Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

miercuri, 1 mai 2013

De vorbă cu fiica mea




Era după ora 18, într-o zi de ianuarie, fără zăpadă. Venind obosit de la servici, m-am culcat ceva mai devreme. Copii mei, Cosmina şi Maria, erau încă afară la joacă. Am adormit cu mâna dreaptă sub cap și pe obraz mi-au rămas imprimate câteva dungi roșii de la bluza de pijama. Aș fi vrut să mai dorm încă puțin, dar Cosmina a intrat in camera unde dormeam și s-a așezat pe marginea patului. M-am întors cu fața către ea.
-          Unde ai fost, Cosmina?
-          Afară la joacă, cu copii.
-          Te-ai jucat prin noroi, iar ?
-          Da ... , spuse Cosmina lăsând capul în jos.
 Am certat-o puțin, dar ea a motivat că mămica e de vină, pentru că a trimis-o să se joace afară. Discuția părea încheiată, dar a urmat un alt dialog între noi:
-          Ce ai pe obraz? întrebă Cosmina, văzând obrazul meu, cel cu dungi roșii.
-          M-a bătut cineva.
-          Cine te-a bătut ?
-          Un nene de pe drum ...
Compătimindu-mă, ochii copilului meu străluceau de ciudă împotriva acelui nene rău. Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
-          Chiar e adevărat ce spui tu, tăticule?
-     Nu.
-          Atunci ce ai?
-          Am început să îmbătrânesc.
-          Atunci de ce nu ai urme şi pe celălalt obraz?
-          Pentru că am început să îmbătrânesc cu partea dreaptă, am răspuns eu cât mai convingător posibil.
Cosmina a oftat prelung și mi-a zis cu părere de rău:
-          Tu îmbătrânești și te faci urât şi eu sunt încă mică …
-          Ce să fac tată, dacă mi-a trecut vremea.
-          Da, dar eu și Maria suntem mici și doar în clasa a II-a ... ( Nu pot descrie tristețea de pe fața copilului meu.) Și de acum tu trebuie să ieși la pensie, iar noi nu am crescut îndeajuns de mari.
-          Fiecare om are un sfârșit ...
-          Eu nu vreau să mă sfârșesc niciodată!
-          Așa îmi doresc și eu, dar nu se poate.
După ce a stat și s-a gândit puțin, Cosmina revine:
-          Și după ce vei ieși la pensie o să îmbătrânești și mai tare, … și pe urmă ….

Cosmina știa ce ar fi urmat să-mi spună. Dar nu a mai zis nimic, probabil ca să nu mă supere prea tare. Am rugat-o să continuăm discuția, dar nu a mai vrut.
-          Du-te și te joacă, i-am zis eu impresionat de grijile ei. Copilul meu însă nu mai avea nici un chef de 
joacă. Stătea și mă privea în tăcere.

Între timp, dungile de pe fața mea au dispărut și Cosmina, zâmbind ștrengărește, mi-a zis:
- Tăticule, tu m-ai păcălit !