SFARSITUL LUMII IN TRADITIA POPULARA ROMANEASCA

din cartea Sarbatorile la romani, de Tudor Pamfile ( 1909 )

Acedia - boală a omului contemporan

Laura SPÂNU

Dintru început trebuie spus că acedia nu este o maladie rezervată exclusiv monahilor. Ea e legată, într-un fel, de însăşi condiţia umană, timpul, locul şi împrejurările vieţii schimbând doar manifestările ei concrete, ea rămânând în esenţă aceeaşi. Rău al tuturor timpurilor, uitare de Dumnezeu, uscare a nădejdii, neputinţă de a mai dori sau a mai lucra ceva bun, acedia reprezintă maladia modernă prin excelenţă, cunoscută în versiunea ei secularizată ca plictiseală, melancolie, spleen, lehamite, saturare, indiferenţă faţă de valori, nelinişte a inimii, angoasă, momente chinuitoare de vid existenţial. Şi este resimţită ca atare mai ales de indivizii înstrăinaţi şi însinguraţi ai marilor oraşe, care cad pradă acestei indispoziţii şi deznădejdi concretizate în întrebarea: „La ce bun?“. Această variantă a acediei provine dintr-o ne-primire; oamenii moderni sunt obosiţi de refuz: în urma decepţiilor suferite sau a eşecurilor repetate, subiectul se retrage în sine, rănit de loviturile vieţii. Cel căzut pradă acediei încearcă să găsească vinovaţi pentru nefericirea sa, aducându-şi aminte dintr-odată, cu acuitate, de toate nedreptăţile pe care a trebuit să le sufere de la alţii şi fiind chinuit de gândul că a „pierit iubirea dintre fraţi şi nu se mai găseşte nimeni care să-l mângâie“ (Evagrie Ponticul).

Avându-şi, ca orice patimă, rădăcina în iubirea de sine, acedia se îndreptăţeşte aducându-şi în sprijin argumente precum: lipsa de timp fizic cauzată de agenda zilnică supraîncărcată, nevoia de odihnă şi relaxare (acest ultim gând concretizându-se adesea într-o grijă ipohondrică pentru sănătatea trupească sau printr-o frică deznădăjduitoare faţă de boală). Şi toate acestea - pentru a masca golul sufletesc şi lipsa de sens a vieţii, probleme esenţiale precum grija pentru mântuirea sufletului fiind ignorate sau trecute într-un plan secund.

Acedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante: insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri, sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii.

Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul acediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă.

Biserica manifestă o atitudine optimistă în ceea ce priveşte puterea de biruire a acediei. Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea - „retezare a acediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă.

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta...

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm...

Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” a apărut la Editura Evanghelismos. (F.O.)


„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea... Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute... Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.

De poţi să fii

- anonima -

"De poţi să fii precum un "cerşetor",
Doar c-un bănuţ să mai trăieşti o zi,
Şi totuşi să gândeşti că-n viitor
Comori in ceruri vei agonisi...

De poţi sta în genunchi fără ruşine,
Cu mâinile întinse, să primeşti
De la străinul cel de lângă tine,
Bogat in har, şi-apoi să înmulţeşti.

De poţi să ţii în mintea ta icoana
De-a pururi Născătoarei de Lumină
Şi mulţumi, frângându-te, de hrana
Jertfirii unui Fiu fără de vină.

De poţi să-mparţi, la rându-ţi, cu oricare
A flămânzit pe treptele făpturii,
Şi chiar răbda în blândă ascultare
Pe cel ce-mparte din prisosul urii.

De poţi vedea prin găurile hainei
Cum trupul tău se face tot mai mic,
Înfrigurat în măreţia Tainei
De-a exista şi de a fi nimic.

De poţi simţi Fiinţa Suferinţei
Pe crucea ce te-apleacă la pământ,
Înaintând pe calea pocăinţei,
Vestind că numai Domnu-n tine-i sfânt.

Atunci primeşti... şi-acela este Darul,
Ce-i pregătit de veacuri tuturor:
Chiar Duhul Sfânt te va-ncălzi cu Harul;

C-ai fost, de Har, smeritul “cerşetor”."

