mai groase de 6-8 centimetri. Priviţi ciosvârtele rămase pe teii frumoşi, care vor înfrunzi 3 - 4 săptămâni mai târziu decât fraţii lor care au scăpat. Şi vor face, în chinuri, o coroană de un metru şi jumătate, ca nu cumva, în arşiţa verii, cineva să se poată adăposti la un pic de umbră. Crengile ceva mai subţiri rămase, au fost cu grijă curăţate ( o grijă demnă de o cauză mai buna ! ) de orice crenguţă care poartă muguri.

Aşa că sărmanul pom se va chinui cumplit să dea frunze din trunchi sau din crengile care n-ar trebui să le facă.

Să nu mai vorbim de înfăţişarea estetică dezolantă a unui bulevard de cioate ( care par să moară în chinuri ). ( ...) Şi oricui îi vine să plângă la gândul parfumului de tei de care suntem văduviţi în fiecare vară.

Folosul practic al pomilor e cunoscut oricui, din clasa a treia sau mai devreme - dar se vede că rămâne în domeniul teoretic: cantităţile de oxigen fabricate de pomi sunt direct proporţionale cu mărimea coroanei şi numărul de frunze; oraşul nostru, poluat după cum se ştie şi se simte, nu are niciodată prea mult oxigen. În al doilea rând, coroanele pomilor sunt o perdea protectoare în faţa prafului venit din stradă, care se aşterne prin case. Al treilea, poluarea sonoră a străzilor macină pe nesimţite nervii; coroanele bogate vor fi un eficient ecran de protecţie; zgomotul se pierde şi moare în frunze.

Omul depinde de starea mediului cu mult mai mult decât se crede. Toată capacitatea lui de muncă şi de gândire e influenţată decisiv de calitatea mediului, dispoziţia lui psihică depinde de ceea ce vede şi simte în jur; tristeţea şi ariditatea betonului îi reduce pofta de viaţă şi de muncă, siluetele disperate ale pomilor schingiuiţi îi nasc gânduri negre.

Pe când o privelişte armonioasă a vegetaţiei bogate, briza proaspătă din frunziş şi lumina lui jucăuşă dau o dispoziţie deschisă, fericită, îi apără sănătatea sufletească şi fizică.

El va trăi mai bine şi mai mult într-un mediu asemănător celui în care s-a născut omenirea. Şi ea nu s-a născut nici pe stâncă, nici în pustiu – fie el şi de beton.

S-a născut în codrii verzi, care l-au apărat şi l-au hrănit, l-au ferit de soare şi de vânt.

( ... ) Alţii îşi dau seama mai bine de preţul pomilor: în Olanda şi Danemarca tăierea unei crengi e urmată de sancţiune penală; ei au puţini pomi, şi îi apără. Noi credem că avem prea mulţi şi îi ucidem. Se vor răzbuna, şi răzbunarea Naturii e cumplită; se întâmplă în lume fapte care o dovedesc, şi să nu dorim să încercăm.

            Dacă e vorba de puterea de a judeca ce şi cum trebuie tăiat, în oraşul nostru, mai bine să nu vorbim ( … ) În mod sistematic, gardurile vii se tund chiar în zilele în care se pregătesc să-şi deschidă florile lor aromate şi albe. Arbuştii sunt tunşi exact de ramurile care trebuie să facă flori. Rămân doar mături. Să nu uităm că ani de zile, când erau tineri, pomii ornamentali de pe strada Poştei erau “ eliberaţi “ de toate ramurile tinere care trebuiau să înflorească, iar florile pe care toată lumea le admira în Mai s-au deschis numai după intervenţii categorice, fiindcă specialiştii nici nu ştiau că pot înflori. Am putea continua, dar e păcat.

Deci, Domnule Primar, gândiţi-vă că ar fi bine să vă plecaţi urechea la vreme către cei care doresc binele târgului nostru – şi să judecaţi după ce i-aţi auzit. Uitaţi-vă la teii neatinşi din parc, în comparaţie cu necajiţii de pe bulevarde, care nici măcar nu mai pot acoperi cât de cât urâţenia blocurilor unui trecut pe care dorim să-l uităm. Ei, săracii, nu pot să ne dea curaj pentru viitor.

DORIN SPERANŢIA ( 1920- 1997 ) – om de cultură, muzicolog, artist fotograf, medic biolog, cetăţean de onoare post-mortem al Oneştiului.

  

( Material preluat din ziarul Curierul, publicaţie independentă pentru Valea Trotuşului, nr 104 şi 105 din 1995.)

AVEM NEVOIE DE MODELE ADEVARATE !

                 

“Lunga-i calea prin reguli, scurta si buna prin exemple” (Seneca)

                  

AVEM NEVOIE DE MODELE ROMANESTI

"Avem nevoie de modele pentru că, în acest fel, munca generaţiilor dinaintea noastră rămâne veşnic alături de noi, pentru că ne putem legitima cu ceea ce ei au creat şi pentru că, dincolo de biografie, există un sacrificiu greu de descris, echivalent cu cel al lui Sisif, de a duce în vârful dealului încă o generaţie şi încă o generaţie. Iată de ce fiecare model ales este, de fapt, un omagiu adus memoriei celor care ne-au precedat, «şirului de bărbaţi de pe umărul meu drept» cum spunea Nichita Stănescu."

          Putem lua drept exemplu sfintii romani, care sunt cele mai desavarsit modele. Sfinti precum Stefan cel Mare, Constantin Brancoveanu, Ioan cel Nou de la Suceava, ne arata ca putem fi buni crestini si, in acelasi timp, sa avem si o activitatea lumeasca, implicand bogatie si putere, toate acestea fara sa ne desprindem de Dumnezeu. Acesti sfinti sunt modele de viata crestina, care ne arata ca putem sa tinem legea noastra ortodoxa, si in acelasi timp sa ducem o viata normala, fara sa fie nevoie sa ne retragem cu totii in pesteri ca pustinicii. Poti fi in mijlocul lumii, chiar sa ai o functie, si sa iti pastrezi legea si credinta.

         Romanii nu au modele pentru ca sunt mutilati sufleteste, pentru ca nu-si cunosc eroii, fie ei sfinti romani, regi, voievozi, boieri de seama, oameni de cultura, savanti, sportivi de renume, etc. Neavand cunostinta de istoria sa, romanul nu are nici stabilitate, nici demnitate, pentru ca nu cunoste nici mostenirea parintilor, fata de care are o mare raspundere, si nici legile lui Dumnezeu, care ar trebui sa faca parte integranta din viata lui.

