- banală biografie a unui nebun singuratic -
Moto:
Viaţa toată-i pentru mine, implacabil, timp pierdut,
multe clipe efemere ce-n pustie s-au tot dus,
ca un fum…
1. Nu am nimic
El a desenat pe pământ un punct şi a spus: Iată punctul meu de vedere. Tot El, mai târziu, a trasat pe pământ o linie şi a spus: Iată orizontul meu de idei…
După ceva timp, Cineva de Sus l-a desenat pe El şi l-a numit Om. Iar el, Omul, a strigat: Evrika! Şi de atunci, pe Pământ, se nasc mereu puncte şi linii.
Dar eu fiind un zero absolut, cum naiba am apărut ?
La 20 de ani viaţa nu-mi oferă nici o rază de fericire. Peste tot unde îmi îndrept privirea văd doar ochi întunecaţi, neîncredere şi tristeţe. La această vârstă am deosebita plăcere să remarc că trăiesc cu dinţii strânşi. Stau veşnic încordat în aşteptarea unei lovituri viitoare, în faţa căreia vreau să fiu pregătit. Nu ştiu ce să mai cred despre mine, despre lume şi în general de ceea ce pare a fi pentru fiecare dintre noi, viaţa.
De ce trebuie să spun, fără a mă lăuda, că nu sunt la fel ca ceilalţi? În loc să văd viaţa precum luciul unui lac, eu îl văd cu toate murdăriile din el. Nu am încredere în absolut nimeni şi ştiu cât mă doare când spun acest lucru. Nu înţeleg viaţa la fel ca ceilalţi oameni şi nici ceilalţi nu o înţeleg la fel ca mine. Nu cunosc fericirea nicăieri, nici măcar în dragoste, unde totul acum este dominat de spectrul morţii şi al îndoielii.
Nu găsesc nicăieri un suflet de care să mă sprijin, în care să-mi ancorez sufletul meu zdruncinat de uraganul vieţii. Mă simt sterp şi fără voia mea născut pe acest pământ prea strâmb în ordinea lui pentru a mai putea disciplina ceva în mine. Simt cum mă descompun, cum mă dezumanizez pe zi ce trece şi devin o fiară sălbatică, veşnic pornită să prindă în gheare timpul care fuge mereu şi nu-mi dă răgazul să-mi împlinesc visele. Timpul meu fuge în pustiu …
Idealurile mele se nasc şi cresc sub forma unor mari semne de întrebare, prea subrede pentru a rezista fie şi adierii unui singur cuvânt potrivnic. Tot ceea ce văd, simt şi aud începe cu ,, Nu “ şi se termină cu un mare semn de întrebare.
Cred că cel mai bun lucru este să mă retrag în propria-mi carapace, abandonată mai ieri şi să încep să-mi clădesc singur o lume din care să nu mai ies niciodată. Singuri, în lumea mea, îmi vor fi tovarăşi stiloul şi coala de hârtie.
Vreau mai întâi să mă înţeleg pe mine şi apoi să mă înţeleg cu ceilalţi …
2. Pomană dau visurilor mele ( o criză de nebunie undeva între 20 şi 25 de ani )
Mă doare-n suflet şi sunt trist, am plâns în barbă, lins – prelins. De umbra fiinţei mele stinghere, râd strămoşii în sictir …
Oare nimeni altul nu simte la fel ca mine? Pe cine să cert că m-a făcut aşa? Ar trebui să mă bat cu o istorie întreagă, cu un şir întreg de suflete care, la voia sorţii, şi-au dat întâlnire în inima mea. Asta să-mi fie oare viaţa, cea pe care am dorit-o? Nici măcar în visele mele cele mai negre nu mi-am închipuit un aşa absurd coşmar. Suflete, de ce stai în calea fericirii mele, cu ce ţi-am greşit? Ştiai doar că am vrut să fiu un astru de lumină sau măcar un licurici pe o pagină de carte.