CERŞIND PENTRU HRISTOS

Dobri Dobrev, ctitorul cerşetor

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…
Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)

Steliana, vrăbiuţa lui Dumnezeu – o nebună pentru Hristos din zilele noastre

________________________________________



Aceasta este povestea Stelianei, o bătrânică necunoscută de majoritatea oamenilor din jurul ei, care şi-a trăit viaţa liberă ca o vrabie, dar cu totul dăruită lui Dumnezeu.

La 3 iunie 2005, draga noastră Steliana a fost omorâtă într-un accident de maşină. Era un om care purta toate semnele unui „nebun pentru Hristos”, având o viaţă lăuntrică de un înalt nivel duhovnicesc.

A fost dorinţa ei să nu aibă un cămin. Trăia pe stradă; noaptea – şi vara, şi iarna – dormea pe bănci, în parcuri, în barăci şi în sălile de aşteptare de prin spitale, însă era întotdeauna plină de dragoste pentru Dumnezeu, pentru sfinţi şi pentru oamenii necăjiţi. Hainele ei erau întotdeauna curate. Orice bănuţ pe care-l câştiga îl dădea spre milostenie. Nu-i plăcea să fie lăudată, iar când se întâmpla acest lucru, se prefăcea că e cam „prostuţă” şi nu înţelege…

Era din Constantinopol; dobândise o educaţie bună; se descurca în greacă foarte bine şi cunoştea bine şi franceza, iar în ultimul timp se străduia să înveţe şi italiana.

Plecarea ei din această viaţă a fost întocmai aşa cum şi-o dorise: printr-o moarte violentă, străină printre străini. Nimeni nu s-a dus să-i identifice trupul. Au înmormântat-o fără să-i facă slujbă, pentru că nu ştiau cine este. Însă toate aceste informaţii lipsă s-au aflat în chip minunat după un an; tot atunci i s-a făcut şi slujba de înmormântare. Am avut cinstea să fiu şi eu printre cei care i-au ţinut slujba de pomenire. După încheiere, în holul de primire al sfintei Mănăstiri Pelaghia, d-na Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocată, şi d-na Hrisula Mandast, medic stomatolog, au povestit tuturor tot ce ştiau despre Steliana, care fusese cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Am credinţa că această relatare va fi de folos tuturor oamenilor care îşi trăiesc viaţa căutând o fericire fără limite, încărcată de o mentalitate nevrotică, şi care se plâng neîncetat de faptul că nu au lucrurile pe care ar vrea să le aibă.

În cazul ei, se aplicau următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6:26).

În definitiv, omul nu „este” ceea ce „are”; el „are” ceea ce „este”.

Steliana cea de veşnică pomenire, pe care am fost cu totul binecuvântat să o cunosc, este un strigăt de protest pozitiv pentru toţi cei „asiguraţi”.

† Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei

„Vrăbiuţa lui Dumnezeu” de Miliţa Pisimisi-Lukidu, avocat

Am cunoscut-o pe Steliana în vara anului 1979, la fabrica de ciocolată. Era o muncitoare obişnuită. Lucra foarte mult; peste 9 ore pe zi. Toată lumea o exploata, toată lumea îi dădea ordine, iar ea îi asculta imediat şi întotdeauna zâmbind. „Steliana, vin’aici! Steliana, du-te’ncolo!” Proprietarul şi şeful întreprinderii ţinea foarte mult la ea, din cauza comportamentului ei ascultător şi hărniciei ei.

Pentru majoritatea celorlalţi muncitori, era „proasta de Steliana”. Faţa ei strălucea întotdeauna, buzele ei murmurau întotdeauna ceva. Dacă ascultai atent, o auzeai spunând: „Slavă Ţie, Doamne”.

Destul de des, supraveghetorul ne dădea câte o sarcină pe care trebuia să o îndeplinim împreună, aşa că mi s-a oferit ocazia să mă bucur de bunătatea şi de dragostea ei… Îmi amintesc că spunea rugăciunea tot timpul, apoi, brusc, izbucnea în râs şi se uita în sus, spre cer. În acel moment, faţa îi strălucea.

„Slavă Ţie, Doamne” era lucrul pe care îl auzeai cel mai des din gura ei.

Fabrica producea diverse tipuri de ciocolată. Sortimentele de calitate mai proastă erau exportate în ţări africane. Acest lucru o mâhnea pe Steliana foarte mult. Odată, când lucram împreună în secţia de ambalare, îmi amintesc că Steliana şi-a concentrat atenţia asupra cutiilor, rugându-se „pentru copilaşii negri care vor mânca acele ciocolate”.

