Islamizarea Europei? Adevar sau minciuna!

Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, ( partid de dreapta ) membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la unul din cele mai exclusiviste şi mai renumite hoteluri din New York, cunoscutul "Four Seasons", în toamna anului 2009

Dragi prieteni,

Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.

Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.

Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.

Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.

Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.

Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!

Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.

În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă". Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.

În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)

Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone "de necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.

Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.

Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.

Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. "Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.) O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial. Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.

Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor. Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)

Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.

Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.

Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.

Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.

...

În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.

Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.

Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.

Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez


- acest text circula de ceva timp pe e-mail si internet -

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr este rezultatul livresc al unui asemenea tip de demers intelectual. Deja abordarea temei demonului presupune luciditate şi un dublul risc : pe de o parte cel al alunecării în fantezii subiective, pe de alta cel al unei recepţii reticente din partea publicului. O reuşită improbabilă, deci, căreia i se adaugă strângerea din umeri a toma-necredincioşilor care nu sunt dispuşi să creadă ceea ce se sustrage buricelor degetelor. “În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-i vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare.” Lucrurile sunt ceea ce sunt, enunţă simplu C.S. Lewis, aşa că trebuie să ne concentrăm pe ele, şi nu pe anticipări inginereşti ale impactului de piaţă. Cu condiţia, fireşte, să ştim despre ce vorbim…

Pe scurt, aflăm că diavolul …
1. … te îndepărtează de raţionamentele false, ca nu cumva deprinzându-te să raţionezi, să ajungi la cele corecte, care ar putea să te apropie de Dumnezeu.
2. … te îndepărtează de lucrurile universale şi te îndeamnă de te preocupi de “şuvoiul experienţélor imediate ale simţurilor”.
3. … te împiedică să crezi în neobişnuit, preferând să te ţină legat de banalul lucrurilor, pe care le numeşte “viaţă adevărată”.
4. … te zăpăceşte de cap.
5. … te face să confunzi “spiritualul” cu “picturalul”.
6. … îţi sădeşte în minte acel soi special de luciditate pe care ţi-l dă Iadul.
7. … te face să te concentrezi pe viaţa lăuntrică, în dauna celor mai elementare îndatoriri exterioare.
8. … te face să neglijezi lucrurile spirituale mici (cu care trebuie să începi), în schimbul lucrurilor mari (care la început te depăşesc).
9. … te aduce în starea în care să practici scrutarea de sine timp de un ceas fără să descoperi nici unul din acele lucruri care sar în ochi oricui a trăit vreodată în aceeaşi casă cu tine.
10. … te ţine cât mai departe de orice intenţie de a te ruga.
11. … dacă totuşi vrei să te rogi, te va îndrepta spre rugăciunea spontană, neconvenţională şi în afara oricăror canoane.
12. … te lasă să consideri cu totul neimportantă poziţia corpului în vremea rugăciunii.
13. … nu-ţi bagă în cap tot felul de lucruri, mai degrabă îţi fereşte mintea de prea multe idei.
14. … îţi deviază mintea de la Dumnezeu spre tine: atunci când te rogi pentru curaj, te face să te simţi tu însuţi curajos, când te rogi pentru îndurare, te face să te consideri deja iertat.
15. … te îndeamnă să te rogi icoanei sau crucifixului, şi nu lui Dumnezeu.
16. … doreşte să mori într-un spital de lux, printre doctori care mint, asistente care mint, prieteni care mint, înlăturând definitiv posibilitatea prezenţei unui preot, care n-ar face decât să-i dezvăluie bolnavului adevărata situaţie în care se află!
17. … luptă împotriva ta cu arma complicităţii mulţumite cu viaţa.
18. … vrea ca mintea ta să fie încolţită de cea mai mare nesiguranţă, umplută de imagini contradictorii ale viitorului, fiecare din ele izvor de speranţă sau teamă.
19. … te împiedică să înţelegi că frica de azi este crucea pe care o ai de purtat, tentându-te să te gândeşti la lucrurile de care ţi-e frică în perspectivă.
20. … te încurajează să uiţi de tine şi să te concentrezi pe obiect, atunci când activităţile spirituale sunt negative, şi te încurajează să te întorci spre tine, atunci când activităţile spirituale sunt pozitive.
21. … te îndeamnă să-ţi verşi răutatea în capul vecinilor cu care te întâlneşti în fiecare zi, şi bunăvoinţa să ţi-o risipeşti aiurea, diluată în imaginar.
22. … acţionează sub acoperire.
23. … vrea să facă din om un magician materialist, care să venereze ceea ce numeşte vag “forţe”, negând existenţa “spiritelor”.
24. … te face să consideri lumea un scop şi credinţa un mijloc – niciodată invers.
25. … te foloseşte ca pe o sursă de hrană, prin digerarea sinelui tău îl creşte pe al lui.
26. … încercând să inventeze una din plăcerile create de Dumnezeu, le-a maimuţărit pe toate sub forma perversiunilor.
27. … te îndeamnă să guşti din plăcerile inventate de Dumnezeu, dar în momente, sau în moduri, sau în măsuri pe care El le-a interzis.
28. … îţi insuflă o sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică
29. … îţi ia sufletul şi nu-ţi dă nimic în schimb.
30. … preferă o religie moderată, pe care o consideră la fel de bună ca şi absenţa religiei însăşi.
31. … vrea să frecventezi oameni bogaţi, deştepţi, intelectuali la modul superficial şi animaţi de un scepticism universal aplicabil.
32. … încearcă să amâne cât de mult poate momentul în care tu conştientizezi ispita care e “lumea”.
33. … schimbă cu totul sensul cuvintelor (vezi “puritanism”).
34. … dispreţuieşte râsul sănătos, preferându-i zeflemeaua.
35. … se străduieşte prin orice metode să te îndepărteze de Dumnezeu, şi doar tu crezi că e nevoie pentru atingerea scopului său malefic de nişte păcate spectaculoase. Adesea, simpla pierdere de vreme este suficientă.
36. … caută să te îndepărteze atât de dureri, cât şi de plăceri, ambele fiind repere ale realităţii.
