de Nichita DANILOV
Cerul si norii sint ca o rana. Si soarele ce rasare si apune - asijderea. Dumnezeu sufera pentru orice gind al nostru. Pentru orice fapta. Si, odata cu el, sufera intreaga materie, de la prima pina la ultima particula.
- Sa nu ma intelegi gresit, spuse prietenul meu, Calatorul, scuturindu-si scrumul din trabuc pe nisipul umed. Generatia noastra a pierdut contactul cu transcendenta. Si faptul acesta ma face sa ma simt culpabil... Culpabil fata de cine? Nu stiu. Probabil fata de mine. De multe ori stau si ma intreb: cui foloseste transcendenta asta cu care ne batem mereu capul? Imi pun astfel de intrebari si nu ajung la nici un raspuns. Intru deseori in cite o biserica. Dau sa ma rog, dar rugaciunea nu stirneste inlauntrul meu nici un ecou. Ma rog doar ca sa ma rog. Ascult cu atentie si, as spune, cu smerenie slujba. Fac eforturi sa particip la ea. Dar sufletul meu ramine nemiscat ca o stana de piatra. Cum sa crezi si in ce? Cui ii foloseste rugaciunea si in ce mod?! Rugaciunea iti intareste spiritul. Iti fortifica vointa. Dar si orgoliul. Si mindria. Si atunci, la ce bun?! Orice ai face, tot pacatuiesti. Te invirti intr-un cerc vicios, cauti o portita de scapare, dai peste una, o deschizi si vezi ca in spatele ei e zidul. Te repezi spre alta, si iar dai de acelasi zid. Iti dai atunci seama ca nu exista nici o sansa de scapare si, in sfirsit, te resemnezi... Dar, fiindca veni vorba de iertare, Dumnezeu te iarta oricum, cu sau fara rugaciune. E nevoie doar de-o clipa de cainta si ai fost iertat. Asa cred eu. Lui Dumnezeu, daca exista, si eu cred cu tarie ca exista, ii e indiferent daca te rogi sau nu. Merg an de an in noaptea de Inviere la biserica. Privesc cum lumea cinta la unison Canonul Pastelui si nu inteleg nimic. Nu inteleg nici cuvintele, aud doar o insiruire de sunete ce se rostogolesc in aerul imbibat cu miros de luminari si de tamiie, si ma intreb, mustrindu-ma in sinea mea: oare eu de ce nu sint ca altii? Dar de unde stiu eu ce simt altii? Poate ca si ei nu cred, dar cinta si se inchina fiindca asa au fost invatati sa faca?! Rugaciunile pica in sufletul meu ca intr-un put secat. Incerc sa-mi sondez sufletul, cautind sa-i masor adincimea. Imi inchipui eul launtric ca pe un put fara fund. El e insa placat nu cu pietre sunatoare, ci cu bucati de pisla menite sa inabuse orice ecou. Cuvintele care pica in interior nu reverbereaza, ci se infunda in pori, devenind amorfe... E ceva inert. E ceva imens. E ceva piclos in mine... Greu de definit... Ii privesc pe ceilalti cum cinta si se bucura si imi vine sa strig mereu: "Eu de ce nu sint ca voi? Eu de ce nu cred? Eu de ce sint oaia neagra?!". Chestiunea e ca nici macar oaia neagra nu sint. Ci doar una gri. Nedefinita. Alteori, ma trezesc intrebindu-ma in sinea mea: oare totul nu-i decit materie? Si daca totu-i materie, atunci cuvintele si starile ce ne anima sufletul cui folosesc? Si, in fond, ce este sufletul? E si el alcatuit dintr-o ingramadire de atomi si de silabe ce se aduna si se impart si se despart pentru a ne crea iluzia ca putem percepe si chiar defini realitatea din jur? Dar daca materia nu-i totul sau nu chiar totul, atunci ce-i de facut? Poate ca materia nu-i decit o stare a spiritului?! A carui spirit? A celui suprem, imi zic. Dar ce e spiritul suprem? Cum ce? E acel gol din care izvoraste totul... Dar eu ce sint? Un mic gol insufletit, care isi pune intrebari ce reverbereaza in interiorul golului mai mare... Ma framint si nu ajung la nici un raspuns. In afara de Tatal Nostru, nu stiu nici o rugaciune! Intru in biserica si stau in fata icoanelor. Ma inchin. As vrea sa ma spovedesc, sa spun tot ce am pe suflet, sa vorbesc cuiva despre necredinta de care sint cuprins... Ar trebui sa ma spovedesc, dar in fata cui? Cine e interesat cu adevarat de suferinta mea? Poate ca e suficient sa ma spovedesc in interiorul meu. De ce sa ma dezgolesc in fata altora? Stind intins in pat, imi spun: Daca sintem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, inseamna ca putem sa ne inchinam la propriul nostru chip si sa ne spovedim tirindu-ne in genunchi in fata lui... Numai ca, uneori, acest chip al nostru e o simpla caricatura. Nu o masca, ci o caricatura...
... Stau deseori intins in pat si imi privesc rana de la deget. Si, pe masura ce-o privesc, degetul creste. Cit geamul, cit dulapul, cit peretele. Rana ma doare si ma bucur ca ma doare. Durerea ma face sa simt mai bine propriul meu corp. O mica parte din el. Partea care tocmai din pricina durerii se face mai mare decit intregu-mi trup. A exista inseamna a suferi, imi zic.... Cu cit suferi mai mult, cu atit traiesti mai intens. Si, pornind de aici, mi-a trecut prin minte un alt gind: Dumnezeu isi face simtita prezenta prin suferinta. Cerul si norii sint ca o rana. Si soarele ce rasare si apune - asijderea. Dumnezeu sufera pentru orice gind al nostru. Pentru orice fapta. Si, odata cu el, sufera intreaga materie, de la prima pina la ultima particula. Fiecare particula devine o rana deschisa. Imensa, nesfirsita precum lumina, precum bezna, precum universul intreg...
