Lumea şi-a pierdut pacea

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indispensabilă.

Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, neliniştea ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Henri Lefebvre ne deconspiră unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale. Este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, subliniază cunoscutul sociolog francez, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu vă imaginaţi însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. Lefebvre susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Cei care nu pot consuma sunt terorizaţi de sentimente de neadaptare şi ratare, iar cei care consumă întâmpină la celălalt capăt al spectrului problema (în unele cazuri chiar teroarea) alegerii, de care se lovesc la tot pasul, neliniştea provocată de incertitudinea că alegerea pe care o vor face este cea bună. (Lefebvre:220)

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?

Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau casa!

Am cunoscut oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, dar totuşi le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – că doar viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. G. Gerbner, A. Berger şi mulţi alţii arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri –, creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit – nu mai vorbim de cazul „ştirilor de la ora 5”, când sunt descrise crimele cele mai odioase…

Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii. Soluţia? Reîntoarcerea în lumea din afară, în zgomotul pieţei, al stadioanelor, al discotecii, sau măcar la zgomotul şi senzaţiile tari ale televizorului – care adesea nu se stinge până înainte de adormire, deşi se aprinde dimineaţa încă de la prima oră. Dar, ca şi în cazul drogului, drumul acesta nu poate decât să coboare. Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă televizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, adică masturbare, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem în război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

Pentru mulţi, cuvintele acestea nu au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe. La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da. Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.

Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mângâiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…
Lumea, lumea nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru. Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – vă rugăm să credeţi acest lucru şi să-l transmiteţi mai departe. Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai afla inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

Gheorghe Fecioru
Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI: Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a “solicitat mult efort”, în el începe să lucreze “trufia”. Cel ce slăbeşte se uită cu “dispreţ” la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar “instinctual” i-o ia înainte!”
Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de “venin”. Banii,care vin spre noi, ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii” ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci !Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart, este un pacat si o spurcaciune. Nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie, orice cuvant greu este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Autor: NICOLAE STEINHARDT

Don Quijote

Răsfoind „Sensul tragic al vieţii“, celebra carte a filosofului spaniol Miguel de Unamuno, mi-am amintit de ciudatul, neverosimilul, ridicolul, tragicul personaj Don Quijote. Într-adevăr, puţini eroi din literatură s-au bucurat de o atenţie mai mare în toate comentariile criticii. Ne-am obişnuit cu toţii să vedem în bătrânul cavaler de la Mancha un smintit simpatic, bun de compătimit, care accentuează odată mai mult cruzimea ridicolului la care supunem şi suntem supuşi.

Oare aşa să fie? Oare aşa l-o fi văzut şi Cervantes, care a cunoscut el însuşi, în cursul vieţii, toate vicisitudinile, tristeţile, nefericirile posibile? Un Don Quijote de vârstă înaintată, cam dus, trăind într-o carapace de nefiresc, de ireal, din care a scos capul doar odată, când se apropia de moarte! Singură ea îl aduce la o stare de luciditate, care îi conferă respectabilitatea banală a celor „comme il faut“. Altminteri, îl asociem cu morile de vânt, cu idealizarea Dulcineei, care numai personaj demn de idealizat nu era şi căreia îi punem în mâini o copaie cu apă murdară, şi nu un buchet de crini.

Don Quijote îşi răstoarnă pe cap un lighean pe care-l botează coif şi pleacă să lupte împotriva răului din lume. Da, iată deja prima acţiune menită să stârnească râsul: unde s-a mai văzut asemenea caraghioslâc?! Aspiraţie spre neprihănire? Să ceri realităţii un dram de puritate, de frumos, de vis, iată un fapt blamabil care spune multe despre lipsa de adaptabilitate, despre naivitatea puerilă, care provoacă mila sau zâmbetele ironice! Un asemenea personaj este, de la bun început, condamnat la ridicol! Răul, calomnia, comentariul răutăcios, sunt doar condimentele vieţii, garanţia „inteligenţei“, a „reuşitei în viaţă“, dovada că eşti spiritual, orientat în realitate, lucid.

Poate că Cervantes a văzut totuşi altceva în personajul lui nefericit. Poate că ar trebui să ne revizuim şi noi părerea, asemenea lui Unamuno, care l-a interpretat pe Don Quijote ca pe un vizionar, ca pe cel menit să restabilească, să descopere frumuseţea, binele, acolo unde miopia noastră spirituală nu le poate pătrunde, şi să-l scoatem pe bătrânul cavaler din tiparele în care l-am înghesuit cu suficienţă. Un coif nu este apărător al celui care îl poartă decât dacă acesta crede că poate fi apărat. Cel mai scump coif sau cel mai turtit lighean te protejează dacă crezi cu certitudine că te poate apăra şi dacă doreşti a fi apărat de meschinărie, de ranchiună, nu de generozitate şi de indulgenţă. Există o realitate, poate mai greu accesibilă, care te face atotputernic dacă vrei să distrugi răul.