37. … te îndepărtează de orice lucru îţi place ţie pentru lucrul în sine, şi indiferent de ceea ce cred alţii, preferând să-ţi inoculeze pasiunea pentru lucrurile “importante”, “potrivite”.
38. … te face conştient de virtuţile tale, făcându-le astfel să piardă din strălucire până la dispariţie.
39. … va încerca să te facă să te dispreţuieşti, sperând astfel că-i vei dispreţui şi pe ceilalţi.
40. … face orice ca tu să nu te concentrezi asupra prezentului şi eternităţii.
41. … induce frica obsedantă sau încrederea oarbă.
42. … te îndepărtează de prezent şi de eternitate, te aruncă în trecut dar mai cu seamă în viitor, acesta din urmă fiind cel mai puţin timp asemenea eternităţii divine.
43. … încurajează şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care nu au nimic în comun cu eternitatea, fiind axate pe viitor.
44. … vrea ca tu să mizezi sufleteşte pe viitor, să i te dăruieşti.
45. … încearcă, dacă nu te poate vindeca de mersul la biserică, să te facă să cauţi “biserica ce ţi se potriveşte”.
46. … se străduieşte să-ţi extirpe din conştiinţă interesul pentru subiectul lăcomiei, făcându-te să crezi că aceasta are o latură pur cantitativă. Te face să vezi lăcomia excesului şi să uiţi lăcomia moftului.
47. … te face să creze că acea experienţă curioasă şi în genere de scurtă durată numită “dragoste” este singura raţiune respectabilă a căsătoriei.
48. … te face să crezi că un lucru este acel lucru şi nu altul, şi că un individ este acel individ şi nu altul.
49. … te face să crezi că “a fi” înseamnă “a fi în competiţie”.
50. … te face să consideri intenţia de a fi loial unui partener în scopul întrajutorării, al păstrării castităţii şi al transmiterii vieţii ca mult mai puţin importantă decât un simplu val de pasiune.
51. … te face să crezi că “dragostea” nici nu are stavile şi nici nu mai are nevoie de altceva pentru a-l înnobila pe om.
52. … te face să crezi că nu ai cum să scapi de pasiuni decât dacă le faci pe plac.
53. … te face să crezi că abstinenţa e nesănătoasă.
54. … dă în fiecare epocă direcţia proastei orientări în ce priveşte “gustul” sexual, prin intermediul micului cerc de artişti populari, croitori, actriţe şi directori de imagine care lansează tipul la modă.
55. … îţi sugerează să ai cât mai multe pretenţii de la viaţă.
56. … te face să crezi că există “timpul tău”.
57. … te face să crezi că ai drept exclusiv de proprietate asupra timpului tău.
58. … parodiază.
59. … detestă cântul şi liniştea, preferând zgomotul.
60. … promovează un “Iisus istoric” în detrimentul unui “Iisus simbolic”.
61. … te încurajează să tratezi creştinismul ca pe un simplu mijloc, dar care nu cumva să conducă spre Dumnezeu.
62. … vrea să înlocuiască creştinismul cu o modă cu nuanţe creştine (de tipul: Creştinismul şi Criza, Creştinismul şi Noua Psihologie, Creştinismul şi Vindecarea prin Credinţă, Creştinismul şi Cercetarea Psihică).
63. … transformă gustul schimbării în setea neostoită pentru noutatea absolută.
64. … te face să preferi generozităţii (valoare pozitivă) lipsa de egoism (valoare negativă).
65. … încurajează orice formă de falsă spiritualitate.
66. … încearcă să te convingă că o rugă împlinită, ca şi una refuzată, nu au de fapt nici un efect.
67. … te îndeamnă să crezi că urăşti în numele altora, dezinteresat, când în fapt sentimentul urii îţi aparţine doar ţie.
68. … caută să te aducă la disperare, pentru că disperarea este un păcat mai mare decât toate păcatele care o provoacă.
69. … atunci când te aştepţi la ceva, te face să crezi că ai dreptul să obţii acel ceva, pentru că doar în acest fel simpla dezamăgire se poate transforma în ultragiu.
70. … te face să consideri în orice experienţă care te poate face mai fericit sau mai bun, că datele materiale sunt “adevărate”, pe când elementele spirituale sunt “subiective”. Invers, te face să crezi în orice experienţă care te poate descuraja sau corupe, elementele spirituale sunt singurele adevărate, iar a le ignora te face susceptibil de evazionism.
71. … te face să consideri că doar caracterul urât al unei persoane detestate este “adevărat”, făcându-te să crezi că doar când urăşti pe cineva îl vezi aşa cum e în realitate. Invers, te aduce în punctul în care ţi se pare că frumuseţea unei persoane iubite este un văl subiectiv, care “maschează” ceva.

Citim despre sfaturile pe care un diavol bătrân le acordă unuia mai tânăr, intrăm în lumea demonilor calculaţi care se luptă pentru sufletele necredincioşilor (diavolul e un luptător !), şi constatăm, în mijlocul senzaţiei de malaise care ne invadează pagină cu pagină, că parcurgem o lectură despre noi, dintr-un punct de vedere infra-uman. Nu ştim nimic mai mult despre diavol decât ne-au spus Sfinţii Părinţi. Că are certitudinea divinului, fără ştiinţa acestei certitudini, în vreme ce omul se mulţumeşte adesea cu credinţa, ştiinţa divinului fiind a sfinţilor. Că e mai-marele asceţilor, fiind postitor şi veghetor mai presus de călugări şi de pustnici. Că n-are odihnă şi e plin de inventivitate, mai ceva ca un tânăr manager dornic de afirmare într-o companie multinaţională. Ştiam toate acestea înainte de a deschide volumul lui C.S. Lewis. Aflăm însă din cele 31 de epistole ceva despre om, despre cât de lesne putem fi păcăliţi de Marele Dezamăgitor, despre superficialitatea noastră, despre inconsecvenţa noastră, vai !, mult prea terestră. Şi ne întristăm, împreună cu Demonul, că dispariţia sfinţilor a adus după ea o supă călduţă de păcate în care ne înecăm cu toţii de-a valma, democratic şi egalitarist… Sau, cum spune C.S. Lewis : « Sunt suflete care se pierd cu o crimă, sunt care se dau pe o şeptică. »


Text scris de Radu Iliescu - preluat de pe internet

MASACRUL DE LA KATYN

Masacrul de la Katyń (cunoscut şi ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń; Katyń, pe ruseşte Катынь (Katîn), este un sat situat la 20 de km vest de oraşul Smolensk din Rusia) a fost o execuţie în masă a unor cetăţeni polonezi de către forţele poliţiei secrete sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial.
În timpul acestei acţiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetăţeni polonezi au fost executaţi în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor ucişi erau ofiţeri capturaţi ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, sovieticii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze, ca şi a evreilor polonezi şi a bieloruşilor polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov şi Elţîn reiese că poliţia politică NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.
Descoperirea de către nazişti în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra.
Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.
Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie 1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele Elţin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Vedere de ansamblu
La început, prin Masacrul de la Katyń se înţelegea masacrul ofiţerilor polonezi prizonieri de război deţinuţi în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo şi a oraşului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate şi uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk şi Ostaşkov şi întemniţaţi proveniţi din închisorile din vestul Belarusului şi al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executaţi din ordinul lui Stalin în aceeaşi pădure.
Aproximativ 250.000 de soldaţi polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea şi ocuparea Poloniei de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înţelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop şi a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostaşkov, Kozielsk şi Starobielsk. Kozielsk şi Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofiţeri, în vreme ce Ostaşkov era folosit în principal pentru cercetaşi, jandarmi, poliţişti şi gardieni. În pofida unei concepţii greşite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofiţeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostaşkov, 6.570 şi Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.
La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului.[1] Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.
Între 3 aprilie şi 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.
Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ. Aceştia au fost singurii supravieţuitori.
Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzaţie făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât şi pentru muşamalizarea acestora.
Preparativele sovietice
Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securităţii Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne - Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko şi le-a ordonat înfiinţarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (staţia de cale ferată Babinino), Iuje (Taliţî), Kozelsk, Kozelşcina, Oranki, Ostaşkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostaşkov), Putivli (staţia de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (staţia de cale ferată Zaenikevo) şi Griazoveţ.
Tehnica masacrelor
Prizonierii din Kozielsk au fost ucişi şi îngropaţi în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executaţi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov şi au fost îngropaţi lângă Piatihatki. Ofiţerii de poliţie de la Ostaşkov au fost ucişi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin şi au fost îngropaţi în Miednoje.
Informaţii detaliate despre execuţiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuţiile prin împuşcare au început seara şi s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă aşa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuţiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricaţie germană aduse anume de la Moscova.
Execuţiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătuşat şi dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuţiilor s-au mai folosit maşini zgomotoase care au funcţionat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împuşcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă uşă şi era depus într-unul dintre camioanele care aşteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuţie
Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duşi la groapa comună şi au fost împuşcaţi în gât.
Descoperirea gropilor comune
Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziştii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) şi guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informaţii despre ofiţerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders şi Władysław Sikorski că toţi polonezii au fost eliberaţi, cu excepţia a câtorva care au evadat şi au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).
Soarta prizonierilor dispăruţi a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofiţeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potenţialul uriaş al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianţei dintre polonezi, aliaţii occidentali şi sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunţat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime şi 16 metri lăţime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofiţeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toţii având răni provocate prin împuşcare în spatele gâtului. Identificarea decedaţilor nu se va face cu greutate datorită calităţilor mumificatoare ale solului, dar şi datorită faptului că bolşevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei ucişi se află Generalul Smorawiński din Lublin.”
Guvernul sovietic a respins imediat acuzaţiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinaţi de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informaţii, afirma că: „... prizonierii polonezi de război care erau implicaţi în lucrări de construcţii la vest de Smolensk în 1941 ... au căzut în mâinile călăilor germano-fascişti ... ”.
Aliaţii erau conştienţi că naziştii au descoperit o groapă comună, informaţia ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate şi decriptate la Bletchley Park. Atât investigaţiile germane cât şi cele independente ale Crucii Roşii Internaţionale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.
În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii şi să se iniţieze o nouă investigaţie a Crucii Roşii Internaţionale [2], Stalin s-a folosit de „afirmaţiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoaşterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziştii [3]. În acelaşi timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoaşterii de către aliaţii occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziţie inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliaţii occidentali şi sovietici a murit în mod neaşteptat două luni mai târziu. Cauza morţii sale este încă subiect de dispute.
Încercările de muşamalizare a masacrului de la Katyń
Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deşteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reuşit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii şi au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizaţiilor occidentale.
Pentru aliaţii occidentali, masacrul de la Katyń şi criza polono-sovietică rezultată au început să ameninţe alianţa vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanţa polonezilor pentru aliaţi, esenţială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganţilor militaro-industriali, SUA şi URSS. Primul ministru britanic Winston Churchill şi preşedintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâşiaţi pe de-o parte între angajamentele faţă de aliatul polonez şi poziţia intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretenţiile – de multe ori aflate la limita şantajului politic – lui Stalin şi ale diplomaţilor lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „ţări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei ţări de 200 de milioane.” În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanţă politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)
Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolşevicii vor 'afla' fără îndoială în curând că noi am împuşcat 12.000 de ofiţeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roşie a recucerit Katyńul şi Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roşie Poloneză cu permisiunea germanilor şi îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la faţa locului „Comisia specială pentru determinarea şi investigarea împuşcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fascişti în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele şi a ajuns la concluzia că execuţiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupaţie germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniştilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.
În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocităţile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversaţii cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolşevicii pot fi foarte cruzi”. Totuşi, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruşi: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei 'investigaţii' a Crucii Roşii Internaţionale sau a oricărei alte organizaţii din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigaţie ar fi o înşelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.
Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată şi pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduşi de germani la Katyń în 1943 pentru o conferinţă internaţională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieşea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru. El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul şefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. [4]. În timpul investigaţiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în faţa Congresului susţinând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forţe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.
În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informaţii despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-şi doar legăturile din Bulgaria şi România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informaţii de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor şi a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, preşedintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat şi şi-a petrecut restul timpului până la sfârşitul războiului în Samoa Americană.
În noiembrie 1945, şapte ofiţeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki şi E. Geherer au fost judecaţi de un tribunal al aliaţilor victorioşi - americani, englezi, francezi şi sovietici. Ei au fost condamnaţi la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń şi în cele din urmă au fost executaţi prin spânzurare. Încă alţi trei germani au fost judecaţi pentru acelaşi capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentinţe de 20 de ani de muncă grea corecţională, au fost predaţi sovieticilor şi nu s-a mai auzit nimic despre ei. [5]
În 1946, procurorul şef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuţia în masă a prizonierilor polonezi împuşcaţi în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fascişti, [6]”, însă a renunţat la cauză după ce Statele Unite şi Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocaţii germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.
În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovaţi de moartea polonezilor şi au recomandat ca sovieticii să fie deferiţi spre judecare Curţii Internaţionale de Justiţie. Concluziile comitetului în privinţa presupusei muşamalizări americane au fost mai puţin convingătoare. [7]
Problema responsabilităţii a rămas controversată în occident şi în aceiaşi măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârşitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.
În Republica Populară Polonia, autorităţile au muşamalizat problema în acord cu cerinţele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referinţele la masacru, dar chiar şi menţionarea atrocităţilor era primejdioasă. Katyń a fost şters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi şters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripţie simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliţie, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaţilor polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.
De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor
Investigaţiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justeţea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăţia sovietică şi valabilitatea documentelor dezvăluite (susţinând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împuşcaţi de germani.
Evoluţii postsovietice
În timpul vizitei în Rusia a preşedintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruşi au anunţat că doresc să transfere toate informaţiile despre masacrul de la Katyń către autorităţile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autorităţile ruseşti au terminat investigaţii care au durat un deceniu. Procurorul şef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 şi a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanităţii şi de aceea nu există nici o bază de discuţie despre aceşti termeni judiciari. În ciuda unor declaraţii făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigaţiilor ruseşti, ca şi decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.
Datorită acestui fapt, Institutul Naţional al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigaţii. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicaţi în darea ordinelor şi pe cei care au adus la îndeplinire execuţiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moţiune prin care se cerea declasificarea arhivelor ruseşti precum şi clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

( text preluat de pe internet )

Ion Antonescu

În iarna anului 2006, Curtea de Apel din Bucureşti anunţa o decizie istorică: exonerarea mareşalului Ion Victor Antonescu pentru crime împotriva păcii. Magistraţii au hotărât că sprijinul acordat de România Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost legal. Decizia de achitare privea acuzaţiile privind colaborarea militară România - Germania în cadrul Alianţei Tripartite şi agresiunea armată împotriva Uniunii Sovietice. Se specifică faptul că situaţia internaţională din anul 1940 justifica obiectiv intrarea în războiul de apărare preventivă împotriva Uniunii Sovietice, astfel că articolul 3 al Convenţiei din 1933 pentru definirea agresiunii nu se aplica. Concret, Antonescu şi o parte din membrii cabinetului său au fost absolviţi de infracţiunile specificate în Decretul Lege datat 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, şi găsiţi vinovaţi în 17 mai 1946 de "Tribunalul Poporului". Pedepsele variau de la 10 ani de închisoare până la pedeapsa cu moartea.

Rusia, prin Ministerul de Externe, a arătat că se simte lezată de hotărârea Curţii, o insultă pentru memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, şi "o încercare de a revizui rezultatele războiului". "Exonerarea complicităţii naziste, a cărui crime împotriva civililor în regiunile ocupate de Uniunea Sovietică sunt de neuitat, contrazic esenţa şi logica situaţiei postbelice şi a documentelor finale ale proceselor de la Nürenberg", a declarat oficialul.

Cine a fost de fapt Ion Antonescu?

S-a născut la Piteşti, în vara anului 1882, într-o familie de burghezi cu tradiţii militare. A mers şi el pe acelaşi drum, absolvind şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. Au urmat Şcoala de Cavalerie, absolvită în 1904, şi Academia Militară de la Saint-Cyr, în 1911, cu Antonescu şef de promoţie. Ca tânăr militar cu gradul de locotenent, a participat la represiunea Răscoalei din 1907. Şase ani mai târziu, a luptat în cel de-al doilea război balcanic, obţinând cu această ocazie decoraţia Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.

În primul război mondial, între 1916 şi 1918, Antonescu a fost numit Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. Viitorul mareşal este cel care a formulat planurile de apărare a Moldovei, în încercarea de a contracara invazia trupelor germane, în cea de-a doua jumătate a anului 1917. Aşa cum se ştie, restul României se afla sub ocupaţia germană încă din 1916. Reuşitele militare i-au construit lui Antonescu reputaţia unui comandant militar de excepţie, pragmatic şi dur, iar faptul că a fost supranumit Câinele Roşu nu a mirat pe nimeni.

