POETUL GRIGORE VIERU A PLECAT LÂNGĂ DOMNUL EMINESCU

,, Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer - şi nu vor mai fi nici copii atunci... ,,

UMBRA UNUI OM DEJA SE PROFILEAZĂ PE CER ŞI NU ESTE UNUL DE CENUŞĂ CI UNUL DE BRONZ: POETUL GRIGORE VIERU. CU TOATE ACESTEA, DIN PACATE, NOI DEJA NU MAI SUNTEM NIŞTE COPII, CEL PUŢIN COPIII LUI GRIGORE VIERU.

Eminescu

La zidirea soarelui, se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu...

Ne-am ales cu domnul Eminescu.

Domnul cel de pasăre măiastră

Domnul ce de nemurirea noastră.

Suntem în cuvânt şi-n toate,

Floare de latinitate

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri,

Pe înaltul domn cu tot cu lauri.

Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,

Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,

Nu ştiam că doina mi-o furară

Cu străvechea şi frumoasa ţară.

Am şi eu pe lume parte:

Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,

Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,

Acum nimeni nu mă poate minte

Bine ai venit în casa nostră,

Neamule, tu, floarea mea albastră.

Suntem în cuvânt şi-n toate

Floare de latinitate,

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!

STRANIILE PICTURI ALE LUI MARK RYDEN

Mark Ryden has burst onto the art scene as both pop art illustrator and fine art painter. He has illustrated the cover to many current music artists' CDs. Mark’s paintings are treasured by collectors from Australia to Sweden. A few of his clients include Stephen King, Leonardo Di Caprio, Robert Di Niro, Michael Jackson, Patrick Leonard, Ringo Starr, Danny Elfman, Chris Carter, StevenTyler, Don Was, Kidada Jones, and the famous anti-mogul Long Gone John.

"Well, I have to admit I don't really paint my paintings; a Magic Monkey does. He comes to my studio late at night, when it's very quiet. Mysterious things happen late at night when most people are a sleep. I help the magic monkey, but he does most of the work. My job is to get him to show up. I've been learning just what that takes. He is very particular. The right frame of mind is important; I have to switch my brain from linear, logical thinking to creative, free feeling. If I start to think too much, then it's time for a nap or perhaps build a fort out of blankets with my son. Things have to flow from a place that is more subconscious anduninhibited. When you believe and have faith things will flow. You can really feel it. It's like magic. The monkey comes tappingat the door, we get the paint and brushes out of the treasure chest and we have agreat time making art."

Mark Ryden, October, 1999

Mircea Eliade - Despre tinereţe şi bătrâneţe - fragmente

( … ) Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi timp.

(…) Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experinţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decât în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci – şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oricât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.

( … ) Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească? Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritate; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.

(… ) Şi cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze.

(…) În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe.

Menire

Bunicul meu a iubit pământul şi pământul l-a pierdut.
Tatăl meu a iubit oamenii şi oamenii l-au uitat.
Eu voi încerca să-l iubesc pe Dumnezeu şi El nu mă va lăsa, căci Dumnezeu este Iubire.

Ruga neputinţei

Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte o mănăstire,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte o cruce de piatră,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte un om rugător în Numele Tău ...
Dacă toate acestea nu sînt cu putinţă,
Dă Doamne pe fiecare culme de deal
cîte un Înger Păzitor;
Să dea vedere nevederii noastre,
Că nu ştim pentru ce-s culmile de deal:
Loc de mănăstire, de cruce şi de rugăciune.
Amin.

Eul creştin

Omule nu trăi aiurea ci spune ca mine: Eu
Ce-aş face dacă ar veni pe pământ Bunul Dumnezeu !

Creştina

Din nou am întâlnit credinţa, acasă la mine, în oraşul meu, în bisericuţa de târg de aici, la Sfânta Liturghie de duminică.
Stăteam în pridvor printre lumânări, oameni şi mese pline cu bucate, întru pomenirea morţilor. Ascultam slujba şi priveam altarul prin uşile larg deschise ale bisericii. Eram ca la rugă în faţa unei icoane a Cerului întreg, atât îmi era altarul de mic; părea că eram la capătul pamântului şi de acolo strigam mut, ruga mea către Dumnezeu. Şi gura îmi era mult îngreunată de necredinţa mea. Întristat luam aminte, din când în când, la cei din jur – oare nu supăr pe cineva ? Destul se mânie Dumnezeu de mine …

