Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indispensabilă.
Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.
Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.
Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, neliniştea ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!
Henri Lefebvre ne deconspiră unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale. Este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, subliniază cunoscutul sociolog francez, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu vă imaginaţi însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. Lefebvre susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…
Cei care nu pot consuma sunt terorizaţi de sentimente de neadaptare şi ratare, iar cei care consumă întâmpină la celălalt capăt al spectrului problema (în unele cazuri chiar teroarea) alegerii, de care se lovesc la tot pasul, neliniştea provocată de incertitudinea că alegerea pe care o vor face este cea bună. (Lefebvre:220)
Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii?
Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau casa!
Am cunoscut oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, dar totuşi le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – că doar viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…
Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. G. Gerbner, A. Berger şi mulţi alţii arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri –, creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.
Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit – nu mai vorbim de cazul „ştirilor de la ora 5”, când sunt descrise crimele cele mai odioase…
Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.
Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii. Soluţia? Reîntoarcerea în lumea din afară, în zgomotul pieţei, al stadioanelor, al discotecii, sau măcar la zgomotul şi senzaţiile tari ale televizorului – care adesea nu se stinge până înainte de adormire, deşi se aprinde dimineaţa încă de la prima oră. Dar, ca şi în cazul drogului, drumul acesta nu poate decât să coboare. Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă televizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, adică masturbare, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.
În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem în război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…
Pentru mulţi, cuvintele acestea nu au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.
Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe. La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.
Da. Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.
Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mângâiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…
Lumea, lumea nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru. Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – vă rugăm să credeţi acest lucru şi să-l transmiteţi mai departe. Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai afla inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.
Gheorghe Fecioru
Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”