Ori de câte ori ni se făcea vreo nedreptate la locul de muncă – aveau obiceiul să ne mai „ajusteze” din salarii – nu răspundea niciodată, nu critica niciodată, nu reacţiona niciodată. Steliana era pentru mine o oază de linişte. Cu toate acestea, eu obişnuiam să reacţionez la orice nedreptate. La comentariile mele, ea nu răspundea decât cu un: „Ah, Miliţa!”. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată gustând din vreo ciocolată (vă reamintesc că lucra într-o fabrică de ciocolată!). Deşi majoritatea muncitorilor o priveau ca pe o „nebună”, totuşi, o respectau şi se mirau întotdeauna cum de reuşea să lucreze atât de spornic.

Steliana nu lua niciodată parte la discuţiile noastre; era cu noi, dar, în acelaşi timp, se abţinea de la comentarii, de la vorbăria inutilă. Foarte des, când i se cerea părerea, făcea pe proasta. Am observat că făcea intenţionat acest lucru. Pentru toate lucrurile lumeşti, era nebună, o „sărită”, dar când o rugai să te ajute la lucru, mâinile ei micuţe îţi veneau cu duioşie în ajutor; dacă era posibil, se oferea chiar să facă toată treaba în locul tău.

Acesta este mediul în care ne-am cunoscut. Aveam atâta respect pentru ea, încât n-am întrebat-o niciodată despre viaţa ei personală. Ea singură mi-a spus că era din Constantinopol. E de mirare cum toţi cei care o cunoşteau o descriseseră (oarecum nechibzuit) drept „nebună”, pe când eu simţisem că nu aveau dreptate să creadă astfel. Adevărul e că observasem foarte devreme că Steliana voia ca ei să o considere „nebună”. Erau momente în care ni se întâmpla să fim singure şi să vorbim cât se poate de normal, iar când se apropia cineva, Steliana începea să vorbească fără nici o noimă. Întotdeauna îmi dădea un sentiment de seninătate, aşa că judecata celorlalţi îmi era cu totul indiferentă…

Am lucrat puţină vreme în fabrica de ciocolată. Mă întâlneam adeseori cu Steliana pe stradă, iar ea spunea întotdeauna rugăciunea aceea – în inima ei şi cu buzele. Avea obiceiul să spună rugăciunea în aşa fel încât o auzeai, însă foarte încet. Din când în când venea la mine acasă. Pe vremea aceea locuia în spălătoria unei case cu două etaje.

Anii au trecut şi i-am pierdut urma, însă întotdeauna îmi aminteam de ea cu blândeţe şi nostalgie.

Mai târziu, când m-am căsătorit, am revăzut-o la Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnion. Mă dusesem acolo cu soţul meu şi voiam să rămânem la mănăstire peste noapte, pentru a sta la slujba Sfintei Liturghii dimineaţa următoare. Maicile ne-au cerut iertare foarte politicos, explicându-ne că nu aveau nici o cameră liberă în noaptea aceea, din cauza lucrărilor de construcţie şi că ar trebui să împărţim chilia cu „o doamnă foarte excentrică”. Am acceptat. M-au condus la chilia respectivă, unde, spre suprinderea mea, mi-am dat seama că „doamna foarte excentrică” era draga mea Steliana, pe care n-o mai văzusem de ani de zile. Bucuria mea a fost de nedescris. Am rămas îmbrăţişate ceva vreme, când am auzit dintr-o dată maicile strigând: „Maică stareţă, veniţi să le vedeţi pe Steliana şi pe Miliţa cum stau îmbrăţişate!” Simţeam cu toţii o bucurie fără margini. În seara aceea, Steliana a fost ca un copilaş plin de bucurie neprihănită. Bătea tot timpul din palme, râdea, îşi făcea semnul crucii…

- Draga mea Miliţa, mă bucur nespus că eşti căsătorită. Ştii, m-am rugat mult să te căsătoreşti. Mă bucur atât de mult, atât de mult! Îmi pare doar rău că suferi din cauza picioarelor. Ştiu că ai o problemă. Răbdare… Roagă-te… (Vă rog să reţineţi că Steliana nu ştia că avusesem la picioare o afecţiune cronică şi dureroasă). Locul de muncă al soţului tău se va schimba, dar nu te îngrijora – va fi mai bine. (Şi, într-adevăr, pe neaşteptate, soţul meu a trebuit să-şi mute cabinetul veterinar în altă parte).

