Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

joi, 19 mai 2011

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI: Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a “solicitat mult efort”, în el începe să lucreze “trufia”. Cel ce slăbeşte se uită cu “dispreţ” la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar “instinctual” i-o ia înainte!”
Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de “venin”. Banii,care vin spre noi, ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii” ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci !Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart, este un pacat si o spurcaciune. Nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie, orice cuvant greu este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Autor: NICOLAE STEINHARDT

Don Quijote



Răsfoind „Sensul tragic al vieţii“, celebra carte a filosofului spaniol Miguel de Unamuno, mi-am amintit de ciudatul, neverosimilul, ridicolul, tragicul personaj Don Quijote. Într-adevăr, puţini eroi din literatură s-au bucurat de o atenţie mai mare în toate comentariile criticii. Ne-am obişnuit cu toţii să vedem în bătrânul cavaler de la Mancha un smintit simpatic, bun de compătimit, care accentuează odată mai mult cruzimea ridicolului la care supunem şi suntem supuşi.

Oare aşa să fie? Oare aşa l-o fi văzut şi Cervantes, care a cunoscut el însuşi, în cursul vieţii, toate vicisitudinile, tristeţile, nefericirile posibile? Un Don Quijote de vârstă înaintată, cam dus, trăind într-o carapace de nefiresc, de ireal, din care a scos capul doar odată, când se apropia de moarte! Singură ea îl aduce la o stare de luciditate, care îi conferă respectabilitatea banală a celor „comme il faut“. Altminteri, îl asociem cu morile de vânt, cu idealizarea Dulcineei, care numai personaj demn de idealizat nu era şi căreia îi punem în mâini o copaie cu apă murdară, şi nu un buchet de crini.

Don Quijote îşi răstoarnă pe cap un lighean pe care-l botează coif şi pleacă să lupte împotriva răului din lume. Da, iată deja prima acţiune menită să stârnească râsul: unde s-a mai văzut asemenea caraghioslâc?! Aspiraţie spre neprihănire? Să ceri realităţii un dram de puritate, de frumos, de vis, iată un fapt blamabil care spune multe despre lipsa de adaptabilitate, despre naivitatea puerilă, care provoacă mila sau zâmbetele ironice! Un asemenea personaj este, de la bun început, condamnat la ridicol! Răul, calomnia, comentariul răutăcios, sunt doar condimentele vieţii, garanţia „inteligenţei“, a „reuşitei în viaţă“, dovada că eşti spiritual, orientat în realitate, lucid.

Poate că Cervantes a văzut totuşi altceva în personajul lui nefericit. Poate că ar trebui să ne revizuim şi noi părerea, asemenea lui Unamuno, care l-a interpretat pe Don Quijote ca pe un vizionar, ca pe cel menit să restabilească, să descopere frumuseţea, binele, acolo unde miopia noastră spirituală nu le poate pătrunde, şi să-l scoatem pe bătrânul cavaler din tiparele în care l-am înghesuit cu suficienţă. Un coif nu este apărător al celui care îl poartă decât dacă acesta crede că poate fi apărat. Cel mai scump coif sau cel mai turtit lighean te protejează dacă crezi cu certitudine că te poate apăra şi dacă doreşti a fi apărat de meschinărie, de ranchiună, nu de generozitate şi de indulgenţă. Există o realitate, poate mai greu accesibilă, care te face atotputernic dacă vrei să distrugi răul.

Acolo, în închisoarea unde a stat îndelung, Cervantes a înţeles că un lighean turtit poate deveni coif şi un coif poate fi un biet lighean turtit. Şi şi-a construit personajul ca pe un alter ego, încercând să mărturisească prin scrisul lui că Don Quijote n-a fost un sărac cu duhul. El a avut acces la acea altă realitate, pe care noi, cei bine înfipţi în „realitatea“ noastră uscată şi mărginită, n-o putem pricepe. Şi, ca tot ceea ce nu putem pricepe, catalogăm fie ca inexistent, fie ca absurd. Astfel, personajul său capătă o grandoare care ne despăgubeşte de toate micile şi marile meschinării ale concepţiei noastre despre „modernitate“.