Când pacea a luat locul războiului, a fost trimis în Franţa şi Marea Britanie, ca ataşat militar, (1922-1926). Întors în România, a condus Şcoala Superioară de Război (1927-1930), apoi a fost numit Şef al Marelui Stat major al Armatei (1933-1934) şi Ministru de Război (1937-1938). Regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru în toamna anului 1940, când România fusese ciuntită deja de Basarabia, nordul Bucovinei - cedate URSS -, şi nordul Transilvaniei, cedat Ungariei. După doar două zile în funcţie, Antonescu l-a silit pe rege - considerat vinovat de pierderea tuturor teritoriilor - să abdice şi să părăsească România, lăsând în urmă un moştenitor prea tânăr şi lipsit de experienţă, regele Mihai I. Acesta a deţinut un rol pur decorativ, de la bun început: Antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat în întregime puterea.

România, aliata lui Hitler

Pus în situaţia de a alege un aliat, dintre Germania care ameninţa din vest, URSS din est şi Bulgaria din sud, Antonescu se împrieteneşte cu Germania lui Hitler, sperând să recupereze teritoriile anexate de URSS. Hitler îi garanta că teritoriile rămase între graniţele României nu erau ameninţate, în schimbul petrolului românesc mult-dorit. Conducerea lui Antonescu şi Alianţa cu Germania nu au fost însă pe placul clasei politice româneşti, prin urmare singura formaţiune care şi-a asumat participarea la guvernare a fost hulita Gardă de Fier. Astfel, România devenea stat naţional legionar.

Pe de o parte, Antonescu dorea să controleze mai mult Legiunea. Pe de altă parte, aceasta dorea un rol mai important în cadrul guvernului. Consensul a lipsit, spiritele s-au încins, iar în ianuarie 1941, se întâmplă Rebeliunea Legionară, înăbuşită în faşă. Garda de Fier a fost scoasă în afara legii, iar liderii acesteia - arestaţi.

În vara aceluiaşi an, Armata Română, alături de Wehrmacht, atacă URSS şi realipeşte Basarabia şi nordul Bucovinei. Cucereşte Odessa, iar Antonescu ordonă executarea evreilor şi comuniştilor din oraş, ca represiune a exploziei în care clădirea Statului Major românesc a fost distrusă. Încurajat de victorii, Antonescu avansează mult în teritoriul URSS, manevră care a dus la noi dezaprobări în rândul politicienilor şi militarilor români, de la membrii Marelui Stat Major până la soldaţii de rând. În acest timp, Antonescu se autoproclamă mareşal.

Din 22 iunie 1941, trupele române se luptau în Uniunea Sovietică cu pierderi însemnate. Mareşalul Antonescu spera să oprească înaintarea sovietică pe un aliniament fortificat din Moldova, pentru a negocia un armistiţiu favorabil. Înfrângerea Armatei Române la Stalingrad, în 1943, îi scade însă dramatic popularitatea, pierderile de vieţi omeneşti fiind semnificative: peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi. După Stalingrad, sovieticii au preluat iniţiativa strategică, iar pe 20 august 1944 au spart frontul la Iaşi-Chişinău. Mareşalul realiza în sfârşit că şansele de izbândă sunt minime. Din acest moment, diplomaţii români s-au străduit să încheie pacea cu Aliaţii, dar negocierile nu au dus la un rezultat satisfăcător.

Neclarităţi istorice

De aici, părerile istoricilor sunt împărţite: unii spun că a refuzat să îşi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, datorită simţului onoarei şi al lipsei de pricepere politică. O telegramă datata 22 august 1944 ar demonstra însă că mareşalul intenţiona să semneze armistiţiul cu Puterile Aliate. A fost însă prea târziu.

De asemenea, conducătorul misiunii militare româneşti pe lângă Wehrmacht susţinea că Antonescu i-ar fi spus: "Eu mă duc la Grupul de armate general Friessner, iar mâine sau poimâine vin la Bucureşti să raportez regelui şi să-i predau puterea." Alţi istorici afirmă chiar că mareşalul urma să se deplaseze în ziua de 24 august 1944 pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea armistiţiului. URSS nu îşi putea permite însă să îşi piardă influenţa în România printr-o simplă semnare a păcii.

