Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :
Se afișează postările cu eticheta DESPRE EU. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta DESPRE EU. Afișați toate postările

miercuri, 21 noiembrie 2012

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.



Lucian Blaga (1919)

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Doamne, sunt atât de singur



- pseudo-testament cu lidocaină -



Sunt mereu singur: eu şi sufletul meu, amândoi foarte deprimaţi. Prieteni nu am, la uşă nu-mi bate nimeni, nici eu nu bat la uşa altora. Nu am curaj să le cer ceva.
Ştiu că sunt infirm sufleteşte, un zombi plin de prejudecăţi, simulant al normalităţii, lipsit de orice urmă de optimism.

Până când ?!

Mă pregătesc astăzi, ca în fiecare zi, să trag linie şi să adun, mai degrabă să scad, faptele bune din cele rele şi să văd câţi de minus îmi rămân. Faptele bune sunt puţine iar cele rele sau cu valoare zero sunt extrem de multe, triliarde cred. La final încerc să mai echilibrez balanţa spunând:

Sărut mâna tată şi mamă, pentru că m-aţi crescut cum aţi putut şi la bătrâneţe aţi plecat departe şi mi-aţi lăsat tot ce aţi avut, ca să-mi fie bine în viaţă, mult mai bine decât v-a fost vouă vreodată;

Sărut mâna frate, pentru că am copilărit împreună şi pentru că ai plecat departe, încă de pe băncile şcolii, ca să-mi laşi mie mai mult loc în familie, să pot creşte mai liber;

Sărut mâna soţie, pentru că m-ai răbdat atâţia ani fără rost, în timp ce eu nu ţi-am arătat nici un gram de recunoştinţă sau dragoste. Nu voi putea niciodată să-ţi mulţumesc pentru anii tinereţii tale pe care i-ai plictisit alături de mine, cu speranţa că va fi mai bine, că voi fi mai bun. Ce păcat că nu va fi niciodată bine, mai bine;

Sărut mâna copile al meu, pentru că mi-ai dat posibilitatea de a trăi experienţa de părinte, fără de care nu aş fi fost un om complet. Păcat că nu am putut să-ţi ofer atâtea câte ai dorit şi atâtea câte aş fi dorit să-ţi dăruiesc, de care eu nu am avut parte. Din păcate nu am fost în stare de mai mult;

Sărut mâna doamnă învăţătoare, pentru că m-aţi învăţat arta scrisului şi socotitului, dăruindu-mi atâtea cunoştinţe spre binele meu. Din păcate eu am folosit scrisul doar pentru a-mi spune depresiile şi decepţiile şi socotitul doar pentru a şti câte secunde mai am de trăit;

Sărut mâna rude, colegi de şcoală, facultate şi servici, profesori, cunoştinţe, prieteni de o clipă şi nu mai mult, pentru că m-aţi privit şi mi-aţi vorbit cu îngăduinţă, ştiind că mimez totdeauna normalul deşi nu am fost niciodată normal. Până la urmă plictisiţi desigur aţi găsit puterea de a vă da la o parte din calea mea şi de a mă lăsa să trec mai departe spre o singurătate deplină;

Sărut mâna simpli sau iluştri necunoscuţi, pentru că nu mi-aţi tăiat prea des calea şi nici nu m-aţi tras de mână, dorind în mod absurd, să ştiţi ce este cu mine sau doar să mă întrebaţi ce mai fac. Vă mulţumesc desigur că nu m-aţi invitat la dvs. acasă, să facem schimb de singurătăţi;

Sărut mâna cititori ai acestor rânduri şi a tuturor rândurilor scrise vreodată de mine pentru că aţi ştiut din prima clipă cu cine vă puneţi şi de fapt nu v-aţi pus ci doar aţi privit îngăduitori printre rânduri sau aţi citit în diagonală ca nişte băieţi deştepţi ce sunteţi. Mulţumesc că niciodată nu m-aţi crezut sincer;

Sărut mâna Doamne Dumnezeule, pentru că am petrecut câţiva ani normali pe pământ: fără război, fără cutremure sau inundaţii, sau accidente, fără zgomote citadine prea puternice, pot spune că în linişte, prea multă linişte ( bineinţeles că aici am avut şi eu lipsa mea de participare ). Îmi pare rău că sufletul meu nu s-a ridicat la înălţimea Raiului Tău;

