„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...
Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…
Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…
PUBLICAT DE IORDĂCHIOAIA MARIUS
15 DECEMBRIE 2011- BLOGUL ,,OAMENI SI DEMONI „
vineri, 13 ianuarie 2012
Fecioara Maria în Coran
text de Ioan Florin
Se cunoaşte destul de puţin faptul că Maica Domnului, Fecioara Maria, este pomenită cu veneraţie în Coran. Este, de altfel, singura femeie căreia îi este dedicată în exclusivitate o sura (un capitol) în cartea sfîntă a Islamului. Întrucît Coranul nu e la îndemîna tuturor, redau în continuare cîteva fragmente din „Sura Mariei”, în traducerea românească, de la 1912, a lui Silvestru Octavian Isopescul:
16. Şi adă-ţi aminte în carte şi de Maria, cînd se retrase de la gloata (neamul – n.m.) ei într-un loc spre răsărit. 17. Şi a luat înaintea lor un văl; deci trimiserăm la ea duhul Nostru şi el îi apăru ei ca un om deplin. 18. Ea zise: «Caut scăpare la Cel Îndurat înaintea ta, dacă eşti temător de Dumnezeu». 19. El zise: «Eu sînt un trimis al Domnului tău, ca să-ţi dau un fecior curat». 20. Ea zise: «De unde să-mi fie fecior, dacă nu m-a atins bărbat şi nu sînt curvă?». 21. El zise: «Aşa e! A zis Domnul tău: ‘Aceasta îmi este uşor!’ şi ‘Noi voim să-i facem un semn pentru oameni şi o îndurare de la Noi. Şi acesta este un lucru hotărît!’». 22. Şi ea îl zămisli şi se retrase cu el într-un loc ascuns. (…) 28. Şi ea îl aduse pe el (pruncul Iisus – n.m.) la poporul ei purtîndu-l. Ei ziseră: «O, Maria, ai făcut un lucru ciudat! 29. O, soră a lui Aaron, tatăl tău n-a fost făcător de rele şi mama ta n-a fost curvă». 30. Şi ea arătă spre el. Ei ziseră: «Cum să vorbim cu el, care este copil în leagăn?». 31. El (pruncul Iisus – n.m.) zise: «Eu sînt servul lui Dumnezeu. El mi-a dat scriptura şi m-a făcut profet. 32. Şi El m-a făcut binecuvîntat orişiunde aş fi şi mi-a poruncit rugăciune şi milostenie, cît voi trăi, 33. şi dragoste faţă de născătoarea mea; şi nu m-a făcut îngîmfat, ticălos. 34. Şi pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!». 35. Acesta este Iisus, fiul Mariei, cuvîntul adevărului, de care se îndoiesc ei (iudeii – n.m.). (Sura XIX)
Nu este acesta singurul loc în care Coranul pomeneşte de Fecioara Maria. Într-o altă sura, îngerii o laudă astfel: „O, Maria, Dumnezeu te-a ales şi te-a curăţit şi te-a ales între femeile lumii” (III, 37), iar în altă parte grăieşte însuşi Dumnezeu: „O, Isuse, fiul Mariei, adă-ţi aminte de harul Meu asupra ta şi asupra Născătoarei tale…” (V, 109).
Prezenţa unor astfel de cuvinte în cartea sfîntă a Islamului poate surprinde pe cineva care nu cunoaşte conexiunile Coranului cu Vechiul Testament şi cu Sfintele Evanghelii. Asemănările merg dincolo de relatarea similară a unor evenimente sau de prezenţa unor personaje comune (Noe, Avraam, Isaac, Ismael, Iacob, Moise, Iov, Zaharia, Ioan Botezătorul, Apostolii ş.a.), pînă la pericope sau chiar pagini întregi concordante. Musulmanii explică aceste coincidenţe printr-o, spun ei, origine comună a celor trei scrieri sfinte (iudaică, creştină şi musulmană) într-o „scriptură” primordială, numită Tabla bine păstrată (Al-Lawh).
În realitate, se ştie că Mahomed a avut legături apropiate cu negustorii creştini şi evrei (posibil chiar cu renumiţii anahoreţi creştini), în perioada cînd se afla la Mecca, un mare centru comercial la acea dată. Cel puţin critica pe care Coranul o face polemicii istorice dintre creştini şi evrei se datorează unor informaţii directe ale Profetului, de pe urma contactelor cu evreii şi creştinii arabi, în care a căutat iniţial un sprijin împotriva idolatriei meccanilor, fiind convins de asemănarea mozaismului şi, parţial, a creştinismului cu noua religie pe care o propovăduia el. De aici asemănările dintre Coran şi Scripturi, precum şi pretenţia Islamului de a „desăvîrşi” cele două mai vechi revelaţii.
