de Nicolae Steinhardt
Şi cîinii lătrară iar
toată noaptea
valea răsunînd
de strident încăpăţînata lor
universal monotonă duşmănie
N-are rost să mă prefac că n-aud
lătratul îmi despică somnul
de cap şi urechi,
omule!
Am încercat să urmez sfatul
lui Rabbi Nachman din Wroczlaw:
De nu vei putea dormi
Adună gîndul Judecăţii de Apoi
în minte-ţi
dar n-a ajutat deloc
Aşa că pentru a mă-nspăimînta alene
am chemat în ajutor
Cartea Tibetană a Morţilor
şi mi-am imaginat sufletul
hoinărind prin Bardo
asaltat, devastat de matrici fără numar
Care m-au înspăimîntat de moarte
şi au alungat somnul
în depărtări de nepătruns
Născut din nou! Trebuind
să supravieţuieşti încă o dată
violurilor, răpirilor, luărilor de ostatici, terorii
sidei, drogurilor
aiatolahilor, dogmaticilor,
micilor dictatori sîngeroşi
mereu neliniştiţi, purtîndu-şi insomniile şi
imaginînd neobosit planuri fără greşeală
a Fericirii Pure şi Perfecte
Decadenţa Apusului
( - Spengler şi Toynbee zîmbind condescendent
şi dînd aprobativ din capete cunoscătoare - )
devenind sclavul
Estului roşu, Estului apropiat
Estului îndepărtat şi Sudului negru
acel Pămînt al Nimănui în haos
Tortură, rînjete psihiatrice
( Nu i-aţi auzit rîzînd !)
Prostie,
Doar doza diferă
Daţi-le-o!
Şi ei iţi oferă o linguriţă de rahat
tu o dai la o parte şi ceri un polonic
zelul tău implementează ordine
brutale şi inepuizabile
pare să-ţi placă, consideri că e de datoria ta,
dacă nu chiar sacră de-a dreptul.
Cei terorizaţi devenind mai răi decât teroriştii
( o, cu mult mai răi )
Nu, destul.
Bine aţi venit, domnule Brink
Şi dacă-i adevărat va trebui să ne întoarcem
iar şi iar în mocirlă
în Bordelul ăsta nemaipomenit?
( luînd din ce în ce mai mult forma
supralicitatului Ev Mediu )
Şi dintr-o dată mi-am adus aminte
dictonul lui Jules Renard
Francezul ăla deştept:
,, Somnul celor drepţi? Ce-i drepţi
n-ar trebui să doarmă deloc!”
Şi asta mi-a redat calmul
brusc
şi m-am cufundat în somn
adînc
ca un nou născut
al unui alt, mai blînd şi mai prietenos, secol.
în româneşte de Dayana Şteţco
din cartea Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea
Mircea Eliade –Arta de a muri
,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,
Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :
,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,
Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :