În faţă mi se deschide panorama unei autostrăzi înţesate de maşini. De o parte şi de cealaltă a autostrăzii, pe trotuare, imense fluvii de oameni se scurg neîncetat ca într-un furnicar. Un dute-vino veşnic poartă aceşti oameni încolo şi încoace. Fiecare om poartă în adâncul creierului său o ţintă: un loc, o idee, ceva spre care tinde să ajungă. Aceşti oameni atât de banali, stupid de banali, îşi târâie prin viaţa cotidiană aceste ţinte, ca un blestem, pe care nu sunt în stare să le înlăture şi astfel să se elibereze de această banalitate a vieţii cotidiene, care face omul un simplu individ într-o societate care-i seamănă, însă la o scară mai mare. Privesc chipurile celor care trec prin faţa mea, le studiez chipurile, gesturile şi le pătrund adâncul fiinţei. Oriunde întorc privirea, oriunde-mi concentrez atenţia, văd oameni ce poartă în adâncul circumvoluţiunilor creierului lor – o ţintă.
Orice om tinde în fiecare clipă a existenţei sale către o ţintă şi aceasta i se înscrie cu litere arzătoare pe creier, ca o pancardă, ca un slogan obişnuit pentru ceilalţi, dar care pentru mine devine dureros de sâcâitoare. Această ţintă face din om un robot, iar din creierul său un computer gata oricând să afle cel mai rapid şi eficient drum care duce spre ţintă. Însă nu ar fi nimic dacă aceste ţinte ar rămâne ascunse în încâlcita reţea neuronală a individului, vizibilă doar mie, dar acestea părăsesc banala structură a creierului-computer şi se transpun în imense reclame stradale care-mi atrag privirile şi le îneacă în lumini. Astfel ţintele mici ale subconştientului au devenit din ce în ce mai mari şi în cele din urmă au pus stăpânire pe întreg pământul, răspândindu-se cu viteza luminii, dilatându-se la scara întregului Univers. Pământul s-a transformat într-un imens creier ce poartă în centrul nucleului său o Ţintă, dovedită prin forţa ce-l propulsează prin univers. Şi Universul este un imens creier ce conţine în centrul său Terra, ca o ţintă din care emană valuri de banalitate. Ţinte, ţinte, ţinte. Universul a devenit o banalitate în care există un Pământ, ca o banalitate mai mică, pe care există o mulţime de alte banalităţi mărunte – oamenii. Şi totul învăluit într-un ocean de mişcare, multă mişcare …. inutilă. De mii de ani aceleaşi situaţii banale, obişnuite. De mii de ani aceeaşi mişcare. Totul va deveni din ce în ce mai stupid, până când va veni dezastrul final. Ţinta spre care tinde omenirea este monotonia, repaosul total al spiritului, stingerea geniului uman în imensa lume a oamenilor-roboţi. Ca nişte maşini-roboţi vor ajunge în final oamenii.
Eu nu sunt la fel ca ei. Eu am venit să le arăt drumul ce ocoleşte dezastrul. Dar ei nu mă văd, nu vor să mă audă, nu vor să mă asculte şi atunci, mă plimb printre banalităţi. Oamenii ar putea fi reduşi la nişte simple maşini automate pe a căror display este scrisă Ţinta. Eu nu sunt un om obişnuit. Eu sunt o entitate superioară printre aceste banalităţi care mă înconjoară şi mă sufocă. Nu pot să sufăr banalitatea nici ca acţiune nici ca scop. Eu nu am ţintă, deci nu sunt o banalitate. Structura mea organică şi cerebrală îmi dă dreptul şi mă obligă totodată să mă deosebesc de oamenii banali, obişnuiţi. Structura mea internă, fizică şi psihică, mă apropie cel mai mult de acel perfect al omului. Eu aparţin perfectului şi nu banalităţii. Eu sunt un rege perfect printre mascărici banali. Eu sunt o non-ţintă înconjurată din toate părţile de ţinte care încearcă să mi se strecoare în subconştient, atrofiindu-mi creierul.