Datorită prezenţei ei în Coran, Fecioara Maria ocupă un loc special în tradiţia islamică. I se recunoaşte maternitatea supra-naturală (chiar dacă Iisus nu este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu) şi este socotită una dintre femeile „pure” ale islamului, alături, spre exemplu, de fiica lui Mahomed.
Dar în fragmentele citate anterior mai atrage atenţia şi următorul verset, atribuit în Coran lui Iisus: „Pace asupra zilei naşterii mele şi asupra zilei morţii mele şi asupra zilei sculării mele spre viaţă!”. Nu este singurul loc în care Coranul face aluzie la învierea Domnului (chiar dacă alte interpretări resping o asemenea credinţă explicită), astfel încît putem spune că dogma supremă a creştinismului, învierea Mîntuitorului Hristos, este prezentă într-o oarecare formă şi în Islam. Unele tradiţii islamice recunosc chiar că „profetul” Iisus se va ridica la sfîrşitul lumii împotriva lui Satana, venit pe pămînt pentru a semăna între oameni necredinţa şi haosul.
Cum am vrut să mă fac călugăr și de ce nu m-am mai făcut
• Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu
Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.
text de Ioan Florin
Comentariu la textul de mai sus facut de Gabriel Andronache:
Bunele prieten Florin, povestea ta plină de învăţăminte îmi dă imboldul de a povesti aici o alta, care vorbeşte despre propriile mele tendinţe de apropiere de tihna mănăstirească. Nu le-am dat curs niciodată, probabil fiind mult prea înrădăcinat în “civilie”:) Iată….
Seară de seară, venind spre casă de la serviciu, întrezăream departe, pe vârful uneia dintre colinele ce mărginesc oraşul, o lumină albă, pâlpâind sub zidul unei biserici. Nu cunoşteam despre ce biserică e vorba, dar licărul acela îmi dădea o anume bucurie în suflet, pe cotidianul şi anostul drum spre casă. Îmi plăcea să-mi închipui că vine de la ferestruica unei chilii, în care un monah citeşte, în linişte, cărţi pline de înţelepciune. Fiind un singuratic rătăcit în jungla citadină, invidiam tihna pe care lumina o risipea în înserarea ce cuprindea culmea alburie a dealului. Mărturisesc că unul dintre motivele pentru care admiram viaţa mănăstirească e posibilitatea pe care ţi-o oferă de a medita în linişte, departe de superficialitatea lumii. O chilie, un pat simplu, o lampă cu lumină caldă, o carte binecuvântată, în liniştea nopţii, ce şi-ar putea dori mai mult cineva dornic de reculegere şi îmbogăţire spirituală?
Într-una din seri, am hotărât că trebuie să-mi îndrept paşii spre acel far minuscul care strălucea deasupra oraşului. M-am orientat destul de greu, ţinând cont că trebuia să străbat un întreg hăţiş de străduţe pentru a ajunge cât de cât aproape de mănăstire. Ieşind din zona blocurilor, am întâlnit un şir de case, care deveneau tot mai mici şi întunecate pe măsură ce înaintam spre vârful dealului. Se însera tot mai adânc şi mărturisesc că devenisem destul de nesigur în demersul meu. Dar cale întoarsă nu mai puteam face. Ajuns sus, am privit oraşul care fremăta uriaş în spatele meu, sclipind în reclamele sale multicolore şi bulevardele amplu luminate. În jurul meu era linişte, pădurea întunecată, iar drumul pustiu. La câţiva paşi se profila un zid masiv de piatră, dincolo de care silueta unei turle se decupa pe cerul plumburiu. În faţa mea se afla o poartă ruginită. Am bătut în ea, cu inima îndoită. Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat ocol zidurilor, căutând să zăresc fereastra a cărei lumină mă adusese până acolo. N-am găsit-o. Doar ziduri doborâte de vreme şi iederă. Dezamăgit, am dat să plec. Însă, într-o râpă, am zărit un licăr străbătând un pâlc de copaci. M-am apropiat. Era o casă mică, dărăpănată, prăvălită în vale. În peretele ei, decupată strâmb, o ferestruică. Prin ea, am văzut o lampă cu lumină caldă, un pat simplu, o cămăruţă cât o chilie. Şi un copil, citind o carte binecuvântată, Biblia.
Coborând panta, m-am întâlnit cu un bătrân care m-a salutat, întrebându-mă dacă am fost la schitul din deal. I-am răspuns că da. “Mergeţi degeaba. E părăsit”, îmi răspunse el.