Cetatenii de Onoare ai Onestiului, in viata sau post-mortem

Prin HCL nr 32/17.11.1994, Nadia Comaneci a devenit Cetatean de onoare al Onestiului.



  Prin HCL nr 22/29.05.1997, au devenit Cetateni de Onoare:

- profesor Ioan Micu

- prof. Gheorghe Mocanu ( post-mortem )

- doctor Dorin Teodor Speranţia ( post-mortem )



Prin HCL nr 36/29.09.1999, au devenit Cetateni de Onoare:

- dr. Lazăr Gheorghe

- dr. Popovici Gheorghe

- ing. Erdely Andrei

- ing. Coseac Pavel

- ing. Teodoru Aurel

- prof. Militaru Constantin

- prof. Popa Maria

- ing. Vieru Alexandru

- prof. Grigorescu Lucia

- prof. Mocanu T. Gheorghe

- prof. Teodor Ciobanu

- ing. Dascălu Mircea ( post-mortem )

- ing. Costache Sava ( post-mortem )

- ing. Bunea Petru ( post-mortem )

- ing. Vidraşcu Gheorghe ( post-mortem )

- ms. Blasutti Luciu ( post-mortem )

- prof. Metoni Eugenia ( post-mortem )

- preot Ursache Gheorghe ( post-mortem )

- preot Gădinceanu Dimitrie ( post-mortem )

- preot Eduard Sechel ( post-mortem )



Prin HCL nr 59/26.09.2002, a devenit Cetatean de Onoare:

- scriitorul George Călinescu ( post-mortem )



Prin HCL nr 68/29.11.2002, au devenit Cetateni de Onoare:

- ing. Stancu Zamfir

- ing. Costin Traian ( post-mortem )



Persoanele varstnice si veteranii de razboi:

- plt. major Avaghian I. George

- plt. adj. sef Botez A. Dumitru

- lt. col. Cernat Sandu

- serg. major Croitoru Vasile

- plt. major Ferenţ Gheorghe

- cpt. Flintoacă I. Neculai

- plt. adj. Gujan Ion

- plt. major Luncă Mihai

- plt. major Leuştean Neculai

- plt. major Mocanu Gh. Nicolae

- plt. major Melniciuc T. Mihai

- lt. col. Nicolae C. Mihalache

- plt. adj. Puşcaşu Cincu

- plt. major Popa I. Teodor

- lt. col. Roncea I. Aurel

- plt. major Radu Gh. Vasile

- plt. major Rotaru Costache

- colonel Sandu Gheorghe

- plt. major Straţ Grigore

- plt. major Constantin Alexandru

- slt. Butnaru N. Dumitru



Prin HCL nr 25/22.04.2004, a devenit Cetatean de Onoare:

- dr. Galaczi Andrei



Prin HCL nr 8/26.01.2007, au devenit Cetateni de Onoare:

- profesor Ion Cunţan ( post-mortem )

- prof. universitar, doctor docent, academician Grigore C. Moisil ( post-mortem )



Prin HCL nr 43/31.05.2007, a devenit Cetatean de Onoare :

- sora Maria Michela Martinello – directoarea Fundatiei “ Victorine Le Dieu” Onesti



Prin HCL nr 25/14.05.2009, a devenit Cetatean de Onoare:

- d-na Zenovia Ilisei - cetatean italian, vicepresedintele festivalului TI AMO, Onesti



Prin HCL nr 18/25.03.2010, a devenit Cetatean de Onoare:

- preot Ubaldo Oliviero – rectorul Sanctuarului Diecezan “ Fericitul Ieremia “ din Onesti



Prin HCL nr 101/17.12.2010, au devenit Cetateni de Onoare:

- dl. Abraham Gouman - cetatean olandez, sustinator financiar al Asociatiei Umanitare “Binecuvantati Copii”, Onesti

- ing. Dan C-tin Petre



Din 2011, Nadia Comaneci, impreuna cu scriitorul si omul de teatru Viorel Savin (nascut la Borzesti ) sunt Cetateni de Onoare ai Judetului Bacau.

Libertatea unui primar intre coabitare, compromis si captivitate

Din dictionare aflam:

LIBERTATE = „Posibilitatea de actiune după propria vointă sau dorintă; posibilitatea de actiune constientă a oamenilor în conditiile cunoasterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii si societătii; independenta”.

COABITARE = „A convieţui, a locui împreună”.

COMPROMIS = „Întelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”

CONCESIE = „Îngăduintă, cedare fată de cineva, renuntare (la ceva) în folosul sau în interesul altuia, altora”

CAPTIVITATE = „ Lipsire de libertate, prizonierat, robie, sclavie”

Un primar ales, al unui oras, are totala libertate de actiune; dar, trebuie stiut, ca cine intra in politica si exclude coabitarea nu face politica, ci altceva.

Un primar nu trebuie sa excluda coabitarea cu toti membri consiliului local ( de orice culoare politica ), dand sustinerea necesara tuturor propunerilor ce vizeaza bine cetatenilor, din punct de vedere economic, social, cultural, etc.

„Asta inseamna coabitarea: Nu franezi, ci participi.” spunea un politician cunoscut

Coabitarea reprezinta totusi limita superioara, pozitiva, a compromisului. Intotdeauna in politica va exista un compromis mare, pe care trebuie sa-l faci pentru cetateni. Un compromis mare, care insa nu trebuie sa te si compromita ca politician si ca reprezentant ales al cetatenilor. Este o concesie care nu trebuie sa te indeparteze de propriile obiective si promisiuni electorale. Piedici si conditionari de tot felul exista si vor exista, dar un primar capabil trebuie intotdeauna sa le invinga, neuitand de dubla sa calitate de decident si beneficiar al propriilor decizii, respectiv conducator al localitatii si de simplu cetatean al acesteia.

Pericolul cel mai mare apare atunci cand primarul devine captivul unui grup de interese din cadrul Primariei si Consiliului local, captivul propriilor interese ( inclusiv propria mandrie, prostie si nesimtire ) sau al unor interese „de partid”. Si mai grav, daca primarul este santajabil datorita trecutului sau sau datorita unor intelegeri politice ( chiar cu adversari politici ), ascunse insa electoratului care l-a votat.