Acolo, în închisoarea unde a stat îndelung, Cervantes a înţeles că un lighean turtit poate deveni coif şi un coif poate fi un biet lighean turtit. Şi şi-a construit personajul ca pe un alter ego, încercând să mărturisească prin scrisul lui că Don Quijote n-a fost un sărac cu duhul. El a avut acces la acea altă realitate, pe care noi, cei bine înfipţi în „realitatea“ noastră uscată şi mărginită, n-o putem pricepe. Şi, ca tot ceea ce nu putem pricepe, catalogăm fie ca inexistent, fie ca absurd. Astfel, personajul său capătă o grandoare care ne despăgubeşte de toate micile şi marile meschinării ale concepţiei noastre despre „modernitate“.

Şi mai e ceva de remarcat: oricum ar vrea mentalitatea noastră de ultimă oră s-o persifleze, Dulcineea era, cu adevărat, frumoasă, nobilă, graţioasă, pentru că dragostea bătrânului cavaler o transfigura. El era singurul care vedea cu adevărat o altfel de frumuseţe, chiar dacă se ascunde sub straie zdrenţuite pe care orbirea noastră n-o poate pătrunde, pentru că privirea noastră e deformată, nu percepe a treia dimensiune, adâncimea! Lumea noastră trăieşte pe planuri bidimensionale, suferă de o boală cumplită numită superficialitate, cu care otrăvim totul în jurul nostru. Ar trebui să învăţăm de la ridicolul Don Quijote ce înseamnă cu adevărat pătrunderea unei realităţi până în adâncul ei, dacă avem curajul să smulgem masca unui convenţional absurd, sec, întristător, în care ne place să ne scăldăm, lăsându-l să ne usuce sufletul.

În felul lui, pe care-l etichetăm fantezist, ireal, imatur, Don Quijote a descoperit secretul miraculos, care spune că „atunci când sunt slab, atunci sunt tare“. Că, după cuvintele lui Saint Exupéry, „tu m-ai învins, deci sunt mai puternic“. El a priceput miracolul frumuseţii adevărate, care o face cu adevărat frumuseţe, miracol care se numeşte dragoste. Misterul unei puteri reale, născând din aparenta neputinţă şi din devotamentul dus la extrem, al puterii copleşitoare, care alungă micile noastre ifose cu care ne facem ridicoli în faţa eternităţii.

Don Quijote ştia că a te lupta cu morile de vânt nu este un caraghioslâc, fiindcă numai astfel poţi să trezeşti omenirea, făcând-o să devină conştientă de adevărata faţă a răului, care nu pregetă să ia orice înfăţişare. Şi personajul său creşte deodată, căpătând o dimensiune spirituală în faţa căreia ne înclinăm.

Şi poate că vrem să începem a renunţa să fim exponenţii unei false generozităţi, a unui pseudoliberalism, care se laudă că are înţelegere pentru totul. Înţelegere, cheltuită cu largheţe, care nu se acordă binelui, onestităţii. Totul e bine şi frumos afară de bine şi de frumos. Iată poziţia ideală care ne fereşte de a fi consideraţi nişte alţi Don Quijote, ne dă o aură de modernism, de trăire în contemporaneitate.

Bine că Cervantes nu trăieşte astăzi. Ar fi fost un biet amator ridicol căruia nimeni nu i-ar fi citit cartea. Iar Unamuno, marele gânditor spaniol, ar fi împărtăşit probabil soarta lui Don Quijote… Deci, să aruncăm la coş tot ce ne poate aminti de ei şi să ne aţintim ochii spre viitor. Ne aşteaptă… mai bine să nu ne încântăm prea mult cu ceea ce ne aşteaptă.

text de LIDIA STANILOAE

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:
“Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.

“Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:
”Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”

Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc aflat într-o închisoare sovietică

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,

Aceasta a fost de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?

Aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,

Aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,

Aceasta a fost de la Mine.

Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

text preluat de pe internet

Acum şi atunci

Astăzi ridicăm biserici şi
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc.
Şi e bine.

Dar aş vrea să apuc şi ziua de mâine,
când vom ridica români, creştini adevăraţi.
Atunci va fi şi mai bine.

Şi cele dintâi nu vor rămâne goale …

Îl iubesc pe adevăratul părinte Iustin

Părinte Serafim,

Felicitări pentru curajul cel bun! Ai pus problema foarte bine, dar ai procedat și mai bine prin faptul că ți-ai asumat public această poziție. Priveam și eu uluit revărsarea de rătăcire dinspre Petru Vodă, aberațiile părintelui Valica cu pretenții de analize teologice, toată isteria apocaliptică, acest armaghedon reloaded de cea mai proastă inspirație hollywoodiană - și chiar mă întrebam dacă în Biserică nu mai este nimeni care să le răspundă. Lucram și eu la un articol, n-am mai răbdat, dar văzând scrisoarea ta m-am liniștit și m-am întors la treburile mele.

