Am citit într-o carte că atunci când olarul zămisleşte pe roata sa o farfurie sau o ulcică, prin mâinile sale, cu uneltele sale, imprimă în carnea moale de lut o fărâmă de istorie. De fapt cred că se imprimă cel puţin sunetele ce se nasc şi mor în timpul zămislirii acelui vas moale. Iar dacă am avea uneltele potrivite am putea să descifrăm, ca de pe o placă veche de gramofon, cele ce s-au întâmplat atunci când roata s-a învârtit, captând sunetele dimprejur.
De aceea arheologii se bucură de fiecare dată când descoperă un vas de lut întreg. Ei se bucură că odată cu acel vas întreg şi misterul lui este descoperit întreg. Sunt fericiţi pentru că semenii lor din viitor vor avea astfel prilejul să afle o frântură de istorie neştiută.
Sunt sigur că aşa este. Atâta doar că multe din aceste vase, după crearea lor, sunt arse în foc şi nu ştiu dacă asta ajută sau nu ca mesajul acelui vas să ajungă intact până la noi. Tot ceea ce ştiu este că aceste vase, ne vor transmite istoria lor, oricare ar fi ea, dar mai cu seamă ne vor transmite pacea în care ele au fost create. Se va auzi desigur zgomotul roţii neobosit învârtită cu piciorul şi mâinile olarului frecându-se de lutul moale mişcător. Dar se vor auzi şi cântecul păsărelelor din copacul de lângă fereastră, sfada orătăniile de prin curte, scârţâitul ciuturii ce scoate apa din fântână, fusul ce sfârâie învârtind firul de lână, în mâna nevestei ce stă în tinda casei, zgomotul carelor cu poveri trecând pe uliţă, chiotele copiilor zbenguindu-se în apa ce curge prin spatele casei, mămăliga ce pufăie fierbând pe vatră…
Olarul lucrează în linişte, nedorind să trezească lutul din somnul său de pământ, înainte de a-i da forma nouă ce i s-a hărăzit. Culorile ce se aşează apoi peste suprafaţa vaselor de tot felul nu fac decât să sigileze clipa de istorie imprimată în lutul definitiv întărit. Însă secretul lutului moare odată cu trecerea timpul, cînd dintr-un întreg devin hârburi de oale aninate în parii gardurilor sau aruncate aiurea pe câmp. Şi atunci tăcerea lor se întoarce în tăcerea pământului din care s-au născut.
Dacă stau şi mă gândesc bine, olarul este singurul ţăran care lucrează în linişte, în tihna casei sale, cu magie şi meşteşug închipuind lucruri .
Olaritul este precum o rugăciune rotită către Marele Tăcut, o spirală a liniştii înălţată de pe roata vieţii omului pînă sub fruntea Marelui Olar, din care picură stropi de sudoare binecuvântând lutul nerostitelor noastre istorii uitate ...
Dintre toţi aceşti anonimi ţărani s-au ridicat unii precum Eminescu, Grigorescu, Brâncuşi, Enescu … olari ai sufletului românesc, care au reuşit cu har să amestece apa, pământul, focul şi aerul, într-un tot unitar, închipuind lutul din care Dumnezeu a zămislit sufletul românului.