În noaptea aceea am stat mult de vorbă. A doua zi, pe când Steliana era la o oarecare distanţă şi nu ne putea auzi, le-am spus maicilor că observasem că are un suflet de sfântă… A doua zi, Steliana a plecat de la mănăstire. Înţelesese cele spuse. Nu vroia să fie lăudată. Când ne-am reîntâlnit, mai târziu, m-a mustrat foarte aspru pentru că o lăudasem. Am fost şocată, fiindcă nu spusesem nimic de faţă cu ea. Şi totuşi, ştia că o lăudasem…

Altă dată, mi-a spus: „Nu pot răbda cinstea pe care mi-o face Stareţa. Uite ce-a făcut – deunăzi, m-a chemat să iau cina cu ele, cu toate sufletele acelea sfinte! Cine sunt eu?… Nu, nu se poate, Miliţa!”

Mai apoi i-am pierdut iarăşi urma. Stareţa ne suna la telefon şi ne întreba dacă o mai văzusem pe Steliana. În momentul acela mi-am dat seama că, dacă voiam să o mai văd vreodată, nu mai trebuia să vorbesc despre ea.

Steliana nu mai avea casă. Ieşise la pensie, iar serviciile sociale îi alocaseră o pensie minimă (circa 411 euro pe lună), pe care ea o împărţea săracilor, deţinuţilor din închisori, misiunilor din străinătate etc. Trăia acum dormind pe bănci, în parcuri, în barăci, în paraclise de ţară părăsite, în case de scări, în clădiri neterminate. Mi-a destăinuit personal toate aceste lucruri.

Presată de stareţă şi de mine, a venit la noi – pe vreme de iarnă grea – şi a rămas la noi. Întotdeauna cerea să fie cazată în partea de casă cu condiţiile cele mai proaste.

Îmi amintesc cu melancolie că de fiecare dată când îi ofeream ospitalitatea, în casă domneau seninătatea şi lumina şi totul era paşnic. Când ni se alătura şi soţul meu, Steliana pleca; ori de câte ori el i se adresa, nu îi răspundea niciodată. Îi făcea mare plăcere să mănânce supe simple de roşii, fără ulei. Îi dădea neîncetat slavă lui Dumnezeu, iar sufletul i se umplea de recunoştinţă, în timp ce spunea întruna: „Îţi mulţumesc, Îţi mulţumesc”.

De mai multe ori, noaptea, sub pretextul că sunt obosită, o rugam să-mi recite rugăciunile de seară. Mi-e imposibil să descriu ce se întâmpla când începea să se roage. Expresia i se schimba treptat, faţa ei micuţă se lumina, iar ea uita cu totul de sine, în timp ce-L slăvea pe Dumnezeu. O lăsam apoi şi mă duceam să mă culc.

Odată, pe când mă gândeam la ea cu milă, cum „rătăcea pe străzi ca o vrăbiuţă”, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu-ţi fă griji pentru mine. Aşa vrea Dumnezeu, să dorm pe bănci, în parc. Nu e nici o problemă; sunt foarte mulţumită. Ştii, chiar mi-am cusut propriile haine, pe băncile acelea (Steliana cosea excelent). De exemplu, m-am distrat foarte bine, de Paşti. În Sâmbăta Mare m-am dus şi mi-am cumpărat un pic de miel, l-am pus într-o cutie de bomboane pe care am dat-o unor oameni dintr-o brutărie, iar ei mi-au gătit carnea. Am ascuns-o sub bancă, iar a doua zi am sărbătorit Paştile pe banca mea din parc, fericită şi mulţumită, pentru că duhovnicul meu îmi dăduse şi el un ou roşu de Paşti. Aşa că nu-ţi fă griji pentru mine. Nu, nu… pentru că eu sunt sub Acoperământul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu”.