Şi mai e ceva de remarcat: oricum ar vrea mentalitatea noastră de ultimă oră s-o persifleze, Dulcineea era, cu adevărat, frumoasă, nobilă, graţioasă, pentru că dragostea bătrânului cavaler o transfigura. El era singurul care vedea cu adevărat o altfel de frumuseţe, chiar dacă se ascunde sub straie zdrenţuite pe care orbirea noastră n-o poate pătrunde, pentru că privirea noastră e deformată, nu percepe a treia dimensiune, adâncimea! Lumea noastră trăieşte pe planuri bidimensionale, suferă de o boală cumplită numită superficialitate, cu care otrăvim totul în jurul nostru. Ar trebui să învăţăm de la ridicolul Don Quijote ce înseamnă cu adevărat pătrunderea unei realităţi până în adâncul ei, dacă avem curajul să smulgem masca unui convenţional absurd, sec, întristător, în care ne place să ne scăldăm, lăsându-l să ne usuce sufletul.

În felul lui, pe care-l etichetăm fantezist, ireal, imatur, Don Quijote a descoperit secretul miraculos, care spune că „atunci când sunt slab, atunci sunt tare“. Că, după cuvintele lui Saint Exupéry, „tu m-ai învins, deci sunt mai puternic“. El a priceput miracolul frumuseţii adevărate, care o face cu adevărat frumuseţe, miracol care se numeşte dragoste. Misterul unei puteri reale, născând din aparenta neputinţă şi din devotamentul dus la extrem, al puterii copleşitoare, care alungă micile noastre ifose cu care ne facem ridicoli în faţa eternităţii.

Don Quijote ştia că a te lupta cu morile de vânt nu este un caraghioslâc, fiindcă numai astfel poţi să trezeşti omenirea, făcând-o să devină conştientă de adevărata faţă a răului, care nu pregetă să ia orice înfăţişare. Şi personajul său creşte deodată, căpătând o dimensiune spirituală în faţa căreia ne înclinăm.

Şi poate că vrem să începem a renunţa să fim exponenţii unei false generozităţi, a unui pseudoliberalism, care se laudă că are înţelegere pentru totul. Înţelegere, cheltuită cu largheţe, care nu se acordă binelui, onestităţii. Totul e bine şi frumos afară de bine şi de frumos. Iată poziţia ideală care ne fereşte de a fi consideraţi nişte alţi Don Quijote, ne dă o aură de modernism, de trăire în contemporaneitate.

Bine că Cervantes nu trăieşte astăzi. Ar fi fost un biet amator ridicol căruia nimeni nu i-ar fi citit cartea. Iar Unamuno, marele gânditor spaniol, ar fi împărtăşit probabil soarta lui Don Quijote… Deci, să aruncăm la coş tot ce ne poate aminti de ei şi să ne aţintim ochii spre viitor. Ne aşteaptă… mai bine să nu ne încântăm prea mult cu ceea ce ne aşteaptă.

text de LIDIA STANILOAE

marți, 3 mai 2011

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc





Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:
“Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.

“Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:
”Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”

Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc aflat într-o închisoare sovietică

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,

Aceasta a fost de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?

Aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,

Aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,

Aceasta a fost de la Mine.

Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

text preluat de pe internet

luni, 2 mai 2011

Acum şi atunci

Astăzi ridicăm biserici şi
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc.
Şi e bine.

Dar aş vrea să apuc şi ziua de mâine,
când vom ridica români, creştini adevăraţi.
Atunci va fi şi mai bine.