Nu știu dacă îți mai amintești, la începutul anilor ’90, pe tarabele improvizate ale vânzătorilor de cărți începeau să-și facă loc niște broșuri sectare cu coperte lucioase - se vedea că nu erau tipărite la noi, care ne anunțau cu litere de-o șchioapă „armaghedonul”, „apocalipsa”, „noua ordine mondială”, „marea trădare” și, evident, apropiatul „sfârșit al lumii”. Îmi amintesc că le răsfoiam, privind ilustrațiile care înfățișau oameni politici sau lideri religioși sub chipul balaurilor Apocalipsei, îngeri luptându-se cu tancuri, oștiri de diavoli gata să dea piept cu armata americană, semne și simboluri oculte „descoperite” pe bancnota de un dolar sau pe sigla Națiunilor Unite și așa mai departe, întrucât imaginația autorilor era inepuizabilă. Mă întrebam pe atunci, cu naivitatea vârstei lipsită de experiența vieții, cât de înșelat? rătăcit? credul? trebuie să fii ca să te lași „învățat” de acești profeți moderni ai apocalipsei, în fine, cui și la ce folosește, de fapt, tot acest circ ieftin și de prost gust. Și, minunându-mă și însemnându-mă cuminte cu semnul crucii, binecuvântam în gând, încă o dată, Scripturile, patericele, cărțile Sfinților Părinți și toată învățătura sănătoasă a Bisericii care, dintotdeauna și pretutindeni în lume unde cuvântul Domnului s-a făcut auzit, i-a ferit pe oameni de rătăcire, dar și de ridicol.

Uite că au trecut de atunci doar 20 de ani și lumea noastră gustă din plin (lumea „bună”, părinte Serafim, teologi școliți, nu babele analfabete!) moda apocalipsei propovăduite pe internet, de data aceasta nu de martorii lui Iehova sau de scientologi, ci chiar de ai noștri, o nouă generație autohtonă de cyber-profeți pravoslavnici. Iată că, până la urmă, o dată cu gustul de Coca-Cola, teologii noștri de pangar au dat și de acela al armaghedonului de operetă. Ridicolul este o religie universală, fanatismul se închină pretutindeni la același dumnezeu, iar „profețiile” de peste ocean și-au găsit adepți și pe-un picior de plai, după vechiul principiu: spune-le o minciună și nu o vor crede; toarnă-le una și mai gogonată, și vor începe să aibă îndoieli; spune-le, în fine, cea mai nesăbuită minciună și o vor crede orbește.

Mă întreb și eu, ca și tine (dar, în ce mă privește, cu mai puțină delicatețe!), cum a ajuns bunul Părinte Iustin să fie târât în tot acest spectacol ridicol, cum a acceptat să fie transformat în "profetul" de serviciu al unui găști gălăgioase și ignare, din care fac parte, de-a valma, monahi girovagi, predicatori ambulanți, stiliști cinstiți, gazetari de scandal, actrițe convertite, specialiști în masonerie, interlopi pocăiți, agenți secreți și profeți ai spanacului... Ce părtășie poate fi între Părintele Iustin și aceștia? Cum au reușit tenebrele patologice să înșele lumina învățăturii sănătoase? Ce caută mărturisirea curată alături de rătăcirea fanatică?

Eu cred - dar asta este numai o teorie a mea - că din prea marea sa bunătate, din sufletul imens al Părintelui Iustin, dintr-o sfântă naivitate copilărească care crede tot ce aude. Și aude numai ce vor ucenicii lui. Iar ucenicii lui au vrut ca părintele să audă vacarmul Apocalipsei, pentru că nimic nu e mai potrivit ca sfârșitul lumii pentru a-ți asigura o audiență la public și după ce părintele nu va mai fi. Înțelegi? "Ucenicii" se gândesc la ziua de mâine. Bunăstarea lor, libertatea neîngrădită, libera voie, gloriola de mărturisitori, admirația necondiționată a credulilor și, la urma urmei, însăși toată puterea lor stă în acest "război sfânt" dezlănțuit împotriva cipurilor. Teoria conspirației e infinit mai comod de slujit decât nevoința anonimă în singurătatea chiliei.

Părintele Iustin e cea mai mare victimă a lui "666". Un război care trebuia dus cu armele societății civile a fost transformat cu bună știință într-un război duhovnicesc ridicol, de pe urma căruia cei "căzuți din har" sunt șoferii cu carnete noi, asigurații și deținătorii de pașapoarte. Nu mai stă nimeni să te asculte, ridicolul a pus capăt oricăror explicații. Am fi avut mult mai mult de câștigat, poate inclusiv sprijinul clasei politice și al organizațiilor civile, dacă "apocalipsa" n-ar fi fost amestecată în discursul contra cipurilor. Dar cum mai poți să creditezi îndoielile de bun simț și avertismentele lucide când monahul care și-a asumat rolul de purtător de cuvânt al părintelui Iustin apare la televizor și declară senin că... pământul nu se învârte?