In concluzie, un primar trebuie sa pastreze permanent un echilibru transparent intre datorie si moralitate, intre fidelitate fata de cetatenii sai si interesele personale si ale partidului ( grupului ) din care face parte. Din pacate trecutul recent, in Romania, ne-a oferit mai multe exemple negative decat pozitive.

De ce aţi uitat să vă ţineţi de mână?

În fiecare zi, mergeau la cumpărături amândoi, ţinându-se de mână. Erau bătrâni, bătrâni, nu ştiu câţi ani aveau, dar erau bătrâni tare. Şi totuşi, se ţineau de mână ca 2 îndrăgostiţi, deşi erau gârboviţi de ani, de greutăţi. Se vedea că se iubesc după cum îşi ţineau degetele întrepătrunse, după felul cum îşi vorbeau, cum se protejau unul pe celălalt.

După un timp, nu i-am mai văzut împreună. Trecea doar ea, mergând la cumpărături atât de repede pe cât putea, grăbindu-se acasă, la el. El se îmbolnăvise iar ea încerca să aibă grijă de el.

Şi totuşi el a murit, relativ repede.

Nu am mai văzut-o niciodată mergând la cumpărături. O vedeam din când în când, în curtea lor mică, stând pe un scăunel mic cu 3 picioare şi privind în gol.

Iar după o vreme, nu am mai văzut-o. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Poate s-a grăbit să meargă după iubitul ei, să îşi continue plimbarea lor de îndrăgostiţi.

De ce mi-am adus aminte de asta.

Văd pe stradă cupluri de oameni căsătoriţi. În mijloacele de transport în comun, în metrou. Oamenii au uitat să se ţină de mâini. Au uitat cât de intensă este senzaţia de a-i ţine în palme mâna omului pe care îl iubeşti.

Citesc pe bloguri panseuri de bloggeri şi bloggeriţe nemulţumiti. Nemulţumiti de bani, de casă, de sex, de viaţă. Uitând un singur lucru. Că viaţa ta e completă doar împreună cu omul de lângă tine. Că a-i ţine palmele în palmele tale a fost primul lucru după care ai tânjit atunci când l-ai cunoscut.

Se poate întâmpla orice, oricând. Unul din voi poate să plece brusc din viaţă. Şi atunci, cui vă veţi mai plânge? De cine vă veţi mai plânge?

Sau doar veţi plânge.

www.arhiblog.ro

E clar, dar mai avem timp?

In prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul.

Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.

Spuse: - Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?

Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.

- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat.

- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.

- Hai sa lasam gluma, am reluat.

Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.

- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.

Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata.

Ne-am imprietenit pe loc.

Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a

timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.

De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.

La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei.

A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:

- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.

Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:

- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam.

Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes.

Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori.

Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.

E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani.

Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88.

Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere.

Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii.

Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut.

Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant " Trandafirul ".

Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.

Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani.

La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.

Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca: nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.



SI NU UITATI:

NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU; DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!

-text preluat de pe facebook-

A doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:

- Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!

- Bine! a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

- Ce faceţi?! strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.

- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! i-a răspuns îngerul.

- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

†

Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!

Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Municipiul Onesti are un frate in judetul Iasi si trei surori in Republica Moldova

  

1. Satul Onesti, parte din comuna Plugari, judetul Iasi., este situata la latitudinea  47,2852 longitudine 27,0717 si altitudinea de 100 metri fata de nivelul marii. Distanta directa pina in orasul Harlau este de cca. 20 km, iar pina in orasul Tg. Frumos este de cca. 45 km. Comuna Plugari are 3741 locuitori.

In acest sat s-a nascut Theodor Dimitrie Sperantia (n. 4 mai 1856— d. 9 martie 1929, Bucuresti) care a fost scriitor, folclorist, membru corespondent (1891) al Academiei Române. Dorin Marcel Theodor Sperantia (n. 28 februarie 1920, Cluj - d. aprilie 1997) care a trait si a murit in municipiul Onesti, judetul Bacau, este nepotul lui Theodor Dimitrie Sperantia, fiind la randul sau un deosebit om de cultură, muzicolog, artist fotograf, medic biolog.

2. Satul Oneşti, parte din comuna Oneşti, Raionul Hînceşti, este situata la latitudinea 46.8601 longitudinea 28.2513 si altitudinea de 55 metri fata de nivelul marii. Onesti are satul Strîmbeni in administrare. Conform recensamintului din anul 2004 populatia este de 1 259 locuitori, din care 83,56% romani, 9,93% ucraineni si 5,16% rusi. Distanta directă pîna în orasul Hînceşti este de 38 km, iar pîna în orasul Chişinău este de 69 km.

3. Satul Oneşti, parte din comuna Oneşti, Raionul Străşeni, este situata la latitudinea 47.2774 longitudinea 28.5543 si altitudinea de 89 metri fata de nivelul marii. Conform recensamintului din anul 2004 populatia este de 924 locuitori, din care 98,7% romani. In apropiere se afla Manastirea Tiganesti. Distanta directă pîna în orasul Străşeni este de 14 km, iar pina în orasul Chişinău este de 43 km.

4. Satul Oneşti, parte din comuna Zabriceni, Raionul Edineţ, este situata la latitudinea 48.0641 longitudinea 27.2722 si altitudinea de 168 metri fata de nivelul marii. Conform recensamintului din anul 2004 populatia este de 1196 locuitori, din care 97,32% romani. Distanta directă pîna în orasul Edineţ este de 11 km, iar pina în orasul Chişinău este de 205 km.

Pentru ca o familie trebuie sa fie intotdeauna unita, o infratire oficiala a municipiului Onesti cu aceste localitati este neaparat necesara.

Secretul succesului McDonald's: seful fara studii superioare

 

Intr-o economie globala in cadere libera, McDonald's o duce mai bine ca niciodata. Si ar duce-o la fel de bine daca nu ar fi criza. Asta pentru ca la carma se afla extraordinarul Jim Skinner, un manager fara facultate sau alte studii, care a inceput sa curate cartofi la McDonald's cand avea 16 ani.