Altă dată mi-a povestit că s-a dus să se spele pe cap la baia Centrului Municipal de Sănătate. Angajaţii de acolo au văzut-o şi au certat-o cu asprime. Steliana nu le-a acceptat mustrarea, spunându-le că nu fura nimic – nici apa, nici săpunul – şi că atunci când fusese şi ea muncitoare, îşi plătise constant dările la autorităţile Asigurărilor Sociale. Le-a vorbit foarte dur, iar ei au chemat poliţia, aşa că Steliana a fost dusă la secţia de poliţie. Iată cum mi-a relatat dialogul pe care l-a purtat cu şeful poliţiei:

„Domnule şef de poliţie, iertaţi-mă că vă obosesc, dar vă rog să mă ascultaţi. Nu am casă, nu am nimic al meu. Vedeţi, tot ce am este acest carneţel de Asigurări Sociale medicale, în care se vede că mi-am plătit taxele către ei. Centrul de sănătate unde m-am spălat pe cap ţine de organismul Asigurărilor Sociale, de aceea am dreptul să intru acolo. Când sunt înăuntrul unei clădiri a Asigurărilor Sociale, mă simt ca la mine acasă. Vă rog să mă iertaţi”.

Şeful de poliţie: „Poţi să pleci, dar data viitoare când te speli pe cap să te asiguri că nu te vede nimeni. Acum, pleacă.”

Şi a plecat, lăudându-L pe Dumnezeu, cu sufletul plin de recunoştinţă pentru şeful de poliţie.

Dormea multe nopţi în holurile de spital. Sau, mai degrabă, ar trebui spus că se prefăcea că doarme, deoarece de îndată ce forfota din spital se liniştea, se grăbea să meargă la căpătâiul pacienţilor mai singuri şi în nevoie, pe care îi ajuta – dar, de fiecare dată când simţea că o observase a treia persoană, începea să-şi afişeze „nebunia”.

În numeroase dimineţi, când plecam la serviciu (pe la 6:30-7 dimineaţa), mi se întâmpla să mă întâlnesc cu ea, când ieşea de la centrul de spitalizare pentru pacienţii accidentaţi, iar când o întrebam de ce nu voia să vină să stea la mine îmi spunea că-i iubea pe sfinţi foarte mult, că îi considera prietenii, rudele ei, şi alerga tot timpul la sărbătorile şi slujbele lor şi era atât de fericită când se împărţea oamenilor mâncare cu acele ocazii. Mergea în diverse pelerinaje, pe tot parcursul anului. În Duminica Mironosiţelor, era în Mantamados (pe insula Lesvos), la sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, apoi pe insula Eghina, la Sfântul Nectarie; la Nafpaktos, pentru Sfânta Parascheva etc… Ca să vedeţi cum era ea, aş vrea să amintesc următorul lucru: se dusese odată la Sfânta Parascheva din Nafpaktos şi se purtase acolo ca un copil mic, după cum îmi spusese ea singură. Ţinea foarte mult la Părintele Ierothei (Vlahos), pe care îl considera o persoană foarte apropiată de ea; era atât de fericită să-l vadă slujind în minunatele lui veştminte preoţeşti şi să-i asculte predicile de o mare frumuseţe. Avea o mare cinstire pentru el. Era atât de mândră că Părintele îi vorbise şi îi dăduse binecuvântarea, la Mănăstirea din Akrefnio. Persoana Părintelui era un motiv de mare bucurie pentru ea, după cum singură obişnuia să spună.

Toate povestirile Stelianei îmi aduceau bucurie şi relaxare. Mă uitam la o femeie în vârstă, care simţea şi se exprima asemenea unui copilaş.

Odată am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat chiar lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea foarte multe probleme, despre care ştiam şi eu. Steliana era în „lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu – celorlalţi oaspeţi le adresa însă doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Tot timpul era însă concentrată la rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era tocmai ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Odată, am organizat o petrecere la noi acasă, la care am invitat destul de mulţi oaspeţi. Dintr-o dată, a apărut şi Steliana. S-a aşezat, iar eu m-am dus şi m-am aşezat exact lângă ea. Printre oaspeţi era şi un cuplu care avea probleme foarte multe, de care ştiam şi eu. Steliana era „în lumea ei”, şoptindu-şi rugăciunea şi spunându-mi, în acelaşi timp, cu o voce scăzută, ce probleme avea acel cuplu, însă celorlalţi oaspeţi le adresa doar lucruri nerelevante sau pur şi simplu le zâmbea. Însă era tot timpul concentrată pe rugăciune. Majoritatea persoanelor prezente credeau că e puţin „dusă”, însă asta era exact ce-şi dorea şi Steliana, astfel încât lumea să n-o înţeleagă.

