Într-o noape am avut un vis:
Trăiam undeva ... Se anunţase o invazie de lăcuste şi toată vegetaţia era ameninţată. Iubeam o floare frumoasă care făcea flori mici, roşii, ca nişte inimioare, cu un parfum seducător. Înfricoşat am luat floarea din balcon şi am adus-o în camera mea, pe birou. Cu toate uşile şi ferestrele închise era în siguranţa.
A venit noaptea şi am adormit liniştit …
A doua zi floarea mea nu mai exista. Era o floare străină, ciuntită şi urâtă. Lângă ea, mândră de fapta sa, înfruntându-mă, era o lăcustă mică verde şi e de neînţeles, frumoasă. Fără greutate am prins-o în palmă şi am vrut s-o strivesc pentru fapta sa. Dar ceva din suflet nu mă lăsa, ceva îmi spunea că lăcusta era ceva din mine şi a o ucide echivala de fapt cu o sinucidere. Şi atunci am fugit departe, departe de crima mea floarea având lăcusta vie în palma strânsă ...
Căutând sensul ascuns al acestui vis am înţeles că fiecare om îşi poartă în mâini sufletul. Într-o mână floarea şi în cealaltă mâna lăcusta. Unii cultivă toată viaţa floarea ignorând lăcusta - aceştia sunt idealiştii, alţii ascunzând floarea, cresc lăcusta în proprii ochi şi ai celorlalţi - aceştia sunt materialiştii. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Care însă nu ştiu precis.
Rari sunt aceia care reuşesc să echilibreze afecţiunea lor pentru floare şi lăcustă şi să convingă în acelaşi timp floarea că lăcusta nu-i vrea răul. De aici se nasc optimiştii care sunt fie idealişti, fie materialişti, după capriciu. În fond optimiştii sunt cei care luptă cu sine pentru a se convinge că sunt oameni cu sentimente nobile.
Aş vrea să mă număr printre aceştia din urmă.