De cele mai multe ori cand trebuie sa dea un interviu, Jim Skinner (66 de ani) o face din bucataria unui restaurant McDonald's oarecare, unde se afla in inspectie, verificand temperatura hamburgerilor sau culoarea cartofilor prajiti. Nu va imaginati ca Skinner este un micro-manager. Dimpotriva, el conduce de 7 ani unul dintre cele mai complicate businessuri din lumea, cu cifre absolut uriase. 33.000 de restaurante in 120 de tari, peste 1,5 milioane de angajati si un numar imens de parteneri, avand in vedere ca 80% din reteaua McDonald's este reprezentata de francize. Mai puneti si un lant de aprovizionare gigantic ce trebuie sa functioneze ca un ceas elvetian si o strategie de comunicare ce trebuie sa fie unitara si coerenta in toata reteaua.

De cand e Skinner CEO - nu uitati ca din 2008 lumea a intrat in criza - rezultatele McDonald's sunt mai bune ca niciodata. Compania a obtinut crestere in fiecare an, cel putin 5%, ajungand anul trecut la venituri de 24 mld. dolari. Si nu e vorba despre cresteri datorate extinderii: de 99 de luni consecutive McDonald's obtine vanzari mai bune pe aceeasi locatie luata in parte, acesta fiind cel mai important indicator in retelele globale de fast-food. De la medie de vanzari anuala de 1,6 mil. dolari pe locatie, in 2004, a ajuns la 2,4 mil. dolari. In cei 7 ani de domnie a lui Skinner, valoarea actiunilor companiei a crescut cu 250%.

Cum a fost posibil? Managementul simplu, militaresc, ce tinteste doar doua obiective: eficienta si performanta. Cand a fost numit CEO in 2004, putina lume auzise de el si, pentru ca nu vorbeste niciodata despre el, putina lume stie si azi. Jim Skinner provine dintr-o familie modesta si s-a angajat la 16 intr-un McDonald's dintr-un orasel pierdut in imensitatea Americii, Davenport, Iowa. Pe vremea aceea, angajatii curatau si spalau cartofii in locatie. A plecat apoi in armata si si-a incercat iarasi norocul la McDonald's la lasarea la vatra, devenind manager aspirant de magazin. De atunci si pana in 2004, carierea sa a avut o crestere liniara. Merita mentionata ca din 1992 s-a ocupat si de extinderea McDonald's in Europa de est, el fiind acela care a adus McDonald's si in Romania.

Foarte interesanta este si povestea numirii sale in fruntea mega-companiei. In 2004, McDonald's era condusa de alt veteran al companiei, Jim Cantalupo, care-l promovase de Skinner in pozitia de vicepresedinte. In timpul unei conventii a companiei, Cantalupo a facut un infarct si a murit. Imediat a fost numit CEO tanarul si carismaticul Charlie Bell. Dupa numai o luna, Bell a anuntat ca este bolnav de cancer si s-a retras. Neavand o alta solutie la indemana, actionarii l-au pus sef pe Skinner, un etern si foarte bun numarul 2. Un adjunct bun nu erodeaza autoritatea sefului si nu incearca sa-si asume el meritele, spune acum Skinner. Iar filosofia numarului 2 este si azi unul dintre principiile de management implementate in companie.

Sursa: Capital.ro

Mândria de a fi oneştean

Înainte de 1989, Oneştiul era numit oraşul fără trecut, oraşul fără arhive. Totuşi există câteva repere din trecutul satului, comunei şi oraşului Oneşti, pentru care trebuie să fim mândri. Sunt evenimente deosebite, cu oameni deosebiţi, care au început la Oneşti:

În 1433 se naşte la Borzeşti, cel mai de seamă domnitor al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt ( 1457-1504 ), care va construi aici, între anii 1493-1494, o frumoasă biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Biserica este fără turle şi are 26 m lungime şi 10 m lăţime. 

În 1843 familia Aslan începe construcţia bisericii Sf. Nicolae din Oneşti. Catapeteasma bisericii va fi pictată de cunoscutul pictor Gh. Tattarescu (1820-1894), aceasta fiind prima sa lucrare de amploare.

Între anii 1881-1885 se realizează calea ferată Adjud – Tg Ocna, prilej cu care este construit la Oneşti podul peste Trotuş, de către renumitul inginer Anghel Saligny (1854-1925). « Podul Alb » din Oneşti este primul pod metalic dublu (feroviar şi rutier ) construit în Romania. Dimensiunile podului sunt: 150 m lungime şi 12,5 m latime.

La 25 decembrie 1917 este inaugurată la Oneşti prima Casă Naţională ( un precursor al Caselor de Cultură actuale ) din Regatul României, parte a unui fenomen cultural-social, adresat mediului rural, care va impulsiona întreaga ţară. Conducătorii acestei instituţii de cultură şi educaţie naţională au fost preşedintele fondator col. Ion Manolescu şi preşedintele cultural ( un adevărat apostol ), marele matematician Gheorghe Ţiţeica. Casa Naţională de la Oneşti  « un templu pentru primenirea vieţii rurale, menit să lucreze la formarea oamenilor de nădejde » era o construcţie din lemn care avea o sală de sfaturi şi teatru ( cinematograf ), o sală de bibliotecă şi citit, baie, un pavilion de horă, popice, aparate de gimnastică şi diferite jocuri pentru adulţi şi copii.

Pe 12 noiembrie 1961 se naşte la Oneşti, prima mare gimnastă a Romaniei, Nadia Comăneci, supranumită Zeiţa Olimpiadei de la Montreal – Canada ( din 1976 ), unde a primit şapte note de 10 şi a câştigat aurul la individual compus, paralele şi bârnă.

Din anul 1968, sosiţi de pretutindeni pentru a lucra pe Platforma Petrochimică Borzeşti, locuitorii noului municipiu Oneşti încep să se simtă «oneşteni » cu adevărat. În acea perioadă Oneştiul era oraşul cu cel mai mare număr de intelectuali, la mia de locuitori, din ţară. Dintre aceşti intelectuali s-au evidenţiat în timp, până în prezent, oameni care fac cinste oraşului nostru.

De anul acesta, la împlinirea a 44 ani de când oneştenii aparţin Oneştiului şi 23 ani de la Revoluţia din 1989, cred că locuitorii oraşului nostru sunt pregătiţi să facă, din nou, lucruri mari prin oamenii săi deosebiţi. Începutul a fost făcut deja graţie simţului civic al oneştenilor, care au ales un nou primar şi un nou consiliu local. Restul stă în puterea noastră să facem şi la nevoie, cu mândria noastră de oneşteni, să impunem aleşilor noştri să se facă.

Islamizarea Europei? Adevar sau minciuna!

Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, ( partid de dreapta ) membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la unul din cele mai exclusiviste şi mai renumite hoteluri din New York, cunoscutul "Four Seasons", în toamna anului 2009

Dragi prieteni,

Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.

Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.

Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.

Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.

Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.

Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!

Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.

În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă". Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.

În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)

Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone "de necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.

Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.

Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.

Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. "Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.) O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial. Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.

Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor. Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)

Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.

Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.

Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.

Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.

...

În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.

Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.

Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.

Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez


- acest text circula de ceva timp pe e-mail si internet -

Vorbe auzite la radio şi la televizor

- Invatatorul catre invatacel: eu te invat pe tine cum sa ma negi pe mine, cum sa ma intreci, sa ma depasesti, in toate daca poti.

- Am ajuns inginer pentru ca am vrut sa fiu liber, a zis Mircea Dinescu

- Citim ca sa aflam ca nu suntem singuri.

- Arthur Schopenhauer: in lume exista 3 tipuri de aristocratie: prima datorata nasterii si rangului; a doua a banului; si a treia a spiritului.

- Despre tagma sculptorilor si pictorilor: suntem ca o ploaie in mare, adesea nu contam.

- Poveste dintr-un film: dupa o furtuna, plaja era plina cu stele de mare esuate, muribunde. O fetita frumoasa, de pe plaja, le lua si le arunca cite una, in mare. I-am spus ca este inutil si oricum nu mai conteaza, este un dezastru. Dar fetita mi-a raspuns ca pentru fiecare dintre acele stele, pe care ea le arunca in mare, conteaza.

- Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Este şi cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut următorul epitaf: „Am străbătut cinci zeci şi şase de ani şi am trăit patru." Marc Aureliu, împărat şi filosof roman,...

- Pictezi doar cu culorile pe care le ai.

- Goethe: Ceea ce nu imbraci in cuvinte, nu gindesti clar.

- In fiecare an trecem pe linga ziua noastra de nastere si pe linga ziua mortii noastre.

- Mircea Crisan dupa plecarea din tara a strigat in mijlocul Parisului: Traiasca Partidul Comunist Rămân !

- Ţară mică, citeva mese, obisnuia să spună Gh. Dinica.

- Noaptea este partea vazuta din spate a zilei.

- In Romania de azi, nimeni nu mai fura matura omului de zapada.

- Teribila formula a lui Sartre: Ceilalti, iata iadul!

- Heidegger: Avem a fi ceea ce suntem.

Jos pălăria în faţa Părintelui Nicolae Tanase

Părintele Nicolae Tănase, căsătorit şi tată a 6 copii, este preot într-un sat din ROMÂNIA, VALEA PLOPULUI ; dânsul deserveşte de asemenea şi un sat din apropiere, VALEA SCREZII.
În anul 1990, Părintele Nicolae a început lupta sa împotriva avorturilor prin predicare. Unele tinere renunţă să avorteze , dar nu-şi pot permite un copil din motive social-economice.
Pentru aceasta, Părintele Nicolae înfiinţeză în anul 1994, asociaţia PRO VITA : PENTRU VIAŢĂ ; Asociaţia îi primeşte în grija ei pe aceşti copii, pentru un timp sau definitiv, dar ea primeşte de asemenea şi copii orfani sau copii ai străzii.
Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii.
Asociaţia PRO VITA numără la ora actuală mai multe case pentru copii. Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase ; dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii. În condiţiile actuale din România, acesta este un adevărat eroism.
La VALEA SCREZII, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor.
Părintele Nicolae se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. La marea emigraţie datorată situaţei politico-economice din ţară, se adaugă trista realitate a comerţului cu copii români, nu totdeauna orfani, cumpăraţi de către unii străini din ţările occidentale, comerţ pe care Părintele Nicolae îl denunţă fără menajamente până în faţa tribunalelor.
Părintele Nicolae animă de asemenea şi două mici tipografii. Una dintre ele editează scrieri despre Ortodoxie, pentru profitul parohiei de la Valea Plopului, unde biserica Sfinţii Arhangheli este neterminată. Cealaltă editează lucrări împotriva avorturilor şi în favoarea vieţii, pentru profitul asociaţiei PRO VITA. Părintele a participat şi la emisiuni pe această temă de la T.V. în România şi în străinătate.
Părintele Nicolae este o personalitate remarcabilă. În septembrie 2000, Părintele Philippe Calès a avut ocazia să întâlnească în România, un preot teolog care-l cunoaşte bine pe Părintele Nicolae. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte… Într-adevăr, în timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui « accident » simulat. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci.
Acest lucru s-a întâmplat deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, «Sfinţii Arhangheli», ceea ce era interzis. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai compromis şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis. Astfel, acest teolog îl consideră pe Părintele Nicolae drept un martir şi un stareţ. ( text preluat de pe internet )

Orice ajutor este binevenit !!!!!!!!
Pe internet oricînd puteţi afla mai multe despre PRO VITA.

Date de contact
ASOCIATIA PRO VITA pentru nascuti si nenascuti

Bd. Nicolae Iorga 72 Valenii de Munte; Jud. Prahova

Tel: 0244 421 316

Daca vreţi să trimiteţi pachete folosiţi adresa următoare:

Preot Tanase Nicolae Parohia Valea Plopului,

Comuna Posesti Jud. Prahova, Romania

Preot Nicolae Tanase
Tel/Fax : 0244 280 695
Mobil: 0723 597 433
Email: mailto:asociatiaprovita@hotmail.com
§ mailto:asocprovita@yahoo.com

Domnisoara Tatiana Samoila
Mobil: 0744 290 471 / 0740 257 259

Webmaster: Silvia Mihailescu (english speaking contact)
Email: mailto:s62e44m85@yahoo.com

Conturi Bancare - BCR Valenii de Munte
RON: RO42RNCB0211011843900001
Euro: RO85RNCB0211011843900003
Cod BIC/SWIFT: RNCBROBU

AM RÂS CU LACRIMI, DAR TOT NU-I IUBESC PE FUMĂTORI

Nu i-am înţeles niciodată

Sunt o etnie complet separată de noi românii. Guvernele României post-decembriste au încercat să facă cât mai caldă imaginea etniei romilor, aducându-i cel puţin ca denumire cât mai aproape de noi. Dar acum, în lumina ultimelor evenimente, am înţeles atitudinea duplicitară a unor politicieni români care au votat în parlament schimbarea denumirii de ţigan cu cea de rom sau rrom. Au intuit şi premeditat cu bună ştiinţă masiva lor deplasare etnică în ţări europene precum Italia, Spania, etc şi la adăpostul unui nou nume foarte asemănător cu cel de român, ne-au terfelit identitatea si istoria. Din biata nostră integrare europeană s-a ales praful şi în loc să pornim cu dreptul către verii noştrii de limbă latină, am pornit nu cu stângul ci cu rromii. Un simplu cetăţean român nu îşi permite, financiar vorbind, măcar o excursie la Paris, pe când ei şi-au permis să plece cu toată familia şi pentru totdeauna. Ei care strigă peste tot că sunt discriminaţi, neînţeleşi şi săraci, cu ce bani au ajuns acolo?