Sărut mâna Pământ, pentru că din tine am răsărit şi deşi m-ai hrănit cu îndestulare, eu nu am făcut decât să te calc bine în picioare. Nu prea mult timp, doar vreo 40 de ani şi atât;

Sărut mâna Cer, pentru că totdeauna mi-ai dat speranţă şi aer. Speranţa că viaţa are limitele ei şi aer pentru a arde sentimentele false din sufletul meu;

Sărut mâna pentru tot ceea ce este în jurul meu şi în interiorul meu şi nu ţine cont de mine, nu ştie de mine, umplând doar golul din mine, singurul care mă aparţine.

Vă mulţumesc pentru răbdare. Dumnezeu să mă ierte. Rămâneţi cu bine.


Dar oare astfel am făcut îndeajuns pentru cunoscuţii şi necunoscuţii mei şi pentru mine? N-ar fi mai bine să le spun ce gândesc despre noi, faţă în faţă, la telefon sau prin e-mail? N-ar fi mai bine să le bat la uşă sau măcar să mă rog pentru ei?

Dar asta ar însemna să mai trăiesc câţiva ani în plus. Să trăiesc câţiva ani în plus doar pentru ei şi astfel să apuc să le mulţumesc fiecăruia în parte, să le spun că îi iubesc şi că îmi vor lipsi atunci când mă voi hotărâ să trec dincolo.

Brusc constat că singurătatea golului din mine nu mă mai aparţine... Dumnezeu e din nou, aici, lângă mine.

vineri, 3 iulie 2009

Martorul vostru



Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Este şi cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut următorul epitaf: „Am străbătut 56 de ani şi am trăit doar 4." Marc Aureliu, împărat şi filosof roman


Sunt un simplu martor. Desigur nu un martor al lui Iehova, ci doar un martor al vieţii. Al vieţii voastre bineînţeles, viaţa mea nefiind esenţială pentru misiunea ce o am pe acest pământ. Eu sunt doar un martor tăcut al bucuriilor şi tristeţilor voastre. Vă privesc în linişte, suspendat, cât mai atemporal, fără patimi sau sentimente.
Zilnic îmi fac raportul mental către superiorii mei, şi continui să-mi fac treaba fără să aştept vreun semn de la ei. Bineînţeles, ei nu sunt cei de la SRI sau CIA, ci ceva mai de sus, de deasupra lumii şi a materiei. Aşa, e drept, mă bucur de o oarecare independenţă, benefică pentru corectitudinea rapoartelor mele. Desigur eu nu vă privesc de sus, ci mai degrabă de foarte de jos, de alături, compătimitor, conştient permanent de nefericirea lumii în care trăiţi, de efemeritatea fericirii pe care cu toţii o căutaţi.
Din păcate ştiu deja că fericirea nu este o stare normală a omului este doar o senzaţie tip secundă, care trece imediat ce a fost gustată. Firea omului nu este compatibilă cu fericirea permanentă. Ea trebuie cumpărată zilnic, cu multă angoasă, chiar suferinţă. Fericirea este un sentiment pe care nu îl poţi împărţi cu alţii, nu îl poţi descrie deplin, este poate cel mai intim sentiment al omului, cel mai personal, ca o amprentă a sufletului.
Sunt oameni care nu cunosc fericirea şi totuşi trăiesc, deci fericirea nu este un lucru esenţial. Este doar un premiu care se autoacordă sufletului nostru printr-o chimie subtilă a minţii. Fericirea este un orgasm al sufletului, un spasm plăcut al minţii, singura secundă în care conştiinţa noastră umană se detaşează de trup şi îşi gustă măreţia. Nu confundaţi fericirea cu binele şi plăcerea: binele este supus condiţionărilor sociale, iar plăcerea este mai mult o însuşire a materiei, a trupului, decât una a spiritului şi minţii.