Poate că asta e singura scădere pe care i-o găsesc părintelui Iustin (deși, cine sunt eu ca să judec?): nu și-a format ucenici, urmași pe măsura sa duhovnicească. I-a scăpat din mână, s-a încrezut în buna lor credință, le-a supraestimat discernământul. Nu vreau să spun că ucenicii Părintelui sunt reprezentați doar de grupusculul apocaliptic gălăgios și vizibil, eu însumi cunosc, dar mai degrabă dintre laici, oameni deosebiți care s-au format spiritual în duhul Părintelui, dar care rămân în umbră și în ascultare, în timp impostorii se îngrămădesc în lumina reflectoarelor sau în comentarii anonime pe net. Știu și faptul că la Petru Vodă sunt monahi și monahii de a căror dăruire, față de Dumnezeu și față de aproapele, nu sunt eu vrednic să vorbesc - aceasta este tot lucrarea Părintelui. Dar ce folos, dacă ultimul său cuvânt în lume se face auzit prin gurile strâmbe ale unor rătăciți? Ce folos, dacă internauții anonimi alcătuiesc în numele lui afișe de afurisenie și i le lipesc pe ușa chiliei? Acesta e adevărul, ucenicii i-au luat-o înainte, l-au îmbrobodit cum au vrut.

Parcă le-ai turnat spirt pe rană vie, așa au sărit acești "apostoli" ai apocalipsei RFID. Te-au umplut de ocări, de minciuni, ți-au preluat articolele trunchiindu-le, te-au pus la psaltire și, dacă ar putea, te-ar pune pe rug, dar binecuvântat este cel care rabdă pentru cuvântul Domnului. De unde se vede nu dragostea lor în a-l apăra pe Părintele Iustin, cât conștiința care-i vădește și mustră într-ascuns, dar și mândria drăcească de a nu accepta nici o critică, nici o mustrare, nici o întrebare, nici o îndoială în privința lor...

L-am iubit foarte mult pe Părintele Iustin și încă îl mai iubesc, dar îl iubesc cu o dragoste veche, păstrându-i în suflet amintirea înțelepciunii lui. Părintele Iustin al meu nu este cel din filmulețele postate pe youtube, nici cel din comunicatele semnate de diverși ucenici în numele lui (oare pe câte din acestea le-a citit cu adevărat Părintele?) și nici "duhovnicul neamului" proclamat de pravoslavnicii digitali și cyber-ortodocșii isterizați. Refuz să cred că bunul, înțeleptul și blândul părinte Iustin ar putea să-i spună unui diacon să-și lase nevasta doar pentru că are pașaport "cu cip", sau să-i alunge de la Liturghie pe preoții cu carnete noi de conducere, ori să nu-i primească sub patrafir pe credincioșii amărâți, care numai de grija "cipului" nu mai pot ei astăzi, când n-au o pâine să o ducă acasă la copii. Refuz să cred că Părintele Iustin a lăsat ca pe ușa chiliei lui să fie afișată o listă a cărților interzise copiilor, pe care am văzut-o cu ochii mei, și în care Aventurile Baronului Munchausen era trecută la index. Refuz să cred că l-am auzit cu urechile mele, chiar într-unul din filmulețele postate aiurea, spunând că vremurile comunismului au fost mai ușoare decât cele de astăzi - tocmai el, un om care a purtat crucea temniței sub osânda comuniștilor, să spună asta, nouă, unui neam călcat în picioare de comuniști, unui neam care și-a pierdut identitatea, demnitatea, discernământul, credința, elitele tocmai sub tăvălugul vremurilor comuniste...

În fine, refuz să cred că Părintele meu Iustin este unul și același cu bătrânul duhovnic care joacă rolul principal în această de prost gust "divina comedie" a cipurilor, în acest coșmar internautic care se livrează credulilor pe post de învățătură de credință.

Părintele Iustin al meu nu e acesta! Bătrânul care apare pe youtube i-a furat doar numele și chipul, iar "ucenicii" apocalipsei vorbesc, cu siguranță, în numele altui personaj. Dacă ar fi fost chiar el, Părintele Iustin cel adevărat ne-ar fi învățat, cu smerenia lui, că nu există, în primul rând, un "duhovnic al neamului". Neamul are o credință, o limbă, o Biserică, neamul are păstori, sfinți, eroi, regi și conducători, dar nu are un duhovnic. Nimeni, niciodată nu a pretins să vorbească și să fie ascultat ca duhovnic al unui neam întreg. Duhovnicul, - ne-ar fi învățat adevăratul Părinte Iustin -, are fii și fiice, pe care-i cercetează sufletește în taina chiliei sale, potrivit nevoilor, căderilor și suferințelor fiecăruia, iar nu pe internet, în gura mare, sub blițurile camerelor de luat vederi. Duhovnicul i-ar fi mustrat pe ucenicii care scriu și proclamă în numele său "Părintele Cutare să fie garantul uniunii noastre", învățându-i că garantul uniunii de credință nu poate fi decât Biserica. Părintele Iustin știe că învățătura de credință este sarcina și datoria Bisericii și a ierarhilor ei, nu a unui duhovnic, oricât de luminat ar fi acesta. Părintele cunoaște foarte bine patericele și viețile sfinților, știe că oricine, chiar și cel mai mare nevoitor, mărturisitor sau sfânt, poate cădea, iar căderea aceluia e cu atât mai mare cu cât vine din "ispita cea de la dreapta".

