Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 3 iulie 2009

Martorul vostru



Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Este şi cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut următorul epitaf: „Am străbătut 56 de ani şi am trăit doar 4." Marc Aureliu, împărat şi filosof roman


Sunt un simplu martor. Desigur nu un martor al lui Iehova, ci doar un martor al vieţii. Al vieţii voastre bineînţeles, viaţa mea nefiind esenţială pentru misiunea ce o am pe acest pământ. Eu sunt doar un martor tăcut al bucuriilor şi tristeţilor voastre. Vă privesc în linişte, suspendat, cât mai atemporal, fără patimi sau sentimente.
Zilnic îmi fac raportul mental către superiorii mei, şi continui să-mi fac treaba fără să aştept vreun semn de la ei. Bineînţeles, ei nu sunt cei de la SRI sau CIA, ci ceva mai de sus, de deasupra lumii şi a materiei. Aşa, e drept, mă bucur de o oarecare independenţă, benefică pentru corectitudinea rapoartelor mele. Desigur eu nu vă privesc de sus, ci mai degrabă de foarte de jos, de alături, compătimitor, conştient permanent de nefericirea lumii în care trăiţi, de efemeritatea fericirii pe care cu toţii o căutaţi.
Din păcate ştiu deja că fericirea nu este o stare normală a omului este doar o senzaţie tip secundă, care trece imediat ce a fost gustată. Firea omului nu este compatibilă cu fericirea permanentă. Ea trebuie cumpărată zilnic, cu multă angoasă, chiar suferinţă. Fericirea este un sentiment pe care nu îl poţi împărţi cu alţii, nu îl poţi descrie deplin, este poate cel mai intim sentiment al omului, cel mai personal, ca o amprentă a sufletului.
Sunt oameni care nu cunosc fericirea şi totuşi trăiesc, deci fericirea nu este un lucru esenţial. Este doar un premiu care se autoacordă sufletului nostru printr-o chimie subtilă a minţii. Fericirea este un orgasm al sufletului, un spasm plăcut al minţii, singura secundă în care conştiinţa noastră umană se detaşează de trup şi îşi gustă măreţia. Nu confundaţi fericirea cu binele şi plăcerea: binele este supus condiţionărilor sociale, iar plăcerea este mai mult o însuşire a materiei, a trupului, decât una a spiritului şi minţii.

Pentru că nu am vrut să fiu influenţat de istorie, nu am citit mai nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi gustată citind descrierile făcute de alţii, de ceilalţi. Nu am citit nimic din marile cărţi de istorie, filosofie, artă sau literatură. Am ignorat toţi marii autori ai fericirii. Am citit în schimb câte ceva despre suferinţă şi tristeţe în toate nuanţele lor pentru că trebuia să învăţ în primul rând ce este tristeţea, pentru a putea recunoaşte cu uşurinţă fericirea. Recunosc că în vremea de astăzi, televizorul mă ajută foarte mult să învăţ despre tristeţe, aşa că de o bucată de vreme nu mai citesc nimic. Doar privesc la televizor şi de cele mai multe ori, pe fereastră afară, la voi. Nu citesc nici ziarele sau blogurile de pe internet pentru că nu vreau să-mi încarc mintea cu minciuni despre fericire. Pentru un studiu serios, aproape statistic, extremele trebuie excluse din start. Aşadar afară cu politicienii de cretă, vedetele de ocazie, artiştii efemeri, scriitorii de curte, filosofii de mahala, manipulatorii de conştiinţe, liderii pseudoreligioşi, infractorii morali şi penali şi toţi ceilalţi extremişti ai vieţii, evisceraţi de orice umbră de normalitate. Nu mă las înşelat de fericirea simulată a ,, vedetelor “ de la televizor. Singurătatea lor lăuntrică le trădează aceeaşi tristeţe în care trăiţi şi voi cei care îi admiraţi şi imitaţi.
Prin prisma acestor renunţări recunosc că pentru lumea de azi sunt un incult, dar un incult normal, deci sunt şi un martor obişnuit. Stau singur, departe de orice participare sau confruntare, nu actionez, nu mă implic, nu am încredere. Îmi fac raportul zilnic, sceptic, în zona mea de viaţă, fără pretenţii deosebite şi atât.

Uneori rememorez, pentru comparaţie, vechi rapoarte ale unor foşti martori ai umanităţii. Dintre toţi cel mai aproape de mine l-am găsit pe Mircea Eliade, pe care mi l-am luat ca mentor şi ghid. Şi iată că ceea ce spunea el prin 1933 seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă astăzi cu voi:

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … “

Cu toate acestea îl aprob pe Nicolae Steinhardt care în Jurnalul fericirii vorbea atemporal parcă:

,, … despre trei fenomene ale timpului ( nostru ): invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit – pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi. “

Într-o lume în care domină instinctele primare extreme precum foamea şi setea de înavuţire, adevărul este că în scurt timp nu vom mai putem recunoaşte fericirea cea adevarată atunci când o întâlnim, fie şi pentru o clipă, în viaţă.

Cât despre miracole nici nu mai poate fi vorba. Doar Dumnezeu şi oamenii cumsecade ştiu de ce.