Am văzut şi văd în fiecare zi cerşetorii de la Mitropolie. Nu suport să văd mereu şi mereu, mâna lor întinsă către cer. Ei cer o fărâmă de Cer mai mult sau mai puţin curat …
Şi dintr-o dată am văzut cu totul altceva: O fată frumoasă, descultă, stând în genunchi, ghemuită, în acelaşi loc din faţa Mitropoliei. Cu capul plecat, mângâia cu ochii şi mâinile imensul buchet de narcise ce se odihnea în poala ei. Aştepta. Lumea trecea încolo şi încoace prin faţa ei. Ea nu vedea lumea şi nimeni nu o vedea pe ea.
Deodată un zâmbet, ca un gând frumos, înflori pe faţa ei. Înălţându-şi capul, se ridică de jos şi porni către mijlocul străzii. Aici ca o adevărată zână visătoare începu să împartă imensul buchet tuturor trecătorilor. Uimiţi trecătorii primeau floarea, ascultând fascinaţi cuvintele fetei: ,, … te iubesc domnule, … te iubesc doamnă, … te iubesc domnişoară, … te iubesc copile, … te iubesc bunică, … te iubesc … “
Bineînţeles, cei mai uimiţi vor fi bărbaţii. Foarte puţini sunt aceia care vor clătina capul a nebunie şi mulţi vor fi cei care vor crede într-un miracol. Oricum ar fi, toţi vor duce în mână o floare şi în minte gândul unui gest curat.
Însă nimeni nu va crede că e un vis. Fata aceea EXISTĂ.