Era pe 12 august, 2004. Eram în biroul meu şi mă pregăteam să plec în insula Lesvos, în vacanţa de vară. Toată dimineaţa mă stresasem din cauza unui detaliu banal – mintea îmi era „cramponată”, cum se spune, asupra unei probleme. Nu aveam un breloc pe care să-mi pun cheile de rezervă pe care voiam să li le dau vecinilor noştri, pentru ca ei să poată intra şi să-mi ude grădina cât aveam să fiu eu plecată. Dintr-o dată, pe la prânz, uşa biroului s-a deschis şi a apărut Steliana, udă de transpiraţie, moartă de oboseală şi respirând greu. Mi-a spus: „Uite, ia-l. Eram la piaţa Omonia şi mi-a spus să-ţi aduc brelocul ăsta”. Eram uluită. Când am întrebat-o cine i-a spus să-mi aducă brelocul, a mormăit ceva ca „Maica Sfântă”, apoi a început vorbăria ei încurcată, „numărul” ei obişnuit de „nebună”. Cumpărase brelocul la mănăstire, iar pe el era o imagine a Maicii Domnului. La insistenţa mea să stea puţin cu noi să se odihnească şi să bea ceva, s-a aşezat pe canapea şi a început să-mi vorbească despre ea. Atunci mi-a spus: „Miliţa dragă, eu o să mor pe stradă, singură. Nimeni nu va şti despre asta; nimeni-nimeni…”
Cuvintele acelea mi-au făcut foarte rău, aşa că i-am spus, oarecum poruncitor: „Draga mea Steliana – te rog – vreau să-mi spui despre ce e vorba. Vreau să ştiu cum o să pleci.” Şi am luat-o în braţe. Ea a rămas tăcută mai multe minute. Apoi, brusc, s-a întors şi s-a uitat la mine cu o privire duioasă, plină de dragoste şi mi-a spus: „Draga mea Miliţa, o să auzi despre asta, o să auzi”.

A stat la mine pentru ultima dată în octombrie 2004. În momentul acela avea dureri în picior şi era obligată să-şi limiteze deplasările. S-a întâmplat că în acea perioadă am găzduit şi o persoană care suporta cu greu prezenţa Stelianei, mai ales în timpul rugăciunii ei de seară, pentru că ea se ducea la culcare devreme, iar apoi se scula în toiul nopţii şi începea să cânte cu voce tare. O auzeam des cum repeta cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu”.

Aşa că, dată fiind această problemă, o prietenă de-a noastră – Hrisula – s-a oferit să o lase să stea într-un mic apartament care rămăsese liber în urma decesului părinţilor ei. Steliana era fericită să poată locui într-o casă care era alături de oameni plini de dragoste şi înţelegere, mai ales acum, când avea probleme cu picioarele. A stat acolo până în mai 2005. Pe 1 iunie 2005, Hrisula a văzut-o ieşind din casă. Nu am mai avut nici un semn de la ea din ziua aceea.

După câtva timp, am început să ne îngrijorăm, dar pentru că ea avea des obiceiul să dispară, eram convinse că o să apară din nou. Din când în când, Hrisula şi cu mine mai ţineam legătura cu stareţa, sperând că mai ştie ceva despre Steliana. Stareţa ne spunea tot timpul: „Duceţi-vă şi căutaţi-o şi găsiţi-o”. Dar noi eram sigure că plecase în vreo deplasare pe undeva şi că se va întoarce.

Într-o noapte, foarte târziu, după Paşti, în 2006, în timp ce toată familia mea dormea buştean, m-am întins şi am adormit imediat – lucru foarte neobişnuit pentru mine – şi am fost trezită la fel de repede (am verificat asta uitându-mă la ceas) de un vis puternic: am văzut-o pe Steliana stând la umbra unui arbore minunat, dreaptă şi rezemată uşor de trunchiul acestuia, cu o figură foarte tânără şi excepţional de frumoasă şi de blândă şi mă privea cu nişte ochi de o infinită căldură. Am simţit cum sufletul îmi scoate un strigăt care a ajuns până la cer şi mi-a rupt pieptul: „Steliana mea… Steliana mea… Steliana mea…”. Şi am alergat spre ea cu braţele deschise, dar când am ajuns aproape de copac, Steliana a dispărut, iar în locul ei stătea o lumânare de Paşti, aprinsă, de un alb pur, care răspândea o lumină minunată de jur împrejur şi vedeam cum flacăra i se ridica drept către cer. Apoi am observat, pe pământ, chiar lângă lumânare, un decupaj dintr-un ziar, în care se vedea un corp îngrozitor mutilat, ca şi cum ar fi fost zdrobit într-un accident înfiorător…