Dacă ar fi fost chiar el, viteazul Părinte Iustin nu s-ar fi speriat niciodată de carduri, cipuri și coduri de bare, nici n-ar fi îngrozit turma cerându-i să-și lase casele și să o pornească pe drumuri, pentru că el știe foarte bine cuvintele Domnului, cu care nu o dată s-a mângâiat în anii de prigoană: "Nu te teme, turmă mică!", "Bucurați-vă!", "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!", "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați!".

Dacă ar fi fost chiar el, ceea ce eu, repet, nu cred, Părintele Iustin nu ar fi avut nevoie de dogmatica abia silabisită de un teolog sau altul care să-l învețe pe el despre sfârșitul lumii, pentru că el, părintele, știe pe de rost Scriptura, care spune că de ceasul acela nimeni nu știe, că se vor ivi proroci mincinoși care vor căuta să sperie lumea, că vor vorbi în numele Domnului oameni pe care El nu i-a cunoscut niciodată. Adevăratul Părinte Iustin a văzut și a auzit multe la viața lui, pe el nu-l duci de nas cu una, cu două, el le-ar fi spus "apostolilor" de azi ai armaghedonului că ceea ce propovăduiesc ei, sfârșitul iminent al lumii, dictatura guvernelor, teoria conspirației sunt basme și exagerări care apăreau încă de acum 30-40 de ani în broșurile martorilor lui Iehova și ale altor sectari, că industria de filmulețe cu 666 de pe internet e fabricată în laboratoarele acelorași sectari care, de-a lungul istoriei, au anunțat nu o dată sfârșitul lumii, îmbogățindu-se de pe urma naivilor care și-au vândut proprietățile pe nimic și s-au refugiat prin păduri așteptând venirea lui Mesia, în fine, că duhul cel bun, duhul adevărului nu propovăduiește în acest chip, nu acesta e glasul Sfinților Părinți, nu acesta e duhul Ortodoxiei. Părintele Iustin, dacă ar fi fost el, ne-ar fi întrebat nu dacă avem carnete de șofer cu cip, ci dacă îl mai avem pe Hristos în inimi, dacă ne-am împărțit pâinea cu cel flămând, dacă am îmbrăcat un sărac, dacă ne mai rugăm, dacă ne mai iubim aproapele necunoscut, dacă ne mai e rușine măcar de noi înșine, dacă ne mai gândim la moarte - și abia atunci, aflând care e măsura noastră duhovnicească ar fi putut, nu să ne sperie cu sfârșitul lumii, ci să ne mustre cu cuvintele Domnului: "Pocăiți-vă!".

Părintele Iustin cel adevărat are darul discernământului, al dreptei socotințe, plus că are mereu un înger cu el, care l-ar fi avertizat că, în aceste vremuri, ispita cea mai mare nu sunt cipurile, ci dezbinarea Bisericii, compromiterea ierarhilor, strecurarea neîncrederii în preoți și alte asemenea lucrări drăcești. Îngerul i-ar fi arătat negreșit părintelui pe cei care, îmbrăcați în blănițe de oi croite după stilul vechi, au găsit în denunțarea urgentă a apocalipsei un excelent prilej de a denunța Biserica dreptmăritoare și ierarhii ei. E clar că adevăratul părinte Iustin, binecuvântat fiind el cu dreaptă socotință, nu și-ar fi lăsat ucenicii să piardă vremea cu afișe anti-cip și broșuri cu 666, ci i-ar fi pus la treabă, de pildă să traducă Sfinții Părinți, să scoată la lumină tezaurul învățăturii ortodoxe, i-ar fi învățat să poarte nu insulte și blesteme, ci polemici teologice cu intelectualii potrivnici Bisericii, iar noaptea, noaptea nu i-ar fi lăsat pe computere să smintească lumea cu spaime eshatologice, așa cum un părinte bun nu-și lasă copiii să piardă vremea pe calculator, ci i-ar fi pus pe toți la rugăciune, la slujbe, la psaltiri - este oare o armă mai puternică împotriva diavolului și a lucrării sale?

Dacă ar fi fost chiar el, ascultătorul și duhovnicescul Părinte Iustin nu ar fi îngăduit ca de la amvonul bisericii sfințite de arhiereu să fie ponegrit chiar arhiereul, sau dacă ar fi auzit așa ceva, ar fi ieșit din strană și ar fi amintit imediat cuvintele Părinților, "unde e episcopul, acolo e și Biserica", pentru că sminteala, neîncrederea, judecata nu trebuie semănate din amvon. Adevăratul Părinte Iustin n-ar fi crezut în șoaptele colportate de unii sau alții, în zvonurile iscate din cine știe ce tenebre, ci s-ar fi întrebat în adâncul inimii sale: știu eu că acesta e adevărul? pot eu să jur înaintea altarului că arhiereul meu e vândut? știu eu frământările și răspunderile unui arhiereu în aceste vremuri grele, știu eu planul și lucrarea lui Dumnezeu prin episcopul său, sunt eu pus să judec Sinodul? Dar mai ales, adevăratul Părinte Iustin și-ar fi spus: eu pot să am îndoieli, eu pot să mă las ispitit, dar am oare dreptul să-i ispitesc pe aceștia mai mici de lângă mine? Pot oare să-i târăsc și pe ei în starea aceasta infernală a neîncrederii, a spaimei, a bănuielilor, a disperării? Pot să le spun să nu-și mai creadă păstorii care au carduri cu cip, să lase bisericile pentru că sunt frumoase, dar nu mai au har? Pot să-i spun celui care nu se duce la examenul de titularizare pentru că a auzit de la ucenicii mei că foile de concurs sunt ștampilate cu un cod de bare, foarte bine, nu te du, rămâi fără slujbă, lasă că are Domnul grijă de nevasta și de copiii tăi? Pot să-l numesc "căzut din har" pe fratele meu, preotul de parohie, doar pentru că se folosește de un card cu cip? Pot să-mi asum acest rol de profet al unei apocalipse anunțate prin youtube?