Am zâmbit, şoptind: “Nu e părăsit. Chiar deloc”!
Şi am plecat, brusc înveselit.
Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.
text de Ioan Florin
Comentariu la textul de mai sus facut de Gabriel Andronache:
Bunele prieten Florin, povestea ta plină de învăţăminte îmi dă imboldul de a povesti aici o alta, care vorbeşte despre propriile mele tendinţe de apropiere de tihna mănăstirească. Nu le-am dat curs niciodată, probabil fiind mult prea înrădăcinat în “civilie”:) Iată….
Seară de seară, venind spre casă de la serviciu, întrezăream departe, pe vârful uneia dintre colinele ce mărginesc oraşul, o lumină albă, pâlpâind sub zidul unei biserici. Nu cunoşteam despre ce biserică e vorba, dar licărul acela îmi dădea o anume bucurie în suflet, pe cotidianul şi anostul drum spre casă. Îmi plăcea să-mi închipui că vine de la ferestruica unei chilii, în care un monah citeşte, în linişte, cărţi pline de înţelepciune. Fiind un singuratic rătăcit în jungla citadină, invidiam tihna pe care lumina o risipea în înserarea ce cuprindea culmea alburie a dealului. Mărturisesc că unul dintre motivele pentru care admiram viaţa mănăstirească e posibilitatea pe care ţi-o oferă de a medita în linişte, departe de superficialitatea lumii. O chilie, un pat simplu, o lampă cu lumină caldă, o carte binecuvântată, în liniştea nopţii, ce şi-ar putea dori mai mult cineva dornic de reculegere şi îmbogăţire spirituală?
Într-una din seri, am hotărât că trebuie să-mi îndrept paşii spre acel far minuscul care strălucea deasupra oraşului. M-am orientat destul de greu, ţinând cont că trebuia să străbat un întreg hăţiş de străduţe pentru a ajunge cât de cât aproape de mănăstire. Ieşind din zona blocurilor, am întâlnit un şir de case, care deveneau tot mai mici şi întunecate pe măsură ce înaintam spre vârful dealului. Se însera tot mai adânc şi mărturisesc că devenisem destul de nesigur în demersul meu. Dar cale întoarsă nu mai puteam face. Ajuns sus, am privit oraşul care fremăta uriaş în spatele meu, sclipind în reclamele sale multicolore şi bulevardele amplu luminate. În jurul meu era linişte, pădurea întunecată, iar drumul pustiu. La câţiva paşi se profila un zid masiv de piatră, dincolo de care silueta unei turle se decupa pe cerul plumburiu. În faţa mea se afla o poartă ruginită. Am bătut în ea, cu inima îndoită. Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat ocol zidurilor, căutând să zăresc fereastra a cărei lumină mă adusese până acolo. N-am găsit-o. Doar ziduri doborâte de vreme şi iederă. Dezamăgit, am dat să plec. Însă, într-o râpă, am zărit un licăr străbătând un pâlc de copaci. M-am apropiat. Era o casă mică, dărăpănată, prăvălită în vale. În peretele ei, decupată strâmb, o ferestruică. Prin ea, am văzut o lampă cu lumină caldă, un pat simplu, o cămăruţă cât o chilie. Şi un copil, citind o carte binecuvântată, Biblia.
Coborând panta, m-am întâlnit cu un bătrân care m-a salutat, întrebându-mă dacă am fost la schitul din deal. I-am răspuns că da. “Mergeţi degeaba. E părăsit”, îmi răspunse el.
Am zâmbit, şoptind: “Nu e părăsit. Chiar deloc”!
Şi am plecat, brusc înveselit.
joi, 6 octombrie 2011
POVESTEA UNEI FETITE TIMIDE
Textul din revista pentru copii „Mihaela" a văzut lumina tiparului în anul 1992, când Mădălina avea 25 de ani și carierea ei era în plină ascensiune. Apărea des la televizor și în paginile ziarelor existente la acea vreme - „Tineretul liber", „România liberă", „Adevărul" și „Evenimentul zilei". Cu siguranţă, Mădălina a fost invitată să scrie despre o amintire din viaţa ei fiindcă se practica acest gen în anii aceia.
