Când omul moare, am aflat de la cei atotştiutori că sufletul părăseşte trupul nefolositor şi se duce la Dumnezeu …
Eu însă am aflat şi altceva: pe când omul îmbătrâneşte şi se apropie de moarte, tot atunci sufletul său creşte şi se întinde în tot trupul, până când nemaifiind spaţiu explodează prin moarte, împrăştiindu-se peste tot în jur, în sufletele apropiaţilor dragi şi în toată lumea. Desavârşirea sufletului se face prin moarte precum se desăvârşeşte aluatul pâinii în trecea sa prin focul cuptorului.
Frica de moarte a omului este aceeaşi cu frica bobocului de floare care stă să înflorească. Murind trupul omului, se desăvârşeşte sufletul său şi nu se săvârşeşte, nu se termină … aşa şi moartea-desfacerea trupului bobocului de floare desăvârşeşte frumuseţea sufletului florii.
Amintirile despre cei trecuţi dincolo de moarte sunt părticele din sufletul acestuia, care s-a împrăştiat în toată lumea, precum parfumul florii care este pentru toţi şi peste toate.Adevărat, parfumul florii se pierde în timp. La fel şi sufletul omului trecut prin moarte este uitat, dar nu ca o uitare oarecare a unui lucru, ci ca o diluare la infinit, o cuprindere cu acest suflet a întregului pământ, pătrunzând astfel în toţi oamenii vii, dar şi în sufletele celor deja trecuţi la cele veşnice. Cele veşnice reprezentând şi sufletele tuturor strămoşilor noştrii care au trecut prin moarte, care împreună contopite încap şi sunt parte din sufletul Lui Dumnezeu.
Notă: Despre sufletele celor care mor tineri, nu pot decât să subscriu la părerea celor care spuneau că ,, Dumnezeu I-a chemat mai devreme la El ca să înlocuiască cu sufletele lor, stelele de pe cer care au obosit . “ Iar sufletele lor veghează peste noi, peste pământ, peste întreg universul deopotrivă, mai aproape de Dumnezeu, în sufletul Lui Dumnezeu.
De aceea dacii se bucurau la moartea semenilor sai, iar noi ar trebui să nu ne întristăm prea tare.