"Nu pot", răspunde adevăratul Părinte Iustin la toate aceste întrebări și la atâtea altele nerostite. Știu eu că așa răspunde, am și eu îngerul meu care mă învață (deși, ca un păcătos ce sunt, nu-l ascult tot timpul).

"Eu nu pot. Să propovăduiască bătrânul acela, care mi-a furat chipul și numele, cât o vrea armaghedonul și apocalipsa, neîncrederea și spaima, neascultarea și răzvrătirea. Eu o să le spun că Biserica lui Hristos nici porțile iadului nu o vor birui. Că sunt vremuri grele, dar că nu trebuie să ne pierdem speranța. Că vor veni vremuri și mai grele, dar Hristos este cu noi. Că atunci când ni se amenință drepturile duhovnicești trebuie luptat cu arme duhovnicești, dar când ni se amenință drepturile civile, trebuie luptat cu arme civile. Că de Hristos nu ne pot despărți nici cardurile, nici cipurile, așa cum nu ne despart laptopurile sau telefoanele mobile. Că războiul duhovnicesc nu este cu codul de bare, ci cu păcatele noastre, mai ales cele ale acestui timp - nepăsarea, lăcomia, desfrânarea, invidia. Că rămân în Biserica aceasta și cer tuturor să rămână în Biserica aceasta și în ascultare de ierarhii ei, pentru că, și atunci când ierarhii greșesc, și atunci când fac bine, dreptatea și adevărul se vădesc tot în această Biserică, așa cum s-a arătat în toată istoria ei. Că, la urma urmei, mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei."

Iată de ce, frate Serafim, spun că îl iubesc pe adevăratul părinte Iustin. Cine altcineva ar mai putea spune cu atâta credință aceste cuvinte: Mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei. Fie și numai pentru aceste cuvinte, pentru această credință mărturisită cu smerenie și speranță - și tot este destul pentru ca Hristos să se milostivească de noi și să ne îndrepte pe calea cea bună.

Dar m-am întins destul pentru un simplu mesaj pe e-mail, mai ales că l-am scris dintr-o suflare, chiar dacă nu sunt sigur că am spus totul. M-am și aprins, am fost probabil și nițel patetic, dar îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să spun ce am de spus. Spun pe față, pentru că, la fel ca și tine, nici eu nu am nimic de ascuns. Așa că, deși ți-am scris în particular, poți să faci public acest mesaj, dacă vei găsi de cuviință. În fond, e o mărturie în plus, îl consider un apel la discernământ către toți cei care se simt într-un el sau altul părtași la viața Bisericii.

Ioan-Florin Florescu, preot – 23.07.2010
text preluat de pe internet

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr este rezultatul livresc al unui asemenea tip de demers intelectual. Deja abordarea temei demonului presupune luciditate şi un dublul risc : pe de o parte cel al alunecării în fantezii subiective, pe de alta cel al unei recepţii reticente din partea publicului. O reuşită improbabilă, deci, căreia i se adaugă strângerea din umeri a toma-necredincioşilor care nu sunt dispuşi să creadă ceea ce se sustrage buricelor degetelor. “În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-i vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare.” Lucrurile sunt ceea ce sunt, enunţă simplu C.S. Lewis, aşa că trebuie să ne concentrăm pe ele, şi nu pe anticipări inginereşti ale impactului de piaţă. Cu condiţia, fireşte, să ştim despre ce vorbim…