Pentru că nu am vrut să fiu influenţat de istorie, nu am citit mai nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi gustată citind descrierile făcute de alţii, de ceilalţi. Nu am citit nimic din marile cărţi de istorie, filosofie, artă sau literatură. Am ignorat toţi marii autori ai fericirii. Am citit în schimb câte ceva despre suferinţă şi tristeţe în toate nuanţele lor pentru că trebuia să învăţ în primul rând ce este tristeţea, pentru a putea recunoaşte cu uşurinţă fericirea. Recunosc că în vremea de astăzi, televizorul mă ajută foarte mult să învăţ despre tristeţe, aşa că de o bucată de vreme nu mai citesc nimic. Doar privesc la televizor şi de cele mai multe ori, pe fereastră afară, la voi. Nu citesc nici ziarele sau blogurile de pe internet pentru că nu vreau să-mi încarc mintea cu minciuni despre fericire. Pentru un studiu serios, aproape statistic, extremele trebuie excluse din start. Aşadar afară cu politicienii de cretă, vedetele de ocazie, artiştii efemeri, scriitorii de curte, filosofii de mahala, manipulatorii de conştiinţe, liderii pseudoreligioşi, infractorii morali şi penali şi toţi ceilalţi extremişti ai vieţii, evisceraţi de orice umbră de normalitate. Nu mă las înşelat de fericirea simulată a ,, vedetelor “ de la televizor. Singurătatea lor lăuntrică le trădează aceeaşi tristeţe în care trăiţi şi voi cei care îi admiraţi şi imitaţi.
Prin prisma acestor renunţări recunosc că pentru lumea de azi sunt un incult, dar un incult normal, deci sunt şi un martor obişnuit. Stau singur, departe de orice participare sau confruntare, nu actionez, nu mă implic, nu am încredere. Îmi fac raportul zilnic, sceptic, în zona mea de viaţă, fără pretenţii deosebite şi atât.

Uneori rememorez, pentru comparaţie, vechi rapoarte ale unor foşti martori ai umanităţii. Dintre toţi cel mai aproape de mine l-am găsit pe Mircea Eliade, pe care mi l-am luat ca mentor şi ghid. Şi iată că ceea ce spunea el prin 1933 seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă astăzi cu voi:

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … “

Cu toate acestea îl aprob pe Nicolae Steinhardt care în Jurnalul fericirii vorbea atemporal parcă:

,, … despre trei fenomene ale timpului ( nostru ): invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit – pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi. “

Într-o lume în care domină instinctele primare extreme precum foamea şi setea de înavuţire, adevărul este că în scurt timp nu vom mai putem recunoaşte fericirea cea adevarată atunci când o întâlnim, fie şi pentru o clipă, în viaţă.

Cât despre miracole nici nu mai poate fi vorba. Doar Dumnezeu şi oamenii cumsecade ştiu de ce.

duminică, 1 februarie 2009

AŞ VREA


La miezul nopţii când clopotele bat
şi câinii urlă a pustiu,
când tot ce-i mort devine viu,
când viii-şi cheamă morţii lor ...
Atunci aş vrea şi eu să zbor,
să fiu un suflet călător
prin Dor…

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Erata Cititorului către Scriitorul său




Toţi cei care scriu proza sau poezie, sunt sigur, o fac cu sufletul pe masă. O fac fiindcă au ceva de spus şi celorlalţi semeni ai lor. O fac fiindcă au viaţă de dăruit şi celor care îi citesc, fiindcă trăiesc viaţa din plin, chiar şi când dorm. Unii o fac cu geniu, alţii, ca mine bunăoară, o fac pe măsura putinţelor lor, mai stângaci. Dar toţi pun întreg sufletul lor în cuvintele scrise.

Eu nu ştiu să dau sfaturi sufletului celui care scrie şi pentru mine! Desigur vorbim doar despre sfaturile prieteneşti, încurajatoare. Cum pot eu oare să modelez sufletul unui om şi să-l fac să scrie pe gustul meu ? Gramatical este oricând posibilă o îmbunătăţire, dar acest aspect reprezintă doar scheletul unui text. Interesant pentru mine însă este numai sufletul ce animă acest schelet. Vorbesc despre sufletul celui ce trăieşte o utopie cu fiecare rând scris, visează o lume iluzorie în fiecare pagină încheiată şi este fericit pentru el însuşi.

Eu doar încerc să mă bucur împreună cu scriitorul meu, de fiecare frază reuşită, de fiecare metaforă, cuvânt sau punct.