Nefericirii mele însă nu-i găsesc rostul. Afurisit destin. Când în sfârşit părea că în mine s-au liniştit apele, a venit un val de ură din adâncuri şi a scos la suprafaţă mâlul negru al nesupunerii.
M-am răzvrătit tu rege al vânturilor. Destin, te provoc să încerci a mă jertfi pe altarul ignoraţilor. Urăsc tot ce ai născut în lumea asta. Nesupunerii mele nu încerca ai găsi izvorul. Distruge-mă pe mine dacă vrei să fii iar puternic. Iubitule, periază-ţi hainele pentru o nouă bătălie, fii cavalerul lumii tale strâmbe şi nu mie. Caută-ţi deviza prin multele-ţi nimicuri căci vei muri. Iată cazi ucis de vârful penei mele scurte, ciunte şi inculte. În sfârşit mori vierme al văzduhului. Te ştiu însă ca pe o făptură veşnică. Moartea te va ocoli iar şi iar şi din nou ne vom război. Eu cu pana, tu cu ocara. Oare meriţi efortul?
Suflete mă auzi tu oare? Ce lumânare să aleg pentru a redeschide calea visurilor tale? A murit un drum al destinului meu şi acum pe care să-l aleg oare? În haosul sufletului meu desperecheat nimic nu este croit cu cap, ca să pot alege. Unde ai viaţă capătul tău de funie să mă spânzur de el? Mă ademeneşti cu alte şi alte ispite, doar doar mă vei câştiga ca trofeu pentru carul tău de glorie…
Eu nu mai cred în legea pământului de acum. De fapt un pământ adevărat nici nu mai există. E doar o mocirlă savantă care îşi dă aere de rod bogat şi peşte proaspăt. Floarea lui însă dospeşte în adâncuri şi iadul o udă cu picături de smoală. Rămâne doar aerul sau eterul acel etern pământ în care să ne găsim fiinţa adevărată şi sufletul.
Dar poartă-mi altul păcatele şi necazurile. Încrederii din mine îi cer să uite pe cei ce urâţesc lumea şi viaţa omului din ea. Eu vreau să mă ridic, prin neliniştea mea, la căldura soarelui, spre a-i servi cu aripa mea la închiderea pe veci a porţilor universale ale urii şi ignoranţei.
Preaplinul negru al zilei se varsă în sufletul omului, iar sufletul, ca un hamal, se ridică spre soare cu povara sa şi acolo o arde, în lumina sa de foc. De aceea se întunecă ziua în noapte, de mulţimea sufletelor ce se înalţă în ceruri şi de funinginea ce se răspândeşte din arderea tristeţilor lor.
Cred că acum sufletul meu arde aceste urâte cuvinte acolo sus în aer, revenind curat înapoi în mine, ca să punem împreună umărul la ziua care vine.
Cu-i mă dai suflete: răilor sau bunilor, îngerilor sau demonilor?
3. Mai caut încă fericirea
Cactusul, plin de floare, s-a vrut mai frumos. Neştiutor însă şi-a scuturat
ţepii, aruncând valuri de parfum sfidătoare în soare. Dar din nebăgare de seamă şi-a epuizat toată puterea în efortul de a scăpa de ţepi şi nefericitul, pe înserat, se scutură veştejit în nisipul fierbinte al imensului pustiu de basm ...
La 26 de ani neîmpliniţi mă chinui cu mine. Nimic nu fac cum trebuie. Sunt un nemulţumit. Ştiu că sunt un mediocru şi de aceea uneori plâng moartea perfecţiunii din mine. Sunt tânăr, fără experienţă, veşnic însetat după firescul şi adevărul din mine. Trebuie să intru în rândul oamenilor, aşa îmi cer cei din jur. Daca aş putea, fără să tremur aş intra. Dar ar fi ca şi cum aş trece în moarte. Moartea asta cotidiană de care însă îmi este teamă.
Sărac şi gol am venit pe lume şi acum când mi se dau de toate şi totuşi nu îmi ajunge, ştiu că nu pe ele le caut. Oriunde mă duc, calc rău. Mă înec tot mai mult în lume, mă scufund cu sufletul în material. Am un suflet gol, gata să torn fontă lichidă în el, ca să-i descopăr forma şi apoi rece să-l aşez bibelou pe birou. Eu îl simt stingher iar el mă priveşte din ce în ce mai speriat, mai mic.
Ce ştiu oare despre mine? Nimic, sunt la fel ca la 20 de ani. Caut ceva, vreau să caut ceva şi nu ştiu ce să caut. Totuşi simt că ceva am găsit, dar căutarea sigur nu a luat sfârşit. Ştiu ce am lângă mine, cu mine, pentru mine. Dar în mine? De la mine ce dau, cu ce pun pecetea pe găsitul meu? Cu sufletul bineînţeles. Dar forma sufletului meu gol cu ce s-o imprim în ceea ce am găsit? Desigur cu voinţă, cu foarte multă voinţă. Asta trebuie să caut.
Vreau să-mi caut fericirea în linişte. Vă rog oameni buni ajutaţi-mă să o găsesc. Ştiu că elixirul fericirii nu există. Puţini oameni au trăit cu adevărat fericiţi, mulţi sunt aceia care au murit fericiţi. Pe aceştia din urmă îi urmez eu. Moarte de o clipă, fericire de o clipă.
Ce veştede sunt însă cuvintele mele. Cuget frumos dar visez urât. Iubesc dar şi urăsc, renasc dar mă şi sinucid.
4. Şi ce dacă
Mi-am înfipt trupul în suflet cu toată puterea, să simt acolo, din plin, ce este durerea.
La 30 de ani îmi pare rău că totul este aşa cum este. De fapt nici nu ştiu ce şi cum ar trebui să fie. Ştiu doar că nu mai sunt eu cel ce am fost şi niciodată nu voi ajunge cel ce am vrut să fiu.
Nu sunt mulţumit că viaţa mea este un lung şir de intercondiţionări, un lanţ nesfârşit de legături umane. Nu sunt mulţumit că trebuie să depind de alţii. Mă uzez moral cu fiecare clipă în care trebuie să-mi limitez libertatea, încercând să strâng un pumn de bani. Lucrul pe care îl urăsc cel mai mult pe lume sunt aceşti bani. Lumea toată aleargă după ei şi uite ce hâdă e. Din toate principiile moral-creştine pe care le-am avut, am rămas cu o spoială de intelectual obscur, cu aură de sfânt martir, neînţeles, sacrificat pe altarul bunelor intenţii. Evident cu toate aceste bune intenţii mă îndrept către iad. Niciodată nu am făcut binele pe care l-am vrut ci doar răul pe care nu l-am dorit.
Păcat că pornisem atât de bine şi am ajuns în aşa hal de decădere. Nici spoiala de poezie din cuvânt nu-mi mai salvează prezentul de adevăr. Nu mă mai înţeleg cu nimeni, nici măcar cu mine însumi. Presimt că mă cuprinde o nouă depresie. Şi ce dacă.
5. Sfârşit de suflet
O viaţă de om am trăit-o într-un pod, ca o grindă, de cârciumă. O grindă de lemn afumată de păcat, scârbită de ale lumii vechi toarte, de căni, pahare şi poloboace. La lumina de zi sau de noapte, am văzut ce a fost mai urât: guri căscate, încleştate de pahare, beţivani cu harţag, oameni fără pic de har.
O viaţă de om am trăit-o ca un dumnezeu peste poporul meu orb, până când scârbit m-am răsucit, de la o lampă cu gaz, în flacără albă, cu faţa în sus, ca un fum de jertfă, fără de răspuns.
La 40 de ani nu mai am nimic de spus. Doar îmi rememorez trecutul banal, cu nimic deosebit. Acum sunt doar un om obişnuit, înecat în cotidian.
Astăzi am să arunc cheia sufletului meu la canal. Sigur se va găsi un alt fraier căruia să i se potrivească.
Apropo, cheia voastră unde este?