Şi cele dintâi nu vor rămâne goale …

Îl iubesc pe adevăratul părinte Iustin



Părinte Serafim,

Felicitări pentru curajul cel bun! Ai pus problema foarte bine, dar ai procedat și mai bine prin faptul că ți-ai asumat public această poziție. Priveam și eu uluit revărsarea de rătăcire dinspre Petru Vodă, aberațiile părintelui Valica cu pretenții de analize teologice, toată isteria apocaliptică, acest armaghedon reloaded de cea mai proastă inspirație hollywoodiană - și chiar mă întrebam dacă în Biserică nu mai este nimeni care să le răspundă. Lucram și eu la un articol, n-am mai răbdat, dar văzând scrisoarea ta m-am liniștit și m-am întors la treburile mele.

Nu știu dacă îți mai amintești, la începutul anilor ’90, pe tarabele improvizate ale vânzătorilor de cărți începeau să-și facă loc niște broșuri sectare cu coperte lucioase - se vedea că nu erau tipărite la noi, care ne anunțau cu litere de-o șchioapă „armaghedonul”, „apocalipsa”, „noua ordine mondială”, „marea trădare” și, evident, apropiatul „sfârșit al lumii”. Îmi amintesc că le răsfoiam, privind ilustrațiile care înfățișau oameni politici sau lideri religioși sub chipul balaurilor Apocalipsei, îngeri luptându-se cu tancuri, oștiri de diavoli gata să dea piept cu armata americană, semne și simboluri oculte „descoperite” pe bancnota de un dolar sau pe sigla Națiunilor Unite și așa mai departe, întrucât imaginația autorilor era inepuizabilă. Mă întrebam pe atunci, cu naivitatea vârstei lipsită de experiența vieții, cât de înșelat? rătăcit? credul? trebuie să fii ca să te lași „învățat” de acești profeți moderni ai apocalipsei, în fine, cui și la ce folosește, de fapt, tot acest circ ieftin și de prost gust. Și, minunându-mă și însemnându-mă cuminte cu semnul crucii, binecuvântam în gând, încă o dată, Scripturile, patericele, cărțile Sfinților Părinți și toată învățătura sănătoasă a Bisericii care, dintotdeauna și pretutindeni în lume unde cuvântul Domnului s-a făcut auzit, i-a ferit pe oameni de rătăcire, dar și de ridicol.

Uite că au trecut de atunci doar 20 de ani și lumea noastră gustă din plin (lumea „bună”, părinte Serafim, teologi școliți, nu babele analfabete!) moda apocalipsei propovăduite pe internet, de data aceasta nu de martorii lui Iehova sau de scientologi, ci chiar de ai noștri, o nouă generație autohtonă de cyber-profeți pravoslavnici. Iată că, până la urmă, o dată cu gustul de Coca-Cola, teologii noștri de pangar au dat și de acela al armaghedonului de operetă. Ridicolul este o religie universală, fanatismul se închină pretutindeni la același dumnezeu, iar „profețiile” de peste ocean și-au găsit adepți și pe-un picior de plai, după vechiul principiu: spune-le o minciună și nu o vor crede; toarnă-le una și mai gogonată, și vor începe să aibă îndoieli; spune-le, în fine, cea mai nesăbuită minciună și o vor crede orbește.

Mă întreb și eu, ca și tine (dar, în ce mă privește, cu mai puțină delicatețe!), cum a ajuns bunul Părinte Iustin să fie târât în tot acest spectacol ridicol, cum a acceptat să fie transformat în "profetul" de serviciu al unui găști gălăgioase și ignare, din care fac parte, de-a valma, monahi girovagi, predicatori ambulanți, stiliști cinstiți, gazetari de scandal, actrițe convertite, specialiști în masonerie, interlopi pocăiți, agenți secreți și profeți ai spanacului... Ce părtășie poate fi între Părintele Iustin și aceștia? Cum au reușit tenebrele patologice să înșele lumina învățăturii sănătoase? Ce caută mărturisirea curată alături de rătăcirea fanatică?

Eu cred - dar asta este numai o teorie a mea - că din prea marea sa bunătate, din sufletul imens al Părintelui Iustin, dintr-o sfântă naivitate copilărească care crede tot ce aude. Și aude numai ce vor ucenicii lui. Iar ucenicii lui au vrut ca părintele să audă vacarmul Apocalipsei, pentru că nimic nu e mai potrivit ca sfârșitul lumii pentru a-ți asigura o audiență la public și după ce părintele nu va mai fi. Înțelegi? "Ucenicii" se gândesc la ziua de mâine. Bunăstarea lor, libertatea neîngrădită, libera voie, gloriola de mărturisitori, admirația necondiționată a credulilor și, la urma urmei, însăși toată puterea lor stă în acest "război sfânt" dezlănțuit împotriva cipurilor. Teoria conspirației e infinit mai comod de slujit decât nevoința anonimă în singurătatea chiliei.

Părintele Iustin e cea mai mare victimă a lui "666". Un război care trebuia dus cu armele societății civile a fost transformat cu bună știință într-un război duhovnicesc ridicol, de pe urma căruia cei "căzuți din har" sunt șoferii cu carnete noi, asigurații și deținătorii de pașapoarte. Nu mai stă nimeni să te asculte, ridicolul a pus capăt oricăror explicații. Am fi avut mult mai mult de câștigat, poate inclusiv sprijinul clasei politice și al organizațiilor civile, dacă "apocalipsa" n-ar fi fost amestecată în discursul contra cipurilor. Dar cum mai poți să creditezi îndoielile de bun simț și avertismentele lucide când monahul care și-a asumat rolul de purtător de cuvânt al părintelui Iustin apare la televizor și declară senin că... pământul nu se învârte?

Poate că asta e singura scădere pe care i-o găsesc părintelui Iustin (deși, cine sunt eu ca să judec?): nu și-a format ucenici, urmași pe măsura sa duhovnicească. I-a scăpat din mână, s-a încrezut în buna lor credință, le-a supraestimat discernământul. Nu vreau să spun că ucenicii Părintelui sunt reprezentați doar de grupusculul apocaliptic gălăgios și vizibil, eu însumi cunosc, dar mai degrabă dintre laici, oameni deosebiți care s-au format spiritual în duhul Părintelui, dar care rămân în umbră și în ascultare, în timp impostorii se îngrămădesc în lumina reflectoarelor sau în comentarii anonime pe net. Știu și faptul că la Petru Vodă sunt monahi și monahii de a căror dăruire, față de Dumnezeu și față de aproapele, nu sunt eu vrednic să vorbesc - aceasta este tot lucrarea Părintelui. Dar ce folos, dacă ultimul său cuvânt în lume se face auzit prin gurile strâmbe ale unor rătăciți? Ce folos, dacă internauții anonimi alcătuiesc în numele lui afișe de afurisenie și i le lipesc pe ușa chiliei? Acesta e adevărul, ucenicii i-au luat-o înainte, l-au îmbrobodit cum au vrut.

Parcă le-ai turnat spirt pe rană vie, așa au sărit acești "apostoli" ai apocalipsei RFID. Te-au umplut de ocări, de minciuni, ți-au preluat articolele trunchiindu-le, te-au pus la psaltire și, dacă ar putea, te-ar pune pe rug, dar binecuvântat este cel care rabdă pentru cuvântul Domnului. De unde se vede nu dragostea lor în a-l apăra pe Părintele Iustin, cât conștiința care-i vădește și mustră într-ascuns, dar și mândria drăcească de a nu accepta nici o critică, nici o mustrare, nici o întrebare, nici o îndoială în privința lor...