Mulţumesc celor care scriind, îşi fac timp pentru sufletul lor şi din acest timp al lor îmi dăruiesc şi mie puţin. Pe mulţi nu-i înţeleg, pe unii poate îi suspectez de prea multă plictiseală, dar asta îmi aminteşte mereu că sunt un simplu om şi nu pot să ştiu şi să înţeleg totul. Şi atunci când nu înţeleg, pun mâna pe stilou şi încerc să răspund cu propriul meu suflet, aşezat pe coala de hârtie. Răspund prin propriul meu scris, cu tot sufletul, atât cât mă pricep, sigur cu prietenie şi dragoste.

Pentru mine scrisul nu este o profesie care se exercită şi se perfecţionează prin repetiţie sau rutină zilnică, scrisul este o vocaţie care se perfecţionează şi creşte odată cu sufletul.

Mulţumesc, încă odată, tuturor celor care, de oriunde, îmi oferă plăcerea de a-i citi.

MĂ SIMT, MĂ VĂD ŞI MĂ ASCULT




Mă simt un stres şi viaţa mi-e obstacol
În calea morţii pe care o doresc
Eu nu trăiesc, doar vi se pare, căci
Eu am murit de-aproape 20 de ani.

Mă văd un spectru printre manechini,
O amintire ce demult s-a şters.
Toţi trec prin mine şi în mine-şi lasă,
Desigur, numai lucruri ce le prisosesc.

M-ascult vorbind cu mine însumi
Şi vocea-mi pare simplu zgomot.
Cuvitele cad grele, ferecate,
De lanţul ruginit al timpului.

Mă simt, mă văd şi mă ascult
Sunt ale vieţii mele simţuri - trei.
Vreau să renunţ la ele şi renunţ;
În lumea asta nu am ce să caut.

Destin în trei clipe




Ploua. El mergea gânditor pe o uliţă desfundată.
Purta cizme scâlciate în picioare.Brusc simţi o picătură de apă pătrunzând într-una din cizme. Înfiorat se opri şi îşi scoase piciorul din cizmă, pentru a nu stăvili drumul picăturii către pământ, conştient fiind că atunci când picătura şi-a pornit călătoria din cer către pământ, ea nu întrezărise nici o bariera în drumul său. El nu avea ce căuta acolo, în locul acela, în care urma să cadă o picătură de ploaie.

Ploua. El mergea gânditor pe un drum desfundat.
Avea picioarele goale şi pline de noroi. În urma lui, undeva pe marginea străzii, stăteau una lângă alta, nemişcate două cizme scâlciate. Într-una din ele, în adâncul ei, lucea o picătură minusculă de ploaie, lângă care au început să sosească altele şi altele.

Ploua. Undeva, în zare, călătorea în exil, filosoful existenţialist.

FLOAREA ŞI LĂCUSTA




Într-o noape am avut un vis:
Trăiam undeva ... Se anunţase o invazie de lăcuste şi toată vegetaţia era ameninţată. Iubeam o floare frumoasă care făcea flori mici, roşii, ca nişte inimioare, cu un parfum seducător. Înfricoşat am luat floarea din balcon şi am adus-o în camera mea, pe birou. Cu toate uşile şi ferestrele închise era în siguranţa.
A venit noaptea şi am adormit liniştit …

A doua zi floarea mea nu mai exista. Era o floare străină, ciuntită şi urâtă. Lângă ea, mândră de fapta sa, înfruntându-mă, era o lăcustă mică verde şi e de neînţeles, frumoasă. Fără greutate am prins-o în palmă şi am vrut s-o strivesc pentru fapta sa. Dar ceva din suflet nu mă lăsa, ceva îmi spunea că lăcusta era ceva din mine şi a o ucide echivala de fapt cu o sinucidere. Şi atunci am fugit departe, departe de crima mea floarea având lăcusta vie în palma strânsă ...

Căutând sensul ascuns al acestui vis am înţeles că fiecare om îşi poartă în mâini sufletul. Într-o mână floarea şi în cealaltă mâna lăcusta. Unii cultivă toată viaţa floarea ignorând lăcusta - aceştia sunt idealiştii, alţii ascunzând floarea, cresc lăcusta în proprii ochi şi ai celorlalţi - aceştia sunt materialiştii. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Care însă nu ştiu precis.
Rari sunt aceia care reuşesc să echilibreze afecţiunea lor pentru floare şi lăcustă şi să convingă în acelaşi timp floarea că lăcusta nu-i vrea răul. De aici se nasc optimiştii care sunt fie idealişti, fie materialişti, după capriciu. În fond optimiştii sunt cei care luptă cu sine pentru a se convinge că sunt oameni cu sentimente nobile.
Aş vrea să mă număr printre aceştia din urmă.

