Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

miercuri, 5 octombrie 2011

SA LUAM AMINTE !!!

Batranii, copii lasati in grija noastra.


Batranii sunt adevarate izvoare de binefacere; facandu-le bine si purtandu-le de grija, pe ei ii odihnim, iar pe noi de umplem de daruri duhovnicesti. Pierderi deci nu exista, ci numai castig. Pentru aceasta este insa nevoie de o intelegere a vietii si a rostului nostru pe acest pamant. Atata timp cat ne vom limita insa numai la trup, batranii vor deveni cu siguranta piedici in calea desfatarii noastre egoiste de cele lumesti.

Un copac este viu in masura in care el are radacini, tulpina si coroana. Am putea oare sa numim viu un copac lipsit de radacini?! Nu cred. Tot asa gandesc si despre viata in comun a oamenilor. Batranii sunt radacinile din care noi ne-am tras seva vietii. Cum se pot vedea pe ei insisi sanatosi aceia care isi taie fara mila radacinile, ramanand pribegi, batuti de vanturi pustiitoare?! Cand coroana uita de radacina, ea isi pierde treptat frunzele, uscandu-se si nemairodind. Aceasta va fi o lectie pe care ne-o va da timpul nemilos, o singura data insa.

... Batranetea, o toamna a fiecaruia

Precum toamna se culeg roadele pamantului, tot asa, la batranete, omul se afla pe sine fie incarcat de roade, fie neroditor. Astfel, in vreme ce sufletul neroditor isi va trai batranetea ca pe o stare de nucurmata nemultumire si revolta, sufletul cel roditor se va bucura de viata pana in ultimele ceasuri ale acesteia.

Batranetea nu va fi niciodata o perioada de doliu si de neincetata cartire pentru aceia dintre noi care vom pasi neincetat spre intalnirea cu Dumnezeu. Avandu-l pe Dumnezeu drept prieten, omul ne va simti niciodata greutatea apasatoare a singuratatii, a bolilor, ori a lipsei lui de rost. Avem nevoie de oameni care stie sa imbatraneasca frumos.

Batranii sunt copii lasati in grija noastra

Porunca lui Dumnezeu va rasuna pana la sfarsitul lumii, chiar daca urechile surde nu vor vrea sa auda: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesire 20, 12). Pornind de la aceasta conditionare dumnezeiasca a unei vieti bune pe pamant, indraznesc sa spun: la cat de mult ne cinstim batranii, nu este de mirare ca lumea actuala o duce atat de "bine".

De cele mai multe ori, batranii sunt parintii si bunicii nostri, ajunsi la vremea culesului. Daca, pe cand noi am fost copiii lor, ei ne-au purtat de grija, nelasandu-ne pe drumuri, se cade ca acum, cand ei au ajuns copiii nostri, iar nu parintii lor, sa nu ii lasam nici noi pe drumuri.

Intr-o societate in care omul a ajuns insa numai o piesa de schimb, in mecanisme guvernate de productie si profit, este evident ca batranii nu isi mai gasesc locul. De la indemnul stramosesc "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" si pana la starea lumii actuale am ratacit pe indelungate cai straine. Trebuie dar sa incetam a mai trai nefiresc, intorcandu-ne spre radacini, cu recunostinta, cu dragoste si, uneori, chiar cu rusine.

Parintele arhimandrit Ioanichie Balan, vorbind despre purtarea de grija fata de batrani, spune: "Pentru batrani, trebuie sa purtam aceeasi grija ca si pentru parintii nostri trupesti. De aceea, rudele lor, mai ales fiii, fratii si nepotii sunt obligati crestineste si omeneste sa le dea cinstea, ascultarea si respectul cuvenit. Apoi sa-i ingrijeasca, sa le asigure cele necesare, sa-i duca la preoti si la biserica si sa le asculte sfatul si cuvantul. Fericiti sunt tinerii, fiii si nepotii, care poarta mare grija de batranii lor, de cei bolnavi si vaduvi si de cei parasiti, in spitale si in azile. Iar cei ce persecuta, ocarasc si chiar lovesc pe parintii lor batrani si bolnavi vor lua grea osanda de la Dumnezeu."

Numai o constiinta crestina poate oferi solutii in vederea unei sanatoase raportari la batrani. Din start, cea mai mare greseala a societatii actuale este aceea ca nu mai are credinta ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta; societatea civila se vede aflata la carma lumii, de una singura, iar solutiile gasite de aceasta se arata intotdeauna lipsite de eficacitate.

Atat credinta in inviere si in viata vesnica, cat si credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, constituie singura solutie a aparentelor probleme ale zilei. Sa ne indreptam deci atentia spre batranii care privesc in pamant si sa le aratam cerul, prin purtarea noastra de grija, prin o vorba calda si printr-o mangaiere.


text preluat de pe contul de facebook al Manastirii Prislop