Ca un oarecare bun creştin, încerc să le dau circumstanţe atenuante. Sunt de-ai noştrii, de lângă noi, au fost persecutaţi în trecut ca robi pe moşiile boiereşti şi mai de curând, deportaţi şi exterminaţi în lagăre, dar …
Nu le pot înţelege însă rezistenţa la confort pe care o au. Nu ştiu de ce îi văd pe toţi ca pe nişte hoţi, care nu au muncit niciodată, dar sunt plini de aur, trăind din gunoaiele aruncate de noi ceilalţi, românii.
În timp ce noi scădem numeric, suntem plini de boli, o populaţie nefericită, îmbătrânită, stresată, ei se înmulţesc în orice condiţii precum gândacii de bucătărie, rezistând la toate acţiunile de normalizare sau integrare ale autorităţilor române şi, mai nou, europene. Nu au nici o religie decât pe cea a bunului plac, spiritul de clan şi setea de bani.
Mereu lăsaţi în pace, desigur la marginea societăţii româneşti, ei pătrund până în inima oraşelor noastre nu prin cultură sau ştiinţă, ci prin spiritul mercantil al adunătorilor de fier, cupru şi hârtie care se fac mereu bani. Banii se transformă în case cu turnuleţe şi acoperişuri pagodă, dar deja aici vorbim de ţiganii romanizaţi, o categorie din care se trag probabil toţi politicienii noştrii români.
Acum se vor cheltui bani frumoşi pentru refacerea imaginii terfelite a românilor din afara ţării, dintr-o Uniune Europeana paralizată de politicieni asemenea cu cei români. Dacă ei nu sunt în stare să gestioneze problemele unui singur grup etnic - cel al ţiganilor români – campaţi adhoc în tabere sinistre în ţările de limbă latină şi aiurea în Europa, cum vor fi ei în stare să răspundă nevoilor majorităţii populaţiilor europene?
Aş vrea să văd şi eu un ţigan ( de preferinţă un gabor cu mustaţa pe oală şi pălărie neagră cu boruri mari pe cap ) care să apară în acele clipuri publicitare făcute la comanda Guvernului României şi care să ne vorbească despre frumuseţile culturale ale Romaniei, despre frumuseţile naturale ale ţării nostre şi mai ales despre calităţile deosebite ale unui popor român mult prea încercat de istorie pentru a nu fi acceptat, aşa cum este acum, de o Europă care nu ne vrea în graniţele sale, care nu ne mulţumeşte pentru faptul că în timp ce noi ne pârjoleam ţara în calea turcilor şi tătarilor, ei construiau castele şi oraşe minunate, în timp ce noi ne săpam mormintele şi ne lingeam rănile după mari bătălii, ei făceau artă în timpuri de pace şi turniruri în timp de război, fără să le fie ameninţată însăşi existenţa ca popor ci doar mândria şi aroganţa lor de granzi ai Europei.
Cum spuneam, aş vrea să văd un ţigan vorbind despre România şi nu despre clanul şi familia lui, despre palatul lui şi despre puradeii pe care i-a făcut cu nevasta lui de 12 ani. Aş vrea să ştiu ce fruntaşi ai ţării, de etnie romă, au făcut sau fac cinste ţării, câţi ţigani au murit cu cinste în războaiele purtate de români în ultima sută de ani, sau în Revoluţia română. Nu găsesc nicăieri astfel de informaţii.
Ţiganii sunt, după cum nu vor să o spună cu voce tare românii, pentru că le este frică de ei, nişte inadaptaţi ai societăţii româneşti, neintegrabili în nici o ordine socială fie ea românescă sau europeană. Suspectez faptul că nu relaţionează nici măcar cu populaţiile ţigăneşti din celelalte ţări europene, de la care ar avea sigur ce învăţa. Politic vorbind totul este posibil şi ţiganii vor deveni sau sunt deja cetăţeni români şi europeni. Practic sunt nişte paria: nu lucrează, nu produc, fură tot ce vor, nu plătesc impozite, nici măcar curentul electric. În loc să-şi trimită copii la scoală preferă să-i pună la cerşit. Li se oferă toate condiţiile pentru a progresa ca etnie, cel puţin prin copii lor şi ei nu doresc acest lucru sub nici o formă. Şi totuşi sunt egalii noştri sociali.
Am văzut la televizor diverse documentare despre etnia lor, am citit pe internet diverse articole şi în afară meşteşugurile confecţionării de cazane, oale, tigăi, bidinele, a faptului ca au ureche muzicală bună, sunt buni manelişti şi au o limbă proprie, nu ştiu să facă şi altceva. Ba da, mai ştiu să iasă în evidenţă cu orice preţ, în special cu ocazia unor evenimente tragice precum omoruri, scandaluri, violuri. Nu vorbim aici despre regii, bulibaşii şi politicienii de etnie rromă , ei nu mai au nici o legătură cu ţiganii de rând, aşa cum nici politicienii noştrii nu mai au nici o legătură cu noi, cei care i-am ales. Cu un Mădălin Voicu sau mai ştiu eu ce alt politician de culoare nu se face emanciparea unei întregi etnii. Fără respectarea legilor ţărilor în care trăiesc în prezent, fără renunţarea la căsătoriile dintre copii, fără renunţarea la unele obiceiuri ţigăneşti, în special cele legate de igienă şi şcoală, nu se poate vorbi de integrarea etniei rrome în cea majoritară. Fără compromisuri de ambele părţi nu se poate vorbi de înţelegere şi acceptare reciprocă. Eu încă nu am auzit de un ţigan care să facă concesii, cred că nici nu înţelege sensul acestui cuvânt. Într-o lume în care funcţionează doar legea parului, a sabiei ninja şi a cuţitului, cu o justiţie românescă care nu înţelege decât de bani şi nu de dreptate, ce înseamnă compromis, înţelegere, reciprocitate ? Aproape că nici eu nu le mai înţeleg.
Politicienii vin cu sfaturile lor europene lipsite de substanţă, sterile precum legile lor ipocrite, fără a vedea de aproape fiecare caz în parte, fiecare comunitate locală de ţigani, cu nevoile şi specificul lor. Nimeni nu a făcut un studiu clar trăind în mijlocul acestor comunităţi de ţigani, ci doar şi-au dat cu părerea, de pe margine, de la mare distanţă. Probabil nici nu se poate face un astfel de studiu atât timp cât în rândurile clanurilor de ţigani funcţionează o lege a tăcerii, foarte asemănătoare cu omerta mafiei italiene.
Aş vrea ca aceste incapabile guverne româneşti să ne convingă mai întâi pe noi de valorile şi valoarea etniei rome şi apoi să irosească bani pentru campanii ineficiente de reşapare a valorilor româneşti , dincolo de graniţe, valori care nu au nici o legătură cu ţiganii. Este suficient un viol undeva în Europa, pentru ca toţi românii de bună credinţă de acolo să-şi dorescă să emigreze în Canada sau SUA.
Între ţigani şi politicieni a rămas doar o pătură subţire de români, cei cu bani, restul urmează să devenim romi, arătaţi cu degetul de toată Europa.
O vină importantă în desfăşurarea acestor evenimente o are şi o parte a presei româneşti care nu ne arată decât foarte puţine lucruri bune între o încăierare între clanuri la Craiova ( ca şi cum Craiova ar fi locuită numai de ţigani ) şi nişte voturi vândute pe 100 de euro, la colţ de uliţă, în Ştefăneşti, chiar lângă capitală. Cum să aflăm noi ceva despre romii buni, cei care încearcă să trăiască decent, au o slujbă, chiar dacă ea este cea de gunoier sau femeie de servici, şi ce să înveţe copii noştrii despre o lume ţigănescă în care numai extrema negativă este importantă pentru a fi arătată la televizor. Din păcate binele, fiind prea banal, nu creşte audienţa televiziunilor.