Eu, un simplu diletant



,, Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă ! ”

Tinereţe fără de tinereţe … – Mircea Eliade



Citeam acum doi ani într-un ziar oarecare un articol desprins din realitate. Autorul acestuia povestea despre soarta enigmatică a unui creator de poezie. Îmi pare rău că nu am păstrat integral textul respectiv, căci el a devenit unul emblematic pentru gândurile mele. În linii mari textul relata, fără a da nume, despre un poet din anii 70-80 care a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Volumul său de poezii, tipărit în acel an, a avut un succes imens la public şi prin urmare autorul era unul căruia i se prezicea deja un viitor strălucit. Cu toate acestea tânărul poet debutant a dispărut, curând după aceea, din viaţa literară românească şi nu s-a mai ştiut nimic despre el.
Târziu, după ani şi ani, autorul articolului a recunoscut, aproape profetic, în silueta unui om matur, pe tânărul poet de altădată. Îmbrăcat simplu, jovial, cu o sacoşă în mână, venind de la piaţă, cu soţia la braţ. Întrebat ce a mai făcut cu poezia în anii mulţi care au trecut, a răspuns senin: Nimic. Nu mai scriu. Am renunţat încă de atunci la poezie şi am făcut de toate în viaţa mea, chiar am fost gunoier şi gropar. În fraze simple şi scurte a mărturisit că i-a fost frică să mai scrie poezie după obţinerea acelui premiu, neştiind dacă vor mai fi la nivelul celor premiate. Atât a avut de spus şi s-a îndepărtat încet, păşind matur, conştient de plinătatea vieţii sale, chiar şi în afara poezie.
Dar poate tocmai asta a făcut toată viaţa sa: şi-a practicat poezia propriei sale vieţi, poezia nescrisă a sentimentelor, versurile scrise doar neuronic, rimele gustate doar în gând şi uitate acolo. Acestea din urmă sunt bineînţeles presupunerile jurnalistului si nu ale mele.
Deşi a trecut ceva timp de când am citit acel articol, el mi-a rămas în gând ca o uimire, ca un Everest, imposibil de atins pentru mine. Apoi printre cărţi citite şi zile sterpe de căutări aiurea, a ceva nedefinit încă, am găsit pe internet o poezie intitulată: Biografie, de Ştefan Munteanu, care suna aşa:

Am scris
aşa cum …
… un ţăran sapă
… o femeie naşte
… un bătrân se roagă;
am scris,
după cum
alţii respiră
până când
am pierdut
oxigenul
din peniţă
Atunci,
a trebuit să plec,
după oxigen,
pe altă lume …

Am transcris-o aici pentru ca ea defineşte, cred eu, celălalt punct de echilibru al sufletului meu. Şi nu ştiu cum, am simţit că are legătură cu articolul citit acum doi ani. Am înţeles că deşi îmi doresc să ating un Everest, trăiesc aici jos printre oameni, aici unde este întotdeauna mult oxigen în aer şi în stiloul meu. Nu vreau să-mi epuizez prea repede oxigenul, urcând acel pisc şi nici nu-mi doresc să trec prea curând dincolo, în nevoia de a-mi umple stiloul.
Eu, ca simplu diletant, ştiu că am tot ce-mi doresc şi cu toate acestea sunt nefericit. Dar pentru a-mi nega oarecum propria modestie sau mediocritate, mă declar un veşnic agitat, în căutare de frumos: frumosul din literatură, pictură, natură, frumosul din linişte, din singurătate, din credinţă, din moarte. Mă mulţumesc să contemplu Everestul tuturor celor care au urcat până acolo sau sunt încă pe drum, acolo sus, agăţaţi de stânci. Pentru mine totul era şi este încă ca o trăire eroică, dar nu de proporţii universale sau naţionale, ci una celulară, liniştită, în limite confortabile, strict determinate. Mă mulţumesc cu micul meu turn de fildeş, din care arunc săgeţi timide, afară, înspre cotidian.
Frica de înălţimi şi de lipsa de oxigen mă fac să scriu tot mai rar, să nu-mi consum rezerva din stiloul mult prea mic. În acest moment îmi doresc să devin şi eu gropar, dar mă tem de băşicile ce-mi vor creşte în palme. Cred că mai bine mi s-ar potrivi meseria de gunoier, fiindcă recunosc uşor sentimentele aruncate de ceilalţi, neglijent pe jos ….



P.S. Acest text se va autodistruge in 10 secunde. Dacă nu se autodistruge, înseamnă că mi-a rămas foarte puţin oxigen în această lume.

Nu mă clonaţi, sunt un nefericit


- banală biografie a unui nebun singuratic -



Moto:
Viaţa toată-i pentru mine, implacabil, timp pierdut,
multe clipe efemere ce-n pustie s-au tot dus,
ca un fum…



1. Nu am nimic

El a desenat pe pământ un punct şi a spus: Iată punctul meu de vedere. Tot El, mai târziu, a trasat pe pământ o linie şi a spus: Iată orizontul meu de idei…
După ceva timp, Cineva de Sus l-a desenat pe El şi l-a numit Om. Iar el, Omul, a strigat: Evrika! Şi de atunci, pe Pământ, se nasc mereu puncte şi linii.
Dar eu fiind un zero absolut, cum naiba am apărut ?


La 20 de ani viaţa nu-mi oferă nici o rază de fericire. Peste tot unde îmi îndrept privirea văd doar ochi întunecaţi, neîncredere şi tristeţe. La această vârstă am deosebita plăcere să remarc că trăiesc cu dinţii strânşi. Stau veşnic încordat în aşteptarea unei lovituri viitoare, în faţa căreia vreau să fiu pregătit. Nu ştiu ce să mai cred despre mine, despre lume şi în general de ceea ce pare a fi pentru fiecare dintre noi, viaţa.
De ce trebuie să spun, fără a mă lăuda, că nu sunt la fel ca ceilalţi? În loc să văd viaţa precum luciul unui lac, eu îl văd cu toate murdăriile din el. Nu am încredere în absolut nimeni şi ştiu cât mă doare când spun acest lucru. Nu înţeleg viaţa la fel ca ceilalţi oameni şi nici ceilalţi nu o înţeleg la fel ca mine. Nu cunosc fericirea nicăieri, nici măcar în dragoste, unde totul acum este dominat de spectrul morţii şi al îndoielii.
Nu găsesc nicăieri un suflet de care să mă sprijin, în care să-mi ancorez sufletul meu zdruncinat de uraganul vieţii. Mă simt sterp şi fără voia mea născut pe acest pământ prea strâmb în ordinea lui pentru a mai putea disciplina ceva în mine. Simt cum mă descompun, cum mă dezumanizez pe zi ce trece şi devin o fiară sălbatică, veşnic pornită să prindă în gheare timpul care fuge mereu şi nu-mi dă răgazul să-mi împlinesc visele. Timpul meu fuge în pustiu …
Idealurile mele se nasc şi cresc sub forma unor mari semne de întrebare, prea subrede pentru a rezista fie şi adierii unui singur cuvânt potrivnic. Tot ceea ce văd, simt şi aud începe cu ,, Nu “ şi se termină cu un mare semn de întrebare.
Cred că cel mai bun lucru este să mă retrag în propria-mi carapace, abandonată mai ieri şi să încep să-mi clădesc singur o lume din care să nu mai ies niciodată. Singuri, în lumea mea, îmi vor fi tovarăşi stiloul şi coala de hârtie.
Vreau mai întâi să mă înţeleg pe mine şi apoi să mă înţeleg cu ceilalţi …









2. Pomană dau visurilor mele ( o criză de nebunie undeva între 20 şi 25 de ani )

Mă doare-n suflet şi sunt trist, am plâns în barbă, lins – prelins. De umbra fiinţei mele stinghere, râd strămoşii în sictir …


Oare nimeni altul nu simte la fel ca mine? Pe cine să cert că m-a făcut aşa? Ar trebui să mă bat cu o istorie întreagă, cu un şir întreg de suflete care, la voia sorţii, şi-au dat întâlnire în inima mea. Asta să-mi fie oare viaţa, cea pe care am dorit-o? Nici măcar în visele mele cele mai negre nu mi-am închipuit un aşa absurd coşmar. Suflete, de ce stai în calea fericirii mele, cu ce ţi-am greşit? Ştiai doar că am vrut să fiu un astru de lumină sau măcar un licurici pe o pagină de carte.
Nefericirii mele însă nu-i găsesc rostul. Afurisit destin. Când în sfârşit părea că în mine s-au liniştit apele, a venit un val de ură din adâncuri şi a scos la suprafaţă mâlul negru al nesupunerii.
M-am răzvrătit tu rege al vânturilor. Destin, te provoc să încerci a mă jertfi pe altarul ignoraţilor. Urăsc tot ce ai născut în lumea asta. Nesupunerii mele nu încerca ai găsi izvorul. Distruge-mă pe mine dacă vrei să fii iar puternic. Iubitule, periază-ţi hainele pentru o nouă bătălie, fii cavalerul lumii tale strâmbe şi nu mie. Caută-ţi deviza prin multele-ţi nimicuri căci vei muri. Iată cazi ucis de vârful penei mele scurte, ciunte şi inculte. În sfârşit mori vierme al văzduhului. Te ştiu însă ca pe o făptură veşnică. Moartea te va ocoli iar şi iar şi din nou ne vom război. Eu cu pana, tu cu ocara. Oare meriţi efortul?
Suflete mă auzi tu oare? Ce lumânare să aleg pentru a redeschide calea visurilor tale? A murit un drum al destinului meu şi acum pe care să-l aleg oare? În haosul sufletului meu desperecheat nimic nu este croit cu cap, ca să pot alege. Unde ai viaţă capătul tău de funie să mă spânzur de el? Mă ademeneşti cu alte şi alte ispite, doar doar mă vei câştiga ca trofeu pentru carul tău de glorie…
Eu nu mai cred în legea pământului de acum. De fapt un pământ adevărat nici nu mai există. E doar o mocirlă savantă care îşi dă aere de rod bogat şi peşte proaspăt. Floarea lui însă dospeşte în adâncuri şi iadul o udă cu picături de smoală. Rămâne doar aerul sau eterul acel etern pământ în care să ne găsim fiinţa adevărată şi sufletul.
Dar poartă-mi altul păcatele şi necazurile. Încrederii din mine îi cer să uite pe cei ce urâţesc lumea şi viaţa omului din ea. Eu vreau să mă ridic, prin neliniştea mea, la căldura soarelui, spre a-i servi cu aripa mea la închiderea pe veci a porţilor universale ale urii şi ignoranţei.
Preaplinul negru al zilei se varsă în sufletul omului, iar sufletul, ca un hamal, se ridică spre soare cu povara sa şi acolo o arde, în lumina sa de foc. De aceea se întunecă ziua în noapte, de mulţimea sufletelor ce se înalţă în ceruri şi de funinginea ce se răspândeşte din arderea tristeţilor lor.
Cred că acum sufletul meu arde aceste urâte cuvinte acolo sus în aer, revenind curat înapoi în mine, ca să punem împreună umărul la ziua care vine.
Cu-i mă dai suflete: răilor sau bunilor, îngerilor sau demonilor?






3. Mai caut încă fericirea

Cactusul, plin de floare, s-a vrut mai frumos. Neştiutor însă şi-a scuturat
ţepii, aruncând valuri de parfum sfidătoare în soare. Dar din nebăgare de seamă şi-a epuizat toată puterea în efortul de a scăpa de ţepi şi nefericitul, pe înserat, se scutură veştejit în nisipul fierbinte al imensului pustiu de basm ...