L-am iubit foarte mult pe Părintele Iustin și încă îl mai iubesc, dar îl iubesc cu o dragoste veche, păstrându-i în suflet amintirea înțelepciunii lui. Părintele Iustin al meu nu este cel din filmulețele postate pe youtube, nici cel din comunicatele semnate de diverși ucenici în numele lui (oare pe câte din acestea le-a citit cu adevărat Părintele?) și nici "duhovnicul neamului" proclamat de pravoslavnicii digitali și cyber-ortodocșii isterizați. Refuz să cred că bunul, înțeleptul și blândul părinte Iustin ar putea să-i spună unui diacon să-și lase nevasta doar pentru că are pașaport "cu cip", sau să-i alunge de la Liturghie pe preoții cu carnete noi de conducere, ori să nu-i primească sub patrafir pe credincioșii amărâți, care numai de grija "cipului" nu mai pot ei astăzi, când n-au o pâine să o ducă acasă la copii. Refuz să cred că Părintele Iustin a lăsat ca pe ușa chiliei lui să fie afișată o listă a cărților interzise copiilor, pe care am văzut-o cu ochii mei, și în care Aventurile Baronului Munchausen era trecută la index. Refuz să cred că l-am auzit cu urechile mele, chiar într-unul din filmulețele postate aiurea, spunând că vremurile comunismului au fost mai ușoare decât cele de astăzi - tocmai el, un om care a purtat crucea temniței sub osânda comuniștilor, să spună asta, nouă, unui neam călcat în picioare de comuniști, unui neam care și-a pierdut identitatea, demnitatea, discernământul, credința, elitele tocmai sub tăvălugul vremurilor comuniste...

În fine, refuz să cred că Părintele meu Iustin este unul și același cu bătrânul duhovnic care joacă rolul principal în această de prost gust "divina comedie" a cipurilor, în acest coșmar internautic care se livrează credulilor pe post de învățătură de credință.

Părintele Iustin al meu nu e acesta! Bătrânul care apare pe youtube i-a furat doar numele și chipul, iar "ucenicii" apocalipsei vorbesc, cu siguranță, în numele altui personaj. Dacă ar fi fost chiar el, Părintele Iustin cel adevărat ne-ar fi învățat, cu smerenia lui, că nu există, în primul rând, un "duhovnic al neamului". Neamul are o credință, o limbă, o Biserică, neamul are păstori, sfinți, eroi, regi și conducători, dar nu are un duhovnic. Nimeni, niciodată nu a pretins să vorbească și să fie ascultat ca duhovnic al unui neam întreg. Duhovnicul, - ne-ar fi învățat adevăratul Părinte Iustin -, are fii și fiice, pe care-i cercetează sufletește în taina chiliei sale, potrivit nevoilor, căderilor și suferințelor fiecăruia, iar nu pe internet, în gura mare, sub blițurile camerelor de luat vederi. Duhovnicul i-ar fi mustrat pe ucenicii care scriu și proclamă în numele său "Părintele Cutare să fie garantul uniunii noastre", învățându-i că garantul uniunii de credință nu poate fi decât Biserica. Părintele Iustin știe că învățătura de credință este sarcina și datoria Bisericii și a ierarhilor ei, nu a unui duhovnic, oricât de luminat ar fi acesta. Părintele cunoaște foarte bine patericele și viețile sfinților, știe că oricine, chiar și cel mai mare nevoitor, mărturisitor sau sfânt, poate cădea, iar căderea aceluia e cu atât mai mare cu cât vine din "ispita cea de la dreapta".

Dacă ar fi fost chiar el, viteazul Părinte Iustin nu s-ar fi speriat niciodată de carduri, cipuri și coduri de bare, nici n-ar fi îngrozit turma cerându-i să-și lase casele și să o pornească pe drumuri, pentru că el știe foarte bine cuvintele Domnului, cu care nu o dată s-a mângâiat în anii de prigoană: "Nu te teme, turmă mică!", "Bucurați-vă!", "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!", "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați!".

Dacă ar fi fost chiar el, ceea ce eu, repet, nu cred, Părintele Iustin nu ar fi avut nevoie de dogmatica abia silabisită de un teolog sau altul care să-l învețe pe el despre sfârșitul lumii, pentru că el, părintele, știe pe de rost Scriptura, care spune că de ceasul acela nimeni nu știe, că se vor ivi proroci mincinoși care vor căuta să sperie lumea, că vor vorbi în numele Domnului oameni pe care El nu i-a cunoscut niciodată. Adevăratul Părinte Iustin a văzut și a auzit multe la viața lui, pe el nu-l duci de nas cu una, cu două, el le-ar fi spus "apostolilor" de azi ai armaghedonului că ceea ce propovăduiesc ei, sfârșitul iminent al lumii, dictatura guvernelor, teoria conspirației sunt basme și exagerări care apăreau încă de acum 30-40 de ani în broșurile martorilor lui Iehova și ale altor sectari, că industria de filmulețe cu 666 de pe internet e fabricată în laboratoarele acelorași sectari care, de-a lungul istoriei, au anunțat nu o dată sfârșitul lumii, îmbogățindu-se de pe urma naivilor care și-au vândut proprietățile pe nimic și s-au refugiat prin păduri așteptând venirea lui Mesia, în fine, că duhul cel bun, duhul adevărului nu propovăduiește în acest chip, nu acesta e glasul Sfinților Părinți, nu acesta e duhul Ortodoxiei. Părintele Iustin, dacă ar fi fost el, ne-ar fi întrebat nu dacă avem carnete de șofer cu cip, ci dacă îl mai avem pe Hristos în inimi, dacă ne-am împărțit pâinea cu cel flămând, dacă am îmbrăcat un sărac, dacă ne mai rugăm, dacă ne mai iubim aproapele necunoscut, dacă ne mai e rușine măcar de noi înșine, dacă ne mai gândim la moarte - și abia atunci, aflând care e măsura noastră duhovnicească ar fi putut, nu să ne sperie cu sfârșitul lumii, ci să ne mustre cu cuvintele Domnului: "Pocăiți-vă!".

Părintele Iustin cel adevărat are darul discernământului, al dreptei socotințe, plus că are mereu un înger cu el, care l-ar fi avertizat că, în aceste vremuri, ispita cea mai mare nu sunt cipurile, ci dezbinarea Bisericii, compromiterea ierarhilor, strecurarea neîncrederii în preoți și alte asemenea lucrări drăcești. Îngerul i-ar fi arătat negreșit părintelui pe cei care, îmbrăcați în blănițe de oi croite după stilul vechi, au găsit în denunțarea urgentă a apocalipsei un excelent prilej de a denunța Biserica dreptmăritoare și ierarhii ei. E clar că adevăratul părinte Iustin, binecuvântat fiind el cu dreaptă socotință, nu și-ar fi lăsat ucenicii să piardă vremea cu afișe anti-cip și broșuri cu 666, ci i-ar fi pus la treabă, de pildă să traducă Sfinții Părinți, să scoată la lumină tezaurul învățăturii ortodoxe, i-ar fi învățat să poarte nu insulte și blesteme, ci polemici teologice cu intelectualii potrivnici Bisericii, iar noaptea, noaptea nu i-ar fi lăsat pe computere să smintească lumea cu spaime eshatologice, așa cum un părinte bun nu-și lasă copiii să piardă vremea pe calculator, ci i-ar fi pus pe toți la rugăciune, la slujbe, la psaltiri - este oare o armă mai puternică împotriva diavolului și a lucrării sale?