Foto: Mădălina, în 1994, la doi ani după ce a scris despre ea însăşi
POVESTEA UNEI FETITE TIMIDE
"Într-o zi de septembrie, în urmă cu 18 ani, grupe de copii zgomotoşi, chemaţi de clopoţelul de la intrarea şcolii generale nr. 6 din Ploieşti, năvăleau în clasă luându-şi în primire cărţile şi caietele care aşteptau frumos înşirate pe bănci. Printre copii, păşeşte în clasa I, o fetiţă slăbuţă ca un fir de floare, stingheră, timidă, tăcută, puţin speriată. Hărmălaia din jur o face şi mai temătoare: cum o să se împace cu aceşti copii, cu aceşti „colegi" atât de gălăgioşi.
Din aceste gânduri o scoate o anumită rumoare. De câteva minute, doamna profesoară strigă catalogul, dar fetiţa - prinsă în gândurile ei - vede-aude totul ca prin vis. Copiii din jur, când îşi aud numele, se ridică şi strigă tare „Prezent!". Unii mai răspund la câteva întrebări. Acum, doamna rosteşte numele fetiţei. Trebuie să-l repete de câteva ori până ea se trezeşte, se ridică şi spune „prezent!".
„Nu te-aud fetiţo! Tu n-ai limbă? Răspunde, te rog, mai tare!". Fetiţa repetă „prezent", dar cu aceeaşi voce sugrumată de timiditate. O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată, pentru că s-a născut şi a crescut cu ea.
„Ehei, fată dragă", îi spune profesoara, „tu o să ai mari probleme cu vocea asta, din pricina timidităţii tale..."
Dacă cei din jur o privesc cu zâmbete, făcând haz de ea, iată în faţă două fetiţe, Gabriela şi Milena, care îi transmit un semn de încurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?", se întreabă fetiţa. „Vom vedea. Oricum, am atâta nevoie de prietenie!"...
Una după alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul şcolar s-a terminat. Serbare cu dansuri şi poezii învăţate pe de rost, premii, diplome, coroniţe. Fetiţa cea timidă a primit coroniţă, ca şi Gabriela şi Milena. Are numai note de zece, pentru că îi place grozav să înveţe, să ştie.
În anul următor, copiii au mai crescut, parcă au devenit mai puţin gălăgioşi. Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. Gabriela şi Milena se îngrijeau mult de înfăţişarea lor, erau întotdeauna impecabile, totul strălucea pe ele... Manifestau faţă de ceilalţi o superioritate evidentă, căruia trebuia să i te supui. Şi părinţii lor erau oameni importanţi, cu influenţă. Şi ăsta e un avantaj în viaţă, pe care fetiţa noastră a învăţat să-l cunoască încă... din clasele primare.
De la şcoală, cele trei fetiţe făceau drumul spre casă împreună. Sporovăind, glumind şi totuşi... Gabriela şi Milena se înţelegeau mai bine, aveau aceleaşi idei „năstruşnice". Cealaltă le era mereu în preajmă. Erau mai totdeauna „trei", dar de fapt, fetiţa simţea că sunt două... plus una. Şi asta o întrista.
În pragul casei, de câte ori venea de la şcoală, o întâmpina mama ei, o femeie foarte tânără şi frumoasă. Cu mămica, tăticul şi frăţiorul ei mai mic, ea se simţea fericită cu adevărat... „Dar" - se întreba - „de ce numai în mijlocul lor?" Timiditatea ei n-o va lăsa niciodată să se simtă în voie şi în preajma altora? I se spunea că e prea serioasă pentru vârsta ei. Să fie ăsta un defect?
În anii următori, s-a întâmplat ca profesoara de muzică - o mare sufletistă - să dorească să realizeze un cor al şcolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasă şi a format un cor cu care a început să repete. Surprinzător pentru mulţi, a intrat în cor şi fata cea timidă. Gabriela şi Milena n-au fost alese în cor. Li s-a spus „n aveţi ureche muzicală".
Nicio pagubă. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totuşi, orgoliul le-a făcut întâi să protesteze, dar apoi au fost chiar mulţumite că n-au intrat în cor: ele plecau acasă după orele de şcoală, în timp ce ceilalţi, corul, rămâneau peste program să repete. Aşa s-a făcut că cele trei fetiţe nu mai făceau împreună drumul spre casă. Iar în recreaţii simţea în glumele lor unele uşoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firavă, cu firea ta timidă..." Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternică...