La 26 de ani neîmpliniţi mă chinui cu mine. Nimic nu fac cum trebuie. Sunt un nemulţumit. Ştiu că sunt un mediocru şi de aceea uneori plâng moartea perfecţiunii din mine. Sunt tânăr, fără experienţă, veşnic însetat după firescul şi adevărul din mine. Trebuie să intru în rândul oamenilor, aşa îmi cer cei din jur. Daca aş putea, fără să tremur aş intra. Dar ar fi ca şi cum aş trece în moarte. Moartea asta cotidiană de care însă îmi este teamă.
Sărac şi gol am venit pe lume şi acum când mi se dau de toate şi totuşi nu îmi ajunge, ştiu că nu pe ele le caut. Oriunde mă duc, calc rău. Mă înec tot mai mult în lume, mă scufund cu sufletul în material. Am un suflet gol, gata să torn fontă lichidă în el, ca să-i descopăr forma şi apoi rece să-l aşez bibelou pe birou. Eu îl simt stingher iar el mă priveşte din ce în ce mai speriat, mai mic.
Ce ştiu oare despre mine? Nimic, sunt la fel ca la 20 de ani. Caut ceva, vreau să caut ceva şi nu ştiu ce să caut. Totuşi simt că ceva am găsit, dar căutarea sigur nu a luat sfârşit. Ştiu ce am lângă mine, cu mine, pentru mine. Dar în mine? De la mine ce dau, cu ce pun pecetea pe găsitul meu? Cu sufletul bineînţeles. Dar forma sufletului meu gol cu ce s-o imprim în ceea ce am găsit? Desigur cu voinţă, cu foarte multă voinţă. Asta trebuie să caut.
Vreau să-mi caut fericirea în linişte. Vă rog oameni buni ajutaţi-mă să o găsesc. Ştiu că elixirul fericirii nu există. Puţini oameni au trăit cu adevărat fericiţi, mulţi sunt aceia care au murit fericiţi. Pe aceştia din urmă îi urmez eu. Moarte de o clipă, fericire de o clipă.
Ce veştede sunt însă cuvintele mele. Cuget frumos dar visez urât. Iubesc dar şi urăsc, renasc dar mă şi sinucid.



4. Şi ce dacă

Mi-am înfipt trupul în suflet cu toată puterea, să simt acolo, din plin, ce este durerea.


La 30 de ani îmi pare rău că totul este aşa cum este. De fapt nici nu ştiu ce şi cum ar trebui să fie. Ştiu doar că nu mai sunt eu cel ce am fost şi niciodată nu voi ajunge cel ce am vrut să fiu.
Nu sunt mulţumit că viaţa mea este un lung şir de intercondiţionări, un lanţ nesfârşit de legături umane. Nu sunt mulţumit că trebuie să depind de alţii. Mă uzez moral cu fiecare clipă în care trebuie să-mi limitez libertatea, încercând să strâng un pumn de bani. Lucrul pe care îl urăsc cel mai mult pe lume sunt aceşti bani. Lumea toată aleargă după ei şi uite ce hâdă e. Din toate principiile moral-creştine pe care le-am avut, am rămas cu o spoială de intelectual obscur, cu aură de sfânt martir, neînţeles, sacrificat pe altarul bunelor intenţii. Evident cu toate aceste bune intenţii mă îndrept către iad. Niciodată nu am făcut binele pe care l-am vrut ci doar răul pe care nu l-am dorit.
Păcat că pornisem atât de bine şi am ajuns în aşa hal de decădere. Nici spoiala de poezie din cuvânt nu-mi mai salvează prezentul de adevăr. Nu mă mai înţeleg cu nimeni, nici măcar cu mine însumi. Presimt că mă cuprinde o nouă depresie. Şi ce dacă.



5. Sfârşit de suflet


O viaţă de om am trăit-o într-un pod, ca o grindă, de cârciumă. O grindă de lemn afumată de păcat, scârbită de ale lumii vechi toarte, de căni, pahare şi poloboace. La lumina de zi sau de noapte, am văzut ce a fost mai urât: guri căscate, încleştate de pahare, beţivani cu harţag, oameni fără pic de har.
O viaţă de om am trăit-o ca un dumnezeu peste poporul meu orb, până când scârbit m-am răsucit, de la o lampă cu gaz, în flacără albă, cu faţa în sus, ca un fum de jertfă, fără de răspuns.


La 40 de ani nu mai am nimic de spus. Doar îmi rememorez trecutul banal, cu nimic deosebit. Acum sunt doar un om obişnuit, înecat în cotidian.
Astăzi am să arunc cheia sufletului meu la canal. Sigur se va găsi un alt fraier căruia să i se potrivească.

Apropo, cheia voastră unde este?