În aceste condiţii nu putem decât să emigrăm sau pur şi simplu să închidem ochii ca şi până acum. Din păcate mă aştept în viitorul apropiat la un cuţit în spate sau să-mi fie violaţi copii în stradă, ziua în amiaza mare. Trebuie să recunosc că acest fapt se datorează în mare parte unui stat român care acum, în toate dimensiunile lui, este profund antiunam şi antisocial, atât pentru noi majoritarii români, dar şi pentru minoritarii ţigani. Instituţiile lui nu acţionează spre binele nostru ci numai spre bine celor care ne conduc. O minoritate care guvernează o majoritate obosită, sătulă de fălcile grase ale politicienilor, care se revarsă spre noi din televizoare. Ţiganii şi românii interesează pe politicieni doar cu 3 luni înainte de alegerile locale sau parlamentare, în rest aceeaşi indiferenţă crasă mascată declarativ. Din cauza aceleiaşi incapacităţi a politicienilor români a început şi dictatura minorităţii rome din Europa asupra majorităţii româneşti din Europa. Totul slujeşte desigur unui scop politic nedeclarat. Trăiască noua democraţie!

Eu cred că mă voi declara la următorul recensământ ca fiind de etnie romă, adică ţigan. Aşa voi avea mai multă libertate de opinie şi voi putea spune cu voce tare că sunt discriminat când mi se face o nedreptate.

Român caut şatră de ţigani rromi. Doresc să mă integrez în Europa. Cer şi ofer seriozitate în euro.