Pe scurt, aflăm că diavolul …
1. … te îndepărtează de raţionamentele false, ca nu cumva deprinzându-te să raţionezi, să ajungi la cele corecte, care ar putea să te apropie de Dumnezeu.
2. … te îndepărtează de lucrurile universale şi te îndeamnă de te preocupi de “şuvoiul experienţélor imediate ale simţurilor”.
3. … te împiedică să crezi în neobişnuit, preferând să te ţină legat de banalul lucrurilor, pe care le numeşte “viaţă adevărată”.
4. … te zăpăceşte de cap.
5. … te face să confunzi “spiritualul” cu “picturalul”.
6. … îţi sădeşte în minte acel soi special de luciditate pe care ţi-l dă Iadul.
7. … te face să te concentrezi pe viaţa lăuntrică, în dauna celor mai elementare îndatoriri exterioare.
8. … te face să neglijezi lucrurile spirituale mici (cu care trebuie să începi), în schimbul lucrurilor mari (care la început te depăşesc).
9. … te aduce în starea în care să practici scrutarea de sine timp de un ceas fără să descoperi nici unul din acele lucruri care sar în ochi oricui a trăit vreodată în aceeaşi casă cu tine.
10. … te ţine cât mai departe de orice intenţie de a te ruga.
11. … dacă totuşi vrei să te rogi, te va îndrepta spre rugăciunea spontană, neconvenţională şi în afara oricăror canoane.
12. … te lasă să consideri cu totul neimportantă poziţia corpului în vremea rugăciunii.
13. … nu-ţi bagă în cap tot felul de lucruri, mai degrabă îţi fereşte mintea de prea multe idei.
14. … îţi deviază mintea de la Dumnezeu spre tine: atunci când te rogi pentru curaj, te face să te simţi tu însuţi curajos, când te rogi pentru îndurare, te face să te consideri deja iertat.
15. … te îndeamnă să te rogi icoanei sau crucifixului, şi nu lui Dumnezeu.
16. … doreşte să mori într-un spital de lux, printre doctori care mint, asistente care mint, prieteni care mint, înlăturând definitiv posibilitatea prezenţei unui preot, care n-ar face decât să-i dezvăluie bolnavului adevărata situaţie în care se află!
17. … luptă împotriva ta cu arma complicităţii mulţumite cu viaţa.
18. … vrea ca mintea ta să fie încolţită de cea mai mare nesiguranţă, umplută de imagini contradictorii ale viitorului, fiecare din ele izvor de speranţă sau teamă.
19. … te împiedică să înţelegi că frica de azi este crucea pe care o ai de purtat, tentându-te să te gândeşti la lucrurile de care ţi-e frică în perspectivă.
20. … te încurajează să uiţi de tine şi să te concentrezi pe obiect, atunci când activităţile spirituale sunt negative, şi te încurajează să te întorci spre tine, atunci când activităţile spirituale sunt pozitive.
21. … te îndeamnă să-ţi verşi răutatea în capul vecinilor cu care te întâlneşti în fiecare zi, şi bunăvoinţa să ţi-o risipeşti aiurea, diluată în imaginar.
22. … acţionează sub acoperire.
23. … vrea să facă din om un magician materialist, care să venereze ceea ce numeşte vag “forţe”, negând existenţa “spiritelor”.
24. … te face să consideri lumea un scop şi credinţa un mijloc – niciodată invers.
25. … te foloseşte ca pe o sursă de hrană, prin digerarea sinelui tău îl creşte pe al lui.
26. … încercând să inventeze una din plăcerile create de Dumnezeu, le-a maimuţărit pe toate sub forma perversiunilor.
27. … te îndeamnă să guşti din plăcerile inventate de Dumnezeu, dar în momente, sau în moduri, sau în măsuri pe care El le-a interzis.
28. … îţi insuflă o sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică
29. … îţi ia sufletul şi nu-ţi dă nimic în schimb.
30. … preferă o religie moderată, pe care o consideră la fel de bună ca şi absenţa religiei însăşi.
31. … vrea să frecventezi oameni bogaţi, deştepţi, intelectuali la modul superficial şi animaţi de un scepticism universal aplicabil.
32. … încearcă să amâne cât de mult poate momentul în care tu conştientizezi ispita care e “lumea”.
33. … schimbă cu totul sensul cuvintelor (vezi “puritanism”).
34. … dispreţuieşte râsul sănătos, preferându-i zeflemeaua.
35. … se străduieşte prin orice metode să te îndepărteze de Dumnezeu, şi doar tu crezi că e nevoie pentru atingerea scopului său malefic de nişte păcate spectaculoase. Adesea, simpla pierdere de vreme este suficientă.
36. … caută să te îndepărteze atât de dureri, cât şi de plăceri, ambele fiind repere ale realităţii.
37. … te îndepărtează de orice lucru îţi place ţie pentru lucrul în sine, şi indiferent de ceea ce cred alţii, preferând să-ţi inoculeze pasiunea pentru lucrurile “importante”, “potrivite”.
38. … te face conştient de virtuţile tale, făcându-le astfel să piardă din strălucire până la dispariţie.
39. … va încerca să te facă să te dispreţuieşti, sperând astfel că-i vei dispreţui şi pe ceilalţi.
40. … face orice ca tu să nu te concentrezi asupra prezentului şi eternităţii.
41. … induce frica obsedantă sau încrederea oarbă.
42. … te îndepărtează de prezent şi de eternitate, te aruncă în trecut dar mai cu seamă în viitor, acesta din urmă fiind cel mai puţin timp asemenea eternităţii divine.
43. … încurajează şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care nu au nimic în comun cu eternitatea, fiind axate pe viitor.
44. … vrea ca tu să mizezi sufleteşte pe viitor, să i te dăruieşti.
45. … încearcă, dacă nu te poate vindeca de mersul la biserică, să te facă să cauţi “biserica ce ţi se potriveşte”.
46. … se străduieşte să-ţi extirpe din conştiinţă interesul pentru subiectul lăcomiei, făcându-te să crezi că aceasta are o latură pur cantitativă. Te face să vezi lăcomia excesului şi să uiţi lăcomia moftului.
47. … te face să creze că acea experienţă curioasă şi în genere de scurtă durată numită “dragoste” este singura raţiune respectabilă a căsătoriei.
48. … te face să crezi că un lucru este acel lucru şi nu altul, şi că un individ este acel individ şi nu altul.
49. … te face să crezi că “a fi” înseamnă “a fi în competiţie”.
50. … te face să consideri intenţia de a fi loial unui partener în scopul întrajutorării, al păstrării castităţii şi al transmiterii vieţii ca mult mai puţin importantă decât un simplu val de pasiune.
51. … te face să crezi că “dragostea” nici nu are stavile şi nici nu mai are nevoie de altceva pentru a-l înnobila pe om.
52. … te face să crezi că nu ai cum să scapi de pasiuni decât dacă le faci pe plac.
53. … te face să crezi că abstinenţa e nesănătoasă.
54. … dă în fiecare epocă direcţia proastei orientări în ce priveşte “gustul” sexual, prin intermediul micului cerc de artişti populari, croitori, actriţe şi directori de imagine care lansează tipul la modă.
55. … îţi sugerează să ai cât mai multe pretenţii de la viaţă.
56. … te face să crezi că există “timpul tău”.
57. … te face să crezi că ai drept exclusiv de proprietate asupra timpului tău.
58. … parodiază.
59. … detestă cântul şi liniştea, preferând zgomotul.
60. … promovează un “Iisus istoric” în detrimentul unui “Iisus simbolic”.
61. … te încurajează să tratezi creştinismul ca pe un simplu mijloc, dar care nu cumva să conducă spre Dumnezeu.
62. … vrea să înlocuiască creştinismul cu o modă cu nuanţe creştine (de tipul: Creştinismul şi Criza, Creştinismul şi Noua Psihologie, Creştinismul şi Vindecarea prin Credinţă, Creştinismul şi Cercetarea Psihică).
63. … transformă gustul schimbării în setea neostoită pentru noutatea absolută.
64. … te face să preferi generozităţii (valoare pozitivă) lipsa de egoism (valoare negativă).
65. … încurajează orice formă de falsă spiritualitate.
66. … încearcă să te convingă că o rugă împlinită, ca şi una refuzată, nu au de fapt nici un efect.
67. … te îndeamnă să crezi că urăşti în numele altora, dezinteresat, când în fapt sentimentul urii îţi aparţine doar ţie.
68. … caută să te aducă la disperare, pentru că disperarea este un păcat mai mare decât toate păcatele care o provoacă.
69. … atunci când te aştepţi la ceva, te face să crezi că ai dreptul să obţii acel ceva, pentru că doar în acest fel simpla dezamăgire se poate transforma în ultragiu.
70. … te face să consideri în orice experienţă care te poate face mai fericit sau mai bun, că datele materiale sunt “adevărate”, pe când elementele spirituale sunt “subiective”. Invers, te face să crezi în orice experienţă care te poate descuraja sau corupe, elementele spirituale sunt singurele adevărate, iar a le ignora te face susceptibil de evazionism.
71. … te face să consideri că doar caracterul urât al unei persoane detestate este “adevărat”, făcându-te să crezi că doar când urăşti pe cineva îl vezi aşa cum e în realitate. Invers, te aduce în punctul în care ţi se pare că frumuseţea unei persoane iubite este un văl subiectiv, care “maschează” ceva.