Mă plimb pe stradă şi nu am nici o ţintă. Studiez doar aceste ţinte ca pe nişte lucruri complet străine de mine. Privesc chipuri de oameni banali ...de fapt privesc ţinte de toate formele şi le compar cu mine care sunt un etalon non-ţintă. Iată un om cu faţa arsă de soarele ţintă, cu mâinile aspre bătătorite de muncă. Ce stupid apare în banala lui ţintă de a asigura viitorul unei familii, care cere din ce în ce mai mult. Uite şi un tânăr cu înfăţişarea zveltă, ţinând în mână un buchet de flori. Desigur îşi aşteaptă o prietenă sau poate o iubită. Acest sentiment al iubirii şi al dragostei este de fapt o simplă şi banală interferenţă între două ţinte, care vor da naştere la una, două, trei ţinte mai mici, care vor îngroşa rândurile acestei armate de ţinte-oameni…
Fiecare om este o ţintă care împreună cu celelalte ţinte-oameni impun o ţintă unică, uriaşă, imensă, distrugătoare a tuturor non-ţintelor: ţinta-vieţii sau viaţa ca o ţintă. Viaţa mea nu are ţintă pentru că eu nu sunt o ţintă. Prefer non-ul, libertatea necondiţionată, nesupunerea la reguli, nonconformismul. Oamenii se conformează, sunt conformişti, eu nu. Subconştientul meu liber arde ca o torţă a non-ţintelor în mijlocul beznei universale a ţintelor. Mă revoltă ignoranţa oamenilor in fata mea, un demiurg ce le aduce lumina non-ţintelor. Totul mi se pare foarte clar: pentru a deveni o entitate superioară, o non-ţintă, trebuie să renunţi la toate ţintele, la rutina vieţii în general. Rutina sau rugina nu-i oare acelaşi lucru? De ce să nu încercăm şi reversul ţintelor, adică non-ţintele? De ce să păstrăm acest absurd tipar al vieţii? Unii ar spune aşa e firesc. Eu însă spun banal de firesc, stupid de firesc şi iată că acum această banalitate şi stupiditate tind să ajungă la infinit.
Ce gânduri măreţe îmi străbat mintea: dacă însuşi marele, banalul, eternul Univers ar renunţa la ţinta sa, atunci el ar deveni un non-Univers şi …
Dar unde-mi sunt gândurile măreţe … Creierul meu perfect zvâcneşte cu putere spre o ţintă. Ceva s-a întâmplat cu mine, dar nu ştiu ce. Revin printr-o sforţare, din lumea ideilor măreţe, în lumea oamenilor banali, a ţintelor mici. În jurul meu cercul de foc al ţintelor se face deodată mai mic. Acestea mi se par mult alungite şi avântate peste mine, vrând să mă acopere. Aş vrea să ripostez, să le arăt că sunt unic, că sunt o non-ţintă şi nu au dreptul să mă acopere, să mă îngroape în bezna lor, a ţintelor. Însă creierul nu-mi mai aparţine. Creierul meu nu mai este o torţă, nu mai reprezintă ideile unei non-ţinte, el acum zvâcneşte cu ultimele puteri către o ţintă: viaţa. Prin valurile de roşu ce-mi inundă creierul, mi se înfăţişează situaţia reală în care mă aflu: în timp ce eu cream planurile măreţe ale unui Pământ non-ţintă, o maşină-ţintă a unui om-ţintă m-a abătut de la acest plan, dereglându-mi creierul şi impunându-mi, clar, o ţintă. Ce atac bestial împotriva unui specimen rar care ar fi putut deveni Părinte al umanităţii. Au fost în stare să mă anuleze pe mine ca non, pierzându-şi totodată şi calea spre viitor, cale pe care numai eu le-o puteam arăta.
Ultimele zvâcniri ale creierului meu atacat de ţinte îmi ţipă cu putere acest compromis al acceptării vieţii ca o ţintă. Sunt împărţit în două tabere: creierul este acum o ţintă, restul organismului este un non. Voi anula cu ultimele energii şi acestă ţintă, ca un ultim succes, al meu, personal. Dar anulându-mi creierul unde voi ajunge…. în Moarte desigur. Dar moartea este o ţintă spre care tind doar oamenii banali, oamenii ţintă, pe când eu nu sunt banal, nu sunt banal.Urăsc această moarte ridicolă care ne urmăreşte de la începutul începuturilor. Între două punţi nu pot alege nimic, fiecare ducându-mă către o ţintă: viaţa ca ţintă şi moartea ca ţintă. Simt cum ultimele gânduri ale non-ţintei au fugit din mine. Creierul meu este gol, gol, gata să-l umple întreg Universul. Mă apropii, simt, de Moartea-ţintă şi totul e beznă în jur. Un om trăieşte între două ţinte: viaţa ca o ţintă şi moartea ca o ţintă. Oricum toţi oamenii au în viaţă cel puţin o ţintă… Atunci înseamnă că nu există non-ţinte. Şi atunci Eu ce am fost ? Ce am fost ? Ce am fost …