Un mesaj insuportabil de dureros mi-a pătruns toată fiinţa: „Steliana e moartă!”. M-am trezit, copleşită de sentimente amestecate: o bucurie nespusă după vederea Stelianei şi a luminii acelei lumânări şi groaza pe care o simţisem văzând fotografia din tăietura de ziar. Am vrut să-l trezesc pe soţul meu Dimitri, să-i spun despre Steliana – „vrăbiuţa”, cum îi spuneam noi, nu numai pentru că trăia „ca o păsărică singură pe un acoperiş”, ci şi pentru că semăna, la mers, cu o vrăbiuţă. Dar ceva puternic m-a oprit şi nu m-a lăsat să-l scol. A doua zi, le-am sunat pe stareţă şi pe Hrisula şi le-am povestit visul. Amândouă au fost de părere că trebuie să încercăm să o găsim pe Steliana. Din clipa aceea, ne-am început căutarea agonizantă. Poliţia de circulaţie, spitale, Poliţia militară, morgi…

Hrisula a aflat că pe 3 iunie 2005, la orele 18:10, o femeie necunoscută (vrăbiile nu au nume!) a fost omorâtă într-un accident de automobil, lângă casa ei. Moartea fusese instantanee. Toate cercetările au demonstrat că femeia neidentificată era, într-adevăr, Steliana. Fusese călcată în timp ce traversa strada de o maşină condusă de un ofiţer de armată, care conducea cu o viteză periculoasă. A fost zdrobită. Doar faţa i se mai putea discerne (aşa cum se vedea în fotografiile Poliţiei de circulaţie).

Corpul Stelianei a rămas la spitalul „Aesclepion” până pe 18 iunie 2005 şi apoi a fost transferat la Morga centrală a Spitalului Popular din Atena, unde a rămas printre cadavrele nereclamate de nimeni până pe 20 iulie 2005, după care a fost eliberat pentru înmormântare. Oficiul de servicii funerare care s-a ocupat de înmormântare ne-a informat că nu se ţinuse slujbă de înmormântare şi că se citise doar o rugăciune din Trisaghion, la mormânt.

Trebuie spus că toţi cei care ne-am implicat în căutarea ei vorbeam cu ea în rugăciunile noastre, spunând: „Dacă ne auzi, dacă ai câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, condu-ne, ajută-ne…”. Şi ne-a ajutat, într-adevăr; am fost conduşi la mormântul ei aproape inexistent, năpădit de buruieni, de la capătul cel mai de răsărit al cimitirului din districtul Zografos, marcat cu numărul 8915…

La patru zile după sărbătoarea Paştelui, la un an după decesul ei, s-a ţinut slujba de înmormântare a Stelianei, în Lăcaşul Sfânt al Fântânii Dătătoare de Viaţă, unde Steliana obişnuia să sărbătorească Paştele. Preotul a spus despre ea: „Avea comportamentul ei nebun, însă spunea lucruri corecte şi întotdeauna venea aici încărcată de alimente pentru săraci, anafură, ulei şi vin pentru Sfânta Împărtăşanie… chiar a comandat executarea icoanei Sfintei Marina, pentru a fi pictată în biserica noastră…”.

Pe 3 iunie 2006 a avut loc parastasul ei de un an – la care a slujit episcopul ei drag, Preasfinţitul Ierothei – la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului (Hossia Pelaghia) din Akrefnio. Într-una din ultimele noastre întâlniri, îmi spusese: „Viaţa aceasta m-a făcut să mă simt împlinită. Domnul mi-a dat totul. O singură dorinţă nu mi s-a îndeplinit: vroiam să botez doi copii, cărora le-aş fi dat numele Sfântului Nectarie şi al Sfintei noastre Maici, dar nimeni nu mă vroia ca naşă”. Când i-am spus că o să încerc să botez doi copii în numele ei – şi că, atunci când vor creşte mari, am să le spun despre „naşa lor adevărată” – s-a bucurat nespus de mult şi a exclamat: „Acum sunt împăcată! Pot să plec”.

NOTE SCRISE DE MÂNĂ DE STELIANA

„ Nimic – nimic n-am făcut bun şi corect în viaţa mea. Dacă ştiu sau citesc sau studiez sau scriu în greacă, limba ţării mele, sau în altă limbă mai importantă sau mai puţin importantă, ce folos îi aduce asta aproapelui meu?”