În timpul repetiţiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzică s-a oprit la... fata cea timidă. Şi aşa s-a făcut că la toate serbările, festivităţile, la un moment dat, ea înainta câţiva paşi în faţa corului şi interpreta ca solistă piesa. Şi, ciudat, vocea ei străbătea cu uşurinţă întreaga sală. Gabrielei şi Milenei nu le venea să creadă. Desigur, acolo pe scenă era prietena lor cea sfioasă şi timidă, era vocea ei... şi totuşi... Aplauzele, pline de căldură, cu care era răsplătită această voce, le uluiau... Profesoara de română, din primul rând de scaune, aplauda şi ea entuziasmată, dar... cu gândul la observaţiile pe care i le-a făcut tot timpul: „Fetiţo, o să ai probleme cu vocea ta, cu timiditatea ta!" Şi iat-o! Fiecare cântec - acompaniat de ea la chitara pe care o ţinea în braţe - a trebuit să-l repete de două-trei ori.
După ce a coborât de pe scenă, fetiţa noastră a alergat spre Gabriela şi Milena să împartă cu ele buchetele de flori primite. Acum, la serbarea sfârşitului de an, a clasei a VIII-a, fetiţa noastră arăta alfel, devenise mai drăguţă, purta un păr lung prins uşor pe spate, devenise de-acum „o domnişoară". Diriginta s-a apropiat de tatăl ei, spunându-i: „Domnule dragă, aveţi grijă de fata aceasta. Arată foarte bine şi promite foarte mult. Vă rog, multă grijă!" Tatăl îşi privea „domnişoara" cu mândrie: doar ştia ce a crescut el atâţia ani!
La pieptul „domnişoarei cu chitară" era prinsă de uniformă o fundă mare, mare. Conform tradiţiei, colegii îşi scriau gândurile, sentimentele, unii faţă de alţii, pe pangicile fundei. Milena şi Gabriela şi-au scris şi ele gândurile pe funda prietenei lor. Sentimentul de superioritate, uşoarele ironii, urmate apoi de invidie, se transformase într-unul de preţuire, de sinceră prietenie. Dar, iată, exact în clipa când i-au devenit prietene cu adevărat au trebuit să se despartă: fiecare o pornea în viaţă pe drumul ei.
Şi astăzi, fetiţa plăpândă şi timidă are o chitară în braţe şi... cântă. Ce nu ştie publicul care o ascultă şi o priveşte este că acolo, în culise, aşteptând să fie anunţată, ea este aceeaşi fetiţă timidă şi paşii pe care-i face acum, intrând în scenă, sunt aceiaşi cu care a păşit acum 18 ani, în clasa I.
Numai că, pentru a-şi învinge timiditatea, Mădălina Manole începe să cânte:
„Fată dragă, nu fii tristă
Fiindcă e păcat,
Fără lacrimi nu există
Dor adevărat..."
miercuri, 5 octombrie 2011
SA LUAM AMINTE !!!
Batranii, copii lasati in grija noastra.
Batranii sunt adevarate izvoare de binefacere; facandu-le bine si purtandu-le de grija, pe ei ii odihnim, iar pe noi de umplem de daruri duhovnicesti. Pierderi deci nu exista, ci numai castig. Pentru aceasta este insa nevoie de o intelegere a vietii si a rostului nostru pe acest pamant. Atata timp cat ne vom limita insa numai la trup, batranii vor deveni cu siguranta piedici in calea desfatarii noastre egoiste de cele lumesti.
Un copac este viu in masura in care el are radacini, tulpina si coroana. Am putea oare sa numim viu un copac lipsit de radacini?! Nu cred. Tot asa gandesc si despre viata in comun a oamenilor. Batranii sunt radacinile din care noi ne-am tras seva vietii. Cum se pot vedea pe ei insisi sanatosi aceia care isi taie fara mila radacinile, ramanand pribegi, batuti de vanturi pustiitoare?! Cand coroana uita de radacina, ea isi pierde treptat frunzele, uscandu-se si nemairodind. Aceasta va fi o lectie pe care ne-o va da timpul nemilos, o singura data insa.
... Batranetea, o toamna a fiecaruia
Precum toamna se culeg roadele pamantului, tot asa, la batranete, omul se afla pe sine fie incarcat de roade, fie neroditor. Astfel, in vreme ce sufletul neroditor isi va trai batranetea ca pe o stare de nucurmata nemultumire si revolta, sufletul cel roditor se va bucura de viata pana in ultimele ceasuri ale acesteia.
Batranetea nu va fi niciodata o perioada de doliu si de neincetata cartire pentru aceia dintre noi care vom pasi neincetat spre intalnirea cu Dumnezeu. Avandu-l pe Dumnezeu drept prieten, omul ne va simti niciodata greutatea apasatoare a singuratatii, a bolilor, ori a lipsei lui de rost. Avem nevoie de oameni care stie sa imbatraneasca frumos.
