Dintotdeauna m-am întrebat de ce nu îi pot înţelege pe ţigani. Am întors problema pe toate feţele şi nu am găsit un răspuns satisfăcător. Ştiam ca sunt un simplu om, limitat în gândire, deci având limite şi în modul de a înţelege evenimentele din jurul meu. Dar totuşi actualitatea care a scos în faţă, din nou, problema ţiganilor din Italia, dar şi de la noi, m-a făcut să păstrez activă în memorie această temă, ca un veşnic semn de întrebare. Şi asta până când am început să citesc Jurnalul fericirii, scris de N. Steinhardt. Am dat acolo peste un capitol intitulat: ,, Jilava 1961 si fabrica Staruinta din Vitan ( 1965 – 1968 ) “ care suna cam aşa:
Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. ( … )
Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.
Aşa am înţeles că sunt un om normal şi este dreptul meu să fiu puţin rasist, chiar dacă au trecut peste 40 de ani de când N. Steinhard a trăit acei 4 ani printre ţigani. Acum îi înţeleg cu mult mai bine pe ţigani şi ştiu că nu pot avea nici un fel de pretenţii în ceea ce îi priveşte: lumea mea nu va fi niciodată şi lumea lor. Şi poate e mai bine aşa.