Ca atare, în urma presiunilor sovietice şi a partidelor politice, la 23 august, când trupele sovietice pătrund în România, regele Mihai I îl convoacă pe mareşal la Palat pentru a-i cere să încheie armistiţiul imediat. Refuzat de şeful guvernului, suveranul îl demite şi îl arestează, făcându-l responsabil şi de moartea a 250.000 de evrei şi a altor 25.000 de romi. România întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste şi pierde, totodată, o parte din Bucovina, mai mare decât cea cedată în urma ultimatumului din 1940, şi Ţinutul Herţa.

După arestare, Antonescu a fost ţinut în închisorile sovietice timp de doi ani. A fost readus în ţară doar pentru a fi judecat şi condamnat la moarte de instanţa Tribunalului Poporului, la 17 mai 1946. La 1 iunie, a fost executat la Jilava, alături de colaboratori ai săi. Înainte de execuţie, mareşalul a exclamat "Istoria mă va judeca!" Şi, aşa cum s-a văzut, istoria, justiţia şi urmaşii îl judecă şi astăzi.

23 august 1944

În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai anunţa la radio Bucureşti ieşirea din războiul alături de Germania nazistă şi alăturarea ţării noastre la Coaliţia Naţiunilor Unite. O răsturnare de situaţie care a influenţat cursul conflagraţiei mondiale şi al istoriei României, o adevărată catastrofă pentru Hitler. Pe lângă pierderea petrolului românesc, tot flancul sudic german a fost dat peste cap. Unii istorici apreciază că actul de la Bucureşti a scurtat războiul cu şase luni. Guvernul Rădescu a demisionat la câteva luni de la semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi la Bucureşti s-a impus, cu sprijin sovietic, un regim pro-moscovit. Artizanul loviturii, regele Mihai, a fost nevoit să abdice şi a plecat în exil timp de decenii.

Ulterior, istoria a fost falsificată grosolan. Comuniştii nu au jucat un rol important în evenimentul de la 23 august 1944. Asta nu i-a împiedicat însă să confişte actul de la 23 august în folos propriu. De la "insurecţie armată", evenimentul a fost denumit "revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă", iar regimul comunist şi-a arogat timp de peste patru decenii paternitatea actului istoric.

Antonescu, fascist sau nu

Autoritar - da, dar fascist? I-a spus lui Hitler că "nu îl interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale". Ca un bun conducător, s-a consultat cu liderii altor partide politice, ceea ce într-un guvern fascist nu se întâmpla. Dr. Goebbels scria în jurnalul său, în februarie 1941: "Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba..." Mai mult, Antonescu nu era de acord cu tendinţele de purificare ale lui Hitler, iar evreii din România nu au fost trimişi în lagărele germane. Pe de altă parte, deportările şi execuţiile cerute de mareşal ar fi fost de fapt de natură economică, ponderea evreilor în economia naţională fiind importantă.

În 1941, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a evreilor basarabeni şi bucovineni, dar pe motive diferite de cele ale lui Hitler: aceştia erau consideraţi agenţi comunişti. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Transnistria, din cauza condiţiilor inumane din "trenurile morţii". Nu am nicio milă decât de neamul românesc. Problema trebuie luată şi individual şi în colectivitate. Nu mă interesează dacă e ucrainean, grec etc., să treacă afară din Ţara Românească!

La moartea unui mareşal

La 1 iunie 1946, Ion Antonescu era executat la închisoarea Jilava. Controversele asupra conducerii sale vor rămâne vii, în condiţiile în care mii de documente ale vremii apar şi dispar, iar istoricii nu s-au pus încă de acord asupra naturii mareşalului. "Ion Antonescu a fost fascist, antisemit şi este vinovat de moartea a sute de mii de oameni." SAU "Ion Antonescu a fost un mare patriot român, un om cu O mare care şi-a făcut datoria până la sfârşit, când este trădat, arestat de rege şi dat pe mâna comuniştilor sovietici." O cale de mijloc nu se găseşte încă.

Ella Moroiu, Antena3.ro -09 aprilie 2008