Batranii sunt copii lasati in grija noastra
Porunca lui Dumnezeu va rasuna pana la sfarsitul lumii, chiar daca urechile surde nu vor vrea sa auda: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesire 20, 12). Pornind de la aceasta conditionare dumnezeiasca a unei vieti bune pe pamant, indraznesc sa spun: la cat de mult ne cinstim batranii, nu este de mirare ca lumea actuala o duce atat de "bine".
De cele mai multe ori, batranii sunt parintii si bunicii nostri, ajunsi la vremea culesului. Daca, pe cand noi am fost copiii lor, ei ne-au purtat de grija, nelasandu-ne pe drumuri, se cade ca acum, cand ei au ajuns copiii nostri, iar nu parintii lor, sa nu ii lasam nici noi pe drumuri.
Intr-o societate in care omul a ajuns insa numai o piesa de schimb, in mecanisme guvernate de productie si profit, este evident ca batranii nu isi mai gasesc locul. De la indemnul stramosesc "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" si pana la starea lumii actuale am ratacit pe indelungate cai straine. Trebuie dar sa incetam a mai trai nefiresc, intorcandu-ne spre radacini, cu recunostinta, cu dragoste si, uneori, chiar cu rusine.
Parintele arhimandrit Ioanichie Balan, vorbind despre purtarea de grija fata de batrani, spune: "Pentru batrani, trebuie sa purtam aceeasi grija ca si pentru parintii nostri trupesti. De aceea, rudele lor, mai ales fiii, fratii si nepotii sunt obligati crestineste si omeneste sa le dea cinstea, ascultarea si respectul cuvenit. Apoi sa-i ingrijeasca, sa le asigure cele necesare, sa-i duca la preoti si la biserica si sa le asculte sfatul si cuvantul. Fericiti sunt tinerii, fiii si nepotii, care poarta mare grija de batranii lor, de cei bolnavi si vaduvi si de cei parasiti, in spitale si in azile. Iar cei ce persecuta, ocarasc si chiar lovesc pe parintii lor batrani si bolnavi vor lua grea osanda de la Dumnezeu."
Numai o constiinta crestina poate oferi solutii in vederea unei sanatoase raportari la batrani. Din start, cea mai mare greseala a societatii actuale este aceea ca nu mai are credinta ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta; societatea civila se vede aflata la carma lumii, de una singura, iar solutiile gasite de aceasta se arata intotdeauna lipsite de eficacitate.
Atat credinta in inviere si in viata vesnica, cat si credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, constituie singura solutie a aparentelor probleme ale zilei. Sa ne indreptam deci atentia spre batranii care privesc in pamant si sa le aratam cerul, prin purtarea noastra de grija, prin o vorba calda si printr-o mangaiere.
text preluat de pe contul de facebook al Manastirii Prislop
Batranii sunt adevarate izvoare de binefacere; facandu-le bine si purtandu-le de grija, pe ei ii odihnim, iar pe noi de umplem de daruri duhovnicesti. Pierderi deci nu exista, ci numai castig. Pentru aceasta este insa nevoie de o intelegere a vietii si a rostului nostru pe acest pamant. Atata timp cat ne vom limita insa numai la trup, batranii vor deveni cu siguranta piedici in calea desfatarii noastre egoiste de cele lumesti.
Un copac este viu in masura in care el are radacini, tulpina si coroana. Am putea oare sa numim viu un copac lipsit de radacini?! Nu cred. Tot asa gandesc si despre viata in comun a oamenilor. Batranii sunt radacinile din care noi ne-am tras seva vietii. Cum se pot vedea pe ei insisi sanatosi aceia care isi taie fara mila radacinile, ramanand pribegi, batuti de vanturi pustiitoare?! Cand coroana uita de radacina, ea isi pierde treptat frunzele, uscandu-se si nemairodind. Aceasta va fi o lectie pe care ne-o va da timpul nemilos, o singura data insa.
... Batranetea, o toamna a fiecaruia
Precum toamna se culeg roadele pamantului, tot asa, la batranete, omul se afla pe sine fie incarcat de roade, fie neroditor. Astfel, in vreme ce sufletul neroditor isi va trai batranetea ca pe o stare de nucurmata nemultumire si revolta, sufletul cel roditor se va bucura de viata pana in ultimele ceasuri ale acesteia.
Batranetea nu va fi niciodata o perioada de doliu si de neincetata cartire pentru aceia dintre noi care vom pasi neincetat spre intalnirea cu Dumnezeu. Avandu-l pe Dumnezeu drept prieten, omul ne va simti niciodata greutatea apasatoare a singuratatii, a bolilor, ori a lipsei lui de rost. Avem nevoie de oameni care stie sa imbatraneasca frumos.