Dacă ar fi fost chiar el, ascultătorul și duhovnicescul Părinte Iustin nu ar fi îngăduit ca de la amvonul bisericii sfințite de arhiereu să fie ponegrit chiar arhiereul, sau dacă ar fi auzit așa ceva, ar fi ieșit din strană și ar fi amintit imediat cuvintele Părinților, "unde e episcopul, acolo e și Biserica", pentru că sminteala, neîncrederea, judecata nu trebuie semănate din amvon. Adevăratul Părinte Iustin n-ar fi crezut în șoaptele colportate de unii sau alții, în zvonurile iscate din cine știe ce tenebre, ci s-ar fi întrebat în adâncul inimii sale: știu eu că acesta e adevărul? pot eu să jur înaintea altarului că arhiereul meu e vândut? știu eu frământările și răspunderile unui arhiereu în aceste vremuri grele, știu eu planul și lucrarea lui Dumnezeu prin episcopul său, sunt eu pus să judec Sinodul? Dar mai ales, adevăratul Părinte Iustin și-ar fi spus: eu pot să am îndoieli, eu pot să mă las ispitit, dar am oare dreptul să-i ispitesc pe aceștia mai mici de lângă mine? Pot oare să-i târăsc și pe ei în starea aceasta infernală a neîncrederii, a spaimei, a bănuielilor, a disperării? Pot să le spun să nu-și mai creadă păstorii care au carduri cu cip, să lase bisericile pentru că sunt frumoase, dar nu mai au har? Pot să-i spun celui care nu se duce la examenul de titularizare pentru că a auzit de la ucenicii mei că foile de concurs sunt ștampilate cu un cod de bare, foarte bine, nu te du, rămâi fără slujbă, lasă că are Domnul grijă de nevasta și de copiii tăi? Pot să-l numesc "căzut din har" pe fratele meu, preotul de parohie, doar pentru că se folosește de un card cu cip? Pot să-mi asum acest rol de profet al unei apocalipse anunțate prin youtube?

"Nu pot", răspunde adevăratul Părinte Iustin la toate aceste întrebări și la atâtea altele nerostite. Știu eu că așa răspunde, am și eu îngerul meu care mă învață (deși, ca un păcătos ce sunt, nu-l ascult tot timpul).

"Eu nu pot. Să propovăduiască bătrânul acela, care mi-a furat chipul și numele, cât o vrea armaghedonul și apocalipsa, neîncrederea și spaima, neascultarea și răzvrătirea. Eu o să le spun că Biserica lui Hristos nici porțile iadului nu o vor birui. Că sunt vremuri grele, dar că nu trebuie să ne pierdem speranța. Că vor veni vremuri și mai grele, dar Hristos este cu noi. Că atunci când ni se amenință drepturile duhovnicești trebuie luptat cu arme duhovnicești, dar când ni se amenință drepturile civile, trebuie luptat cu arme civile. Că de Hristos nu ne pot despărți nici cardurile, nici cipurile, așa cum nu ne despart laptopurile sau telefoanele mobile. Că războiul duhovnicesc nu este cu codul de bare, ci cu păcatele noastre, mai ales cele ale acestui timp - nepăsarea, lăcomia, desfrânarea, invidia. Că rămân în Biserica aceasta și cer tuturor să rămână în Biserica aceasta și în ascultare de ierarhii ei, pentru că, și atunci când ierarhii greșesc, și atunci când fac bine, dreptatea și adevărul se vădesc tot în această Biserică, așa cum s-a arătat în toată istoria ei. Că, la urma urmei, mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei."

Iată de ce, frate Serafim, spun că îl iubesc pe adevăratul părinte Iustin. Cine altcineva ar mai putea spune cu atâta credință aceste cuvinte: Mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei. Fie și numai pentru aceste cuvinte, pentru această credință mărturisită cu smerenie și speranță - și tot este destul pentru ca Hristos să se milostivească de noi și să ne îndrepte pe calea cea bună.

Dar m-am întins destul pentru un simplu mesaj pe e-mail, mai ales că l-am scris dintr-o suflare, chiar dacă nu sunt sigur că am spus totul. M-am și aprins, am fost probabil și nițel patetic, dar îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să spun ce am de spus. Spun pe față, pentru că, la fel ca și tine, nici eu nu am nimic de ascuns. Așa că, deși ți-am scris în particular, poți să faci public acest mesaj, dacă vei găsi de cuviință. În fond, e o mărturie în plus, îl consider un apel la discernământ către toți cei care se simt într-un el sau altul părtași la viața Bisericii.

Ioan-Florin Florescu, preot – 23.07.2010
text preluat de pe internet