„Alţii au făcut multe lucruri bune – şi le fac fără nici un zgomot şi cu răbdare. Cu ajutorul Domnului, ei fac lucruri cu adevărat minunate. Viu este Domnul Dumnezeu. Cu ajutorul Lui, nu voi deznădăjdui, El nu mă va lăsa în deznădejde. Nu am făcut nimic bun. Nu am gândit nimic corect. Sunt vinovată şi merit multe pedepse.”

Dumnezeu e nădejdea mea în tot. Nu va fi niciodată biruitor, în nici un fel, vrăjmaşul sufletului meu. Styliani. În grija lui DUMNEZEU. Da, a lui HRISTOS. „Sunt un străin şi un călător, pe pământ”. Nădejdea mea în Tine mă ajută să biruiesc vrăjmaşii.

DUMNEZEUL meu, ÎŢI MULŢUMESC. HRISTOASE al meu. Sfântă Ecaterina, mijloceşte pentru mine – 25 noiembrie. Sf. Stelian, 26 noiembrie

LIBERTATE

„Nebunii pentru Hristos” făceau parte dintr-o categorie de oameni care hotărau să urmeze o cale grea. Deşi locuiau la oraş, se prefăceau că sunt nebuni. Făceau lucruri pe care le-ar fi făcut un nebun, dar faptele lor aveau un înţeles intrinsec. „Nebunii pentru Hristos” aveau energie noetică până la un nivel sublim; deşi îşi stăpâneau perfect facultăţile mentale, îşi alegeau intenţionat o cale şi un mod de viaţă istovitor… Modul de viaţă al „nebunilor pentru Hristos” era o punere în practică desăvârşită – poate chiar extremă – a nebuniei întru Hristos, care este chintesenţa întregului duh al Evangheliei. Desigur, nu toată lumea poate fi nebună pentru Hristos, aşa cum am observat mai devreme, pentru că aceasta pare a fi o harismă şi o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu. Cu toate acestea, este posibil ca fiecare să simtă nebunia întru Hristos întro formă mai moderată şi adaptată la nivelul lui; acest lucru poate fi observat din faptul că modul de viaţă din Biserică – o viaţă plină de dragoste, de credinţă, de înfrânare – aspiră la – şi este inspirată de – o altă formă de guvernare: una care este net opusă formelor de guvernare omeneşti. Acest mod de viaţă pe care îl are Biserica nu poate fi înţeles uşor de cei pentru care logica şi simţurile fizice constituie axul central al vieţii lor. Viaţa creştină nu aboleşte logica şi simţurile – doar merge dincolo de ele.

Traducere de Mihaela Mihăilă
Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

Lumea şi-a pierdut pacea

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indispensabilă.

Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, neliniştea ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Henri Lefebvre ne deconspiră unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale. Este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, subliniază cunoscutul sociolog francez, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu vă imaginaţi însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. Lefebvre susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Cei care nu pot consuma sunt terorizaţi de sentimente de neadaptare şi ratare, iar cei care consumă întâmpină la celălalt capăt al spectrului problema (în unele cazuri chiar teroarea) alegerii, de care se lovesc la tot pasul, neliniştea provocată de incertitudinea că alegerea pe care o vor face este cea bună. (Lefebvre:220)

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?

Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau casa!

Am cunoscut oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, dar totuşi le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – că doar viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. G. Gerbner, A. Berger şi mulţi alţii arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri –, creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit – nu mai vorbim de cazul „ştirilor de la ora 5”, când sunt descrise crimele cele mai odioase…

Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii. Soluţia? Reîntoarcerea în lumea din afară, în zgomotul pieţei, al stadioanelor, al discotecii, sau măcar la zgomotul şi senzaţiile tari ale televizorului – care adesea nu se stinge până înainte de adormire, deşi se aprinde dimineaţa încă de la prima oră. Dar, ca şi în cazul drogului, drumul acesta nu poate decât să coboare. Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă televizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, adică masturbare, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem în război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

Pentru mulţi, cuvintele acestea nu au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe. La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da. Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.

Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mângâiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…
Lumea, lumea nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru. Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – vă rugăm să credeţi acest lucru şi să-l transmiteţi mai departe. Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai afla inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

Gheorghe Fecioru
Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”