Batranii sunt copii lasati in grija noastra
Porunca lui Dumnezeu va rasuna pana la sfarsitul lumii, chiar daca urechile surde nu vor vrea sa auda: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesire 20, 12). Pornind de la aceasta conditionare dumnezeiasca a unei vieti bune pe pamant, indraznesc sa spun: la cat de mult ne cinstim batranii, nu este de mirare ca lumea actuala o duce atat de "bine".
De cele mai multe ori, batranii sunt parintii si bunicii nostri, ajunsi la vremea culesului. Daca, pe cand noi am fost copiii lor, ei ne-au purtat de grija, nelasandu-ne pe drumuri, se cade ca acum, cand ei au ajuns copiii nostri, iar nu parintii lor, sa nu ii lasam nici noi pe drumuri.
Intr-o societate in care omul a ajuns insa numai o piesa de schimb, in mecanisme guvernate de productie si profit, este evident ca batranii nu isi mai gasesc locul. De la indemnul stramosesc "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" si pana la starea lumii actuale am ratacit pe indelungate cai straine. Trebuie dar sa incetam a mai trai nefiresc, intorcandu-ne spre radacini, cu recunostinta, cu dragoste si, uneori, chiar cu rusine.
Parintele arhimandrit Ioanichie Balan, vorbind despre purtarea de grija fata de batrani, spune: "Pentru batrani, trebuie sa purtam aceeasi grija ca si pentru parintii nostri trupesti. De aceea, rudele lor, mai ales fiii, fratii si nepotii sunt obligati crestineste si omeneste sa le dea cinstea, ascultarea si respectul cuvenit. Apoi sa-i ingrijeasca, sa le asigure cele necesare, sa-i duca la preoti si la biserica si sa le asculte sfatul si cuvantul. Fericiti sunt tinerii, fiii si nepotii, care poarta mare grija de batranii lor, de cei bolnavi si vaduvi si de cei parasiti, in spitale si in azile. Iar cei ce persecuta, ocarasc si chiar lovesc pe parintii lor batrani si bolnavi vor lua grea osanda de la Dumnezeu."
Numai o constiinta crestina poate oferi solutii in vederea unei sanatoase raportari la batrani. Din start, cea mai mare greseala a societatii actuale este aceea ca nu mai are credinta ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta; societatea civila se vede aflata la carma lumii, de una singura, iar solutiile gasite de aceasta se arata intotdeauna lipsite de eficacitate.
Atat credinta in inviere si in viata vesnica, cat si credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, constituie singura solutie a aparentelor probleme ale zilei. Sa ne indreptam deci atentia spre batranii care privesc in pamant si sa le aratam cerul, prin purtarea noastra de grija, prin o vorba calda si printr-o mangaiere.
text preluat de pe contul de facebook al Manastirii Prislop
joi, 22 septembrie 2011
Islamizarea Europei? Adevar sau minciuna!
Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, ( partid de dreapta ) membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la unul din cele mai exclusiviste şi mai renumite hoteluri din New York, cunoscutul "Four Seasons", în toamna anului 2009
Dragi prieteni,
Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.
Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.
Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.
Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.
Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.
Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!
Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.
În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă". Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.
În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)
Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone "de necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.
Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.
Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.
Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. "Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.) O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial. Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.
Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor. Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)
Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.
Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.
Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.
...
În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.
Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.
Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.
Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez
- acest text circula de ceva timp pe e-mail si internet -
Dragi prieteni,
Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.
Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.
Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.
Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.
Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.
Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!
Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.
În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă". Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.
În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)
Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone "de necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.
Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.
Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.
Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. "Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.) O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial. Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.
Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor. Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)
Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.
Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.
Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.
...
În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.
Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.
Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.
Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez
- acest text circula de ceva timp pe e-mail si internet -
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Trinitas TV, televiziunea care începe să doară
Când s-a înfiinţat Trinitas TV am fost bucuros că voi putea urmări un post de televiziune creştin, ortodox, românesc. Bucuria a fost de scurtă durată însă, observând că pe acest canal tv apar mereu aceleaşi feţe de ierarhi, se spun mereu aceleaşi vorbe. Am realizat atunci că Trinitas TV nu este Televiziunea Patriarhiei Române ( adică a Bisericii Ortodoxe Române, a tuturor românilor ortodocşi ), ea este Televiziunea Patriarhului României, a Preafericitului Părinte Daniel, care o conduce cu mână de fier. Aş fi înghiţit toate acestea dacă la acest post tv ar fi apărut şi ceva ştiri despre Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi mitropolitul ei IPS Teofan, şi nu ştiri trunchiate despre unele arhiepiscopii şi episcopii din această mitropolie. Aş fi dorit să aflu veşti din Iaşul meu iubit, despre mănăstirile nemţene, despre oamenii buni, creştini, deosebiţi de acolo.