SPOVEDANIA UNUI ADOLESCENT

- Părinte, te rog, ascultă cine sunt eu ...
Cu bună ştiinţă am urcat pe culmile cunoaşterii. Am păşit în fugă prin văile şi pe culmile ideilor generoase dar nu m-am oprit la nici una dintre ele. Erau prea mulţi oameni legaţi de ele şi calea lor mi se părea prea bătătorită. Eram mândru pot zice de nealegerea mea. Priveam, cu ochii ignoranţei, mulţimea celor fără puterea de a săpa o cale nouă către o idee nouă. Eu căutam o idee supremă, ceva peste fire. Uneori mă simţeam ca un ales, ca un demiurg, ceva deasupra micilor oameni. După o clipă venea însă căderea în negrele tenebre ale hulii de sine - mă vedeam în adevărata valoare a făţărniciei mele şi mă mustram cu inima doar, căci gândul din creier mă tot împingea în sus. Dar dorind să fiu asemeni vremii în care trăiesc - un om cu inimă tare - dădeam iarăşi crezare gândului şi iar mă avântam înainte şi în sus. Am păşit în cele din urmă şi pe ultimul povârniş al sufletului, după ce am trecut de toate cele ale instinctelor materiale şi ale ştiinţelor. Am trecut prin toate şi mai ales prin iubirea de aproape şi am fost dezamăgit. Mărimea măririi în care mă situasem a început să se micşoreze. Oamenii nu mă voiau. Iubirea şi optimismul meu s-au stins şi atunci am început să urăsc. Şi am urât nu unul, doi, ci am urât deodată mulţimi de oameni, întreaga lume. Dar iarăşi m-am hulit pentru firea mea mult prea omenească şi atunci am uitat de lume şi am ales singurătatea. Trăiesc în lume cu firea, dar cu sufletul sunt singur. Sunt un dezamăgit de viaţă şi am sentimentul că nu fac nimic să trec, cu fruntea sus, peste spumoasele sale valuri. Dar trece şi starea aceasta şi vine iarăşi clipa măririi. Sunt mândru şi singur - Eu. Da, nu mai am cu cine să mă compar. Şi iar pornesc să călătoresc peste plaiuri de sentimente şi stări, complăcându-mă în filozofări savante. Eram un nesăţios, înghiţeam pe apucate orice idee nouă, o digeram ceva vreme, apoi o păstram sau o azvârleam scârbit. Şoapte, zvonuri, gânduri, cuvinte mi se răsuceau în minte ca într-o moară şi credeam că din toate aleg ceea ce este bun.
- Să nu uit părinte să spun că eram un ateu, deci un independent, căci viaţa mi-a fost o dulce curgere binevoitoare...
Dar setea mea de nou era atât de mare încât, fără să vreau, cu mintea, am păşit pe tărâmul religios al sufletului. Şi sufletul mi se părea a se umple întru-câtva, într-atât îmi era de gol înainte. De fapt înghiţeam spaţiile pentru a umple golul din suflet. Simţeam că lipseşte acolo piatra de la final - crucea bolţii, dar acum sunt sigur că lipsea însăşi piatra de început - piatra de temelie. Am umplut cu pasul gândului cele patru zări şi am căutat peste tot omul religios. Înainte omul religios - omul adevărat mi se părea un om mic, înnegurat de necazuri, singur şi fără vlagă. Eu nu mă voiam asemeni lui şi nici nu eram - eram mândru, fericit. Eu căutam să umplu un gol, esenţial ce-i drept, dar nu căutam un sprijin. Mi se părea ceva prea uman şi eu uram încă ascuns umanul. Am observat pe adevăraţii oameni, am citit cărţi, le-am ascultat cuvintele, am cules crâmpeie de gânduri şi am înţeles adevărul: ei oamenii religioşi şi dintre ei creştinii, erau cei mai puternici oameni, ei în tot ceea ce făceau îşi aveau rostul. Nici o clipă nu se risipea în zadar, orice gest era o rugăciune, orice vorbă era un imn de slavă pentru Dumnezeu.
Şi aşa am început iarăşi să iubesc oamenii adevăraţi, mândrii de Adevărul lor, mândrii în modesta lor experienţă în aflarea Adevărului. I-am iubit cu inima, dar gândul ce nu cunoştea unde este crâmpeiul religios din sine nu a acceptat drumul atât de lung şi greu către porţile deschise ale regăsirii spirituale. Gândul m-a grăbit să las acei oameni adevăraţi cu viaţa lor simplă dar radiind de lumină. Da, i-am lăsat acolo pe o mică culme de deal, cu rugăciunile lor pline de soare, când privirile mi s-au îndreptat către cel mai înalt munte din întreg tărâmul spiritual prin care călătorisem. Fără să mai ascult cuvinte şi sfaturi am pornit urcuşul. Am urcat, muşcând cu dinţii, dar fără a îngenunchea.
Cu greu am ajuns în vârful din care credeam că va ţâşni Lumina. Iar eu de acolo ,de sus, să fiu învăluit în Lumină şi să par tuturor un demiurg, o culme a omenirii. Acolo în vârf însă nu mi s-a hărăzit regăsirea plinului din sufletul rămas gol. Lumina fireşte că era dar ea fugea de mine. Vârful era atât de ascuţit încât abia reuşeam să mă ţin într-un echilibru precar. Orice pală de vânt putea să mă răstoarne, dar până şi vântul mă ocolea. Orb la primejdiile din jur am pornit războiul dintre inimă şi minte. Eram singur, cu gândurile şi inima mea. Gândul însă nu-mi mai folosea la nimic. Orbirea lui m-a adus aici în acest vârf de unde nu mai pot coborî singur fără a-mi pierde sufletul şi viaţa. Atunci mi-am amintit de mitul lui Icar, ca de altfel şi al meu. El nu a vrut să înveţe mai întâi zborul planat, începând de la înălţimi joase către cele înalte. El abia învăţând să zboare şi cum să-şi poarte aripile de ceară, s-a avântat către tării, către soare, uitând de sfaturile tatălui său. Beţia zborului şi dorinţa neiniţiatului de a ajunge în Lumina Adevărului l-au pierdut. Mândria şi goana după glorie l-au pierdut şi pe el şi pe mine. Stau aici în vârful muntelui şi mă las în voia inimii, privind nemărginirea din jurul meu. Jos la baza muntelui se văd oasele albe ale celor neastâmpăraţi şi neştiutori ca mine...
Dar mai încolo, pe plai în jos, văd o mulţime de oameni simplii adunându-se în jurul unei cruci mari din piatră. Am trecut de atâtea ori pe lângă ea dar totdeauna mi s-a părut că oamenii au făcut tot posibilul şi au falsificat în bună parte mesajul ei. Eu tindeam oriunde către mesajul iniţial, cel din negura vremii, nu către cel de acum. Cum să accept ceva fără să caut, era ceva prea în vederea oamenilor, prea simplu de cules.
Uitându-mă la ea, la acea cruce albă, am înţeles. Chiar din vârful muntelui, simţeam venind spre mine o undă de speranţă de acolo. Sufletul s-a umplut şi era atâta fericire în mine căci lumina izvora din însăşi inima mea. La ce bun mândria dacă încă din vârful muntelui simt preaplinul ce-mi vine de jos. Ce caut eu aici sus dacă acolo jos e atâta pace şi fericire. Crucea aceea de piatră mi se părea acum mult mai mare decât muntele însuşi. Eu mă regăseam din nou mustrându-mă pentru răul din mine şi plângând că nu pot îngenunchea acolo sus pe munte şi să mă rog cu cei de jos. Nu ştiu nici măcar să mă rog. Îmi veneau pe buze cuvinte, neştiute până atunci, ce aş fi vrut să le spun cuiva, dar nu unui om … sigur lui Dumnezeu ... dar nu ştiam cum.
- Spune-mi acum părinte cum să cobor de pe muntele meu şi să mă alătur celorlalţi oameni - creştini adevăraţi - care se roagă lui Dumnezeu în atâta fericire şi pace că şi pietrele au început a se ruga laolaltă cu ei ...

Părerea mea

Prefer să mor în ţara mea …

Am impresia că dacă aş pleca pentru totdeauna din România şi aş muri undeva departe, în altă ţară, la Judecata de apoi, numită şi Judecata Neamurilor, sigur aş întârzia cu o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a afla ocupate toate locurile din rai, alocate pentru noi românii. Pur şi simplu aş ajunge direct în iad sau chiar mai rău, şi acestea fiind ocupate, aş rămâne pe dinafară.

Nu concep nici să-mi trăiesc eternitatea în raiul sau iadul altui neam, departe de conaţionalii mei, acolo unde au mai rămas din întâmplare câteva locuri goale, pentru cîţiva întârziaţi.

Bineînţeles, ştiindu-mă nepotrivit pentru orice fel de rai, românesc sau străin, accept cu plăcere un loc în iad, accept chiar să-mi încep iadul de aici, de pe pământ. Însă prefer un iad românesc decât oricare altul, în cealaltă parte a lumii.