Citim despre sfaturile pe care un diavol bătrân le acordă unuia mai tânăr, intrăm în lumea demonilor calculaţi care se luptă pentru sufletele necredincioşilor (diavolul e un luptător !), şi constatăm, în mijlocul senzaţiei de malaise care ne invadează pagină cu pagină, că parcurgem o lectură despre noi, dintr-un punct de vedere infra-uman. Nu ştim nimic mai mult despre diavol decât ne-au spus Sfinţii Părinţi. Că are certitudinea divinului, fără ştiinţa acestei certitudini, în vreme ce omul se mulţumeşte adesea cu credinţa, ştiinţa divinului fiind a sfinţilor. Că e mai-marele asceţilor, fiind postitor şi veghetor mai presus de călugări şi de pustnici. Că n-are odihnă şi e plin de inventivitate, mai ceva ca un tânăr manager dornic de afirmare într-o companie multinaţională. Ştiam toate acestea înainte de a deschide volumul lui C.S. Lewis. Aflăm însă din cele 31 de epistole ceva despre om, despre cât de lesne putem fi păcăliţi de Marele Dezamăgitor, despre superficialitatea noastră, despre inconsecvenţa noastră, vai !, mult prea terestră. Şi ne întristăm, împreună cu Demonul, că dispariţia sfinţilor a adus după ea o supă călduţă de păcate în care ne înecăm cu toţii de-a valma, democratic şi egalitarist… Sau, cum spune C.S. Lewis : « Sunt suflete care se pierd cu o crimă, sunt care se dau pe o şeptică. »


Text scris de Radu Iliescu - preluat de pe internet