Trinitas TV a reuşit astfel să rupă România ortodoxă în două: Moldova uitată şi restul României. La Trinitas TV, apar doar feţele ierarhilor care finanţează acest post tv. Astfel Trinitas TV prin jurnalul său dar şi prin alte emisiuni şi-a compromis imparţialitatea în prezentarea ,,iniţiativelor eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării” ( cum se laudă conducerea acestuia ), cu bune şi cu rele, cu ştiri despre noi toţi românii din interiorul şi din exteriorul graniţelor româneşti, dar şi cu ştiri din celelalte biserici ortodoxe surori ( chiar dacă nu mai suntem în comuniune şi frăţietate cu unele dintre ele ).
Chiar dacă nu se spune nimic, la Trinitas TV, este tot mai evidentă ruptura dintre Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Un exemplu recent este reportajul despre vizita Patriahului Daniel în lăcaşurile de cult din Bucovina ( perioada 20- 22 august ), difuzat în cadrul Jurnalului Trinitas, care deşi a fost difuzat de trei ori în trei zile diferite, nu a amintit nici măcar în treacăt despre faptul că IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei îl însoţea. S-a spus doar că Patriahului Daniel era însoţit de un sobor de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, preoţi şi diaconi, deşi imaginile reportajului l-au arătat de câteva ori în prim plan sau în plan secund pe IPS Teofan. A fost amintit şi lăsat să vorbească în acest reportaj doar IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ca ierarh al locului şi gazdă a evenimentelor.
Ţin să amintesc patronului şi directorilor postului Trinitas TV că fără Moldova şi mitropolia Moldovei, Biserica Ortodoxă Română nu există, nici Patriarhia Română, nici Patriarhul. Construim catedrale si biserici, va lăudaţi cu ele pe canalul dumneavostra de televiziune, dar nu doriţi unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Aflăm de la celelalte posturi tv şi de pe bloguri despre problemele şi disensiunile din Biserica Ortodoxă Română, iar de la Trinitas TV doar osanale. Decât aşa mod de prezentare a ştirilor religioase, mai bine închideţi acest Trinitas TV, care nu are niciodată o finanţare suficientă ( aşa cum plânge într-un spot jalnic, după fiecare Jurnal sau Info Trinitas, consilierul patriarhal Nicolae Dima, directorul postului). Cine dintre noi moldovenii, chiar şi cei de dincolo de Prut, ar dona ceva pentru un Trinitas TV care nu îi prezintă şi nu îi reprezintă? Fără ortodocşii moldoveni, care sunt cei mai săraci dar şi cei mai darnici dintre români, nici Catedrala Mântuirii Neamului din Arhiepiscopia Bucureştilor, nu se va putea termina.
Trinitas TV este acum, ca şi celelalte televiziuni, un canal TV comercial la care apar doar cei care plătesc. Susţinerea financiară a unor mitropolii şi episcopii nu înseamnă că trebuie să prezentaţi doar aceleaşi feţe bisericeşti ( in special din Arhiepiscopia Bucureştilor ), ci înseamnă că ei susţin un post tv care să prezinte, chiar şi prin simple relatări telefonice, veşti despre toate mitropoliile şi episcopiile românilor ( inclusiv cele îndărătnice, cum este Mitropolia Moldovei şi Bucovinei).
În lipsa unor fonduri suficiente, mai bine puneţi reclame plătite pentru produse româneşti, pentru care nu este păcat să se facă o reclamă corectă. Faceţi reclamă pentru produse bio, pentru produsele micilor meşteşugari şi fermieri români, pentru orice este normal şi necesar vieţii noastre amărâte de români şi nu mai cereţi fonduri care, din cauza crizelor financiare, nu vor veni niciodată în cantitate suficientă.
După toate acestea, îmi rămâne doar să NU mai cred că: ,,Jurnalul TRINITAS arată cât de vie este Biserica Ortodoxă Română. Jurnaliştii noştri sunt prezenţi acolo unde au loc evenimente care nu produc mult zgomot, dar aduc multă bucurie şi speranţă. De la marile evenimente organizate la Patriarhia Română, până la iniţiativele eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării ( ...)”.
Vă doresc, domnilor de la Trinitas TV, să vă ajute Dumnezeu în toate, dar nu aşa cum ne ajutaţi dumneavoastră acum pe noi moldovenii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)