Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

sâmbătă, 5 septembrie 2009

La prima iubire adaug ultimul e-mail







Moto:

Te-am dorit să fii a mea, tu iubire neîncepută,
Ca pe-o mută mângâiere într-o noapte mohorâtă …



Dragă TU,


Mulţumesc pentru răspuns şi îţi dau dreptate în toate cele spuse de tine. Dă-mi voie să-ţi dau şi eu răspunsul meu, cu scuze că a trebuit să forţez puţin sufletul tău, să te scot din carapacea ta.
Când ne-am întâlnit după mult timp şi ne-am sărutat pe obraji – atunci a fost pentru mine ca o iertare la ieşirea din biserică şi mi-am zis că ne-am maturizat. Mi-a părut sincer rău când ai spus că ai divorţat şi mi-am zis că ai nevoie de un prieten de la distanţă, un fost coleg de clasă, un amic din anii frumoşi ai adolescenţei, făcând şi zicând câteva lucruri frumoase care ar putea fi de ajutor celuilalt. Nu că ar fi avut nevoie neaparat, dar un prieten de la distanţă face cât mulţi alţii mai de aproape – te poate ajuta cu un sfat sau o idee mult mai detaşat decât cei care sunt zilnic lângă tine. Dar ca să ajut trebuia să ştiu pe cine ajut şi astfel am încercat cu ,, încep întrebările ????,,. Am pus semnul întrebării, neştiind cu cine vorbesc şi dacă persoana respectivă vrea să vorbească cu mine…
Mi-a păsat şi îmi pasă încă de sufletul tău cel de la 18 ani, dar nu ştiam dacă el mai există undeva în sufletul tău cel de acum. Nu ştiam de unde să încep şi aşa am pus întrebări – unele poate chiar deplasate pentru nişte oameni maturi ca noi. Nu am dorit neapărat nişte răspunsuri ci doar o reacţie din partea ta ca să ştiu că ceea ce am iubit eu la tine s-a păstrat, poate în parte transformat. Mă bucur că am aflat că încă mai există. Îţi doresc tot binele din lume şi nu o lua ca pe un sentiment de milă ci ca pe un spirit de camaraderie.
Dacă am fi fost pe la 1800, poate ar fi fost romantic să-ţi spun: ,, Fii muza mea şi eu să-ţi fiu confident ! ,, ….. dar nu suntem.
Dacă am fi fost adolescenţi din ziua de azi, te-aş fi provocat să ne vedem pe chat, la discuţii prin camera web, …. dar nu suntem
Suntem ceea ce suntem: oameni maturi în mijlocul vârstei şi te invit doar pentru o clipă – care a şi trecut deja – să ne amintim de vremurile frumoase de altădată. Să ne reamintim şi nu să retrăim acele clipe.
Poate greşesc faţă de ai mei că îmi permit să-mi reamintesc aceste lucruri - dar dă-mi voie, să spun acum, că a fost una din perioadele cele mai fericite din viaţa mea şi nu sunt multe, crede-mă. Din păcate, cum se întâmplă de multe ori între adolescenţi – fericirea aceea a trecut şi am rămas mereu cu sentimentul că nu am încheiat cum trebuie, că nu ne-am iertat unul pe altul pentru copilăriile tinereţii. Asta doresc să fac acum: să-ţi spun că mi-a fost bine împreună cu tine şi că îţi doresc şi ţi-am dorit mereu să ai lângă tine un soţ şi copii care să te iubească cel puţin ca şi mine, atunci, cândva. Şi atât.
Dacă crezi că mi-am dorit mai mult, iartă-mă dar nu ai dreptate: cel mult aş fi vrut să am curaj să ţi le spun faţă în faţă şi nu în scris. Dar vai ce afront aş fi creat comunităţii provinciale în care trăim dacă ţi-aş fi propus o întâlnire: sigur ieşeau o mie de poveşti. Bineînţeles orice bărbat visează şi altceva, dar de la visare la realitate este mare distanţă. A gândi la modul: ,, Ce-ar fi fost dacă? ,, nu este un păcat nici pentru vremurile adolescenţei, nici pentru acum.Amândoi avem principii sănătoase, dacă pot spune aşa.
Să ştii că oricând îţi va fi mai greu, cineva departe se gândeşte la tine, că are o secundă de gând bun în fiecare zi pentru tine şi că măcar pentru asta trebuie să fii optimistă, ca acum sper, şi să nu disperi niciodată; că meriţi totul şi chiar mai mult, că eşti deosebită şi meriţi la fel, ceva special de la acestă viaţă.
Când spun ,, Dragă TU !,, sau ,, Cu drag ŢIE ,, o spun şi o simt la fel, dar nu precum unei iubite, ci unei bune amice cu care împart câteva gânduri de suflet şi alte câteva confidenţe vechi sau mai noi, cine ştie. De exemplu aş dori să fiu primul care află că ai din nou un suflet bun lângă tine.
Nu mă judeca te rog după regulile şi convenţionalismele actuale; eu nu ţi-am cerut o întâlnire reală, undeva în oraş, ci doar o întâlnire, prin cuvinte, pe internet şi nu cred că este un păcat. O fac cu bune intenţii, cu linişte, fără patimă sau pasiune, sigur din dorinţa de a recâştiga o prietenă adevărată. Astfel încerc şi să mă redescopăr pe mine, în mine, cel bun, mai bun, de odinioară. În acest secol al vitezei, sigur am mai pierdut pe drum ceva din mine şi poate vreau să mă regăsesc, ca să pot continua mai departe şi să nu devin o brută…
Poate nu tu ai nevoie de un prieten de la distanţă, ci eu ………..

Acest e-mail este o ultimă pagină a unui vechi jurnal, de care poate îţi mai aminteşti, care aici se încheie şi pe care îl voi arde cândva sau poate îl voi da unei biblioteci.
De acum înainte, sper că ne vom putea privi în ochi, uneori, ca doi adulţi normali, dar niciodată ca doi străini pe o stradă oarecare de provincie.

- EU-