Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 2 ianuarie 2009

Creştina




Din nou am întâlnit credinţa, acasă la mine, în oraşul meu, în bisericuţa de târg de aici, la Sfânta Liturghie de duminică.
Stăteam în pridvor printre lumânări, oameni şi mese pline cu bucate, întru pomenirea morţilor. Ascultam slujba şi priveam altarul prin uşile larg deschise ale bisericii. Eram ca la rugă în faţa unei icoane a Cerului întreg, atât îmi era altarul de mic; părea că eram la capătul pamântului şi de acolo strigam mut, ruga mea către Dumnezeu. Şi gura îmi era mult îngreunată de necredinţa mea. Întristat luam aminte, din când în când, la cei din jur – oare nu supăr pe cineva ? Destul se mânie Dumnezeu de mine …

La una din aceste luări aminte, mi s-a părut că văd, cum să spun, un înger bolnav. Era o femeie tânără încă, mică de statură, foarte smerită la port, oarecum marcată de o sărăcie luminoasă, împăcată cu sine şi cu Dumnezeu.
Cu capul frumos legat în basma, după cuviinţă şi cu paloarea feţei sale, mi-a marcat de îndată sufletul. Acest înger bolnav purta cu sine, ca o adevărată mamă creştină, un prunc al său, mărişor. Nevăzută şi neauzită s-a strecurat printre oameni şi a poposit lângă mesele de pomenire. Bucatele pregătite de cei milostivi şi credincioşi străluminau bogate în luminile de ceară. Toate mesele erau pline de prinoase: bucate şi vin.
Cu o lumânare în mână, îngerul meu a şovăit o clipă, temându-se să nu sperie cu sărăcia sa, acea bogaţie de bunătăţi. Şi parcă Dumnezeu îi dă curaj când scoate dintr-o sacoşă mică de plastic, o pîine cumpărată şi o sticlă de un sfert plină cu vin. Mulţumindu-se să le aşeze pe un colţ de masă, rămas gol parcă anume pentru dânsa, îşi făcu Sfânta Cruce. Cu oarecare trudă , înfipse o lumânare în mijlocul pîinii, pe care aprinzând-o, dorea să-şi lumineze micul obol pentru un suflet al său cu trup mort. Femeile milostive văd truda ei şi oarecum se stingheri bogăţia mesei de curăţia jertfei sale. Căci jertfă era pentru dânsa această pomenire. Plăti pentru citirea pomelnicului său şi se aşeză în rând cu celelalte femei, priveghindu-şi lumânarea şi ascultând sfânta slujbă. Sfătui copilul să facă cruce împreună cu dânsa apoi îl trimise la altar să se închine.

Priveam jertfa ei şi îmi închipui că aşa trebuie să fi arătat şi văduva săracă, ce-şi dăruia ultimii bănuţi, la altarul din Templul evreilor, după cum arată Sfânta Biblie.