La una din aceste luări aminte, mi s-a părut că văd, cum să spun, un înger bolnav. Era o femeie tânără încă, mică de statură, foarte smerită la port, oarecum marcată de o sărăcie luminoasă, împăcată cu sine şi cu Dumnezeu.
Cu capul frumos legat în basma, după cuviinţă şi cu paloarea feţei sale, mi-a marcat de îndată sufletul. Acest înger bolnav purta cu sine, ca o adevărată mamă creştină, un prunc al său, mărişor. Nevăzută şi neauzită s-a strecurat printre oameni şi a poposit lângă mesele de pomenire. Bucatele pregătite de cei milostivi şi credincioşi străluminau bogate în luminile de ceară. Toate mesele erau pline de prinoase: bucate şi vin.
Cu o lumânare în mână, îngerul meu a şovăit o clipă, temându-se să nu sperie cu sărăcia sa, acea bogaţie de bunătăţi. Şi parcă Dumnezeu îi dă curaj când scoate dintr-o sacoşă mică de plastic, o pîine cumpărată şi o sticlă de un sfert plină cu vin. Mulţumindu-se să le aşeze pe un colţ de masă, rămas gol parcă anume pentru dânsa, îşi făcu Sfânta Cruce. Cu oarecare trudă , înfipse o lumânare în mijlocul pîinii, pe care aprinzând-o, dorea să-şi lumineze micul obol pentru un suflet al său cu trup mort. Femeile milostive văd truda ei şi oarecum se stingheri bogăţia mesei de curăţia jertfei sale. Căci jertfă era pentru dânsa această pomenire. Plăti pentru citirea pomelnicului său şi se aşeză în rând cu celelalte femei, priveghindu-şi lumânarea şi ascultând sfânta slujbă. Sfătui copilul să facă cruce împreună cu dânsa apoi îl trimise la altar să se închine.

Priveam jertfa ei şi îmi închipui că aşa trebuie să fi arătat şi văduva săracă, ce-şi dăruia ultimii bănuţi, la altarul din Templul evreilor, după cum arată Sfânta Biblie.

Nu este un vis !

Am văzut şi văd în fiecare zi cerşetorii de la Mitropolie. Nu suport să văd mereu şi mereu, mâna lor întinsă către cer. Ei cer o fărâmă de Cer mai mult sau mai puţin curat …

Şi dintr-o dată am văzut cu totul altceva: O fată frumoasă, descultă, stând în genunchi, ghemuită, în acelaşi loc din faţa Mitropoliei. Cu capul plecat, mângâia cu ochii şi mâinile imensul buchet de narcise ce se odihnea în poala ei. Aştepta. Lumea trecea încolo şi încoace prin faţa ei. Ea nu vedea lumea şi nimeni nu o vedea pe ea.
Deodată un zâmbet, ca un gând frumos, înflori pe faţa ei. Înălţându-şi capul, se ridică de jos şi porni către mijlocul străzii. Aici ca o adevărată zână visătoare începu să împartă imensul buchet tuturor trecătorilor. Uimiţi trecătorii primeau floarea, ascultând fascinaţi cuvintele fetei: ,, … te iubesc domnule, … te iubesc doamnă, … te iubesc domnişoară, … te iubesc copile, … te iubesc bunică, … te iubesc … “
Bineînţeles, cei mai uimiţi vor fi bărbaţii. Foarte puţini sunt aceia care vor clătina capul a nebunie şi mulţi vor fi cei care vor crede într-un miracol. Oricum ar fi, toţi vor duce în mână o floare şi în minte gândul unui gest curat.
Însă nimeni nu va crede că e un vis. Fata aceea EXISTĂ.

Iluminare la semnul Sfintei Cruci

Când gura ca un stăpân cuvântează despre Sfânta Treime şi mâna, ca o slugă credincioasă, se ridică întru ascultare să săvârşească Sfânta Cruce, după datină; în clipa aceea întreg trupul se transfigurează în suflet şi sufletul se deschide a Lumină. Şi Lumina se împlineşte treptat, odată cu mâna ce trece de la frunte la piept, de la piept la umărul drept, de la umărul drept la cel din stânga …

Mâna însăşi, cea dreaptă, îşi are închipuirea ei în cele trei degete unite, însemnând multe în parte, dar toate laolaltă însăşi Sfânta Treime.

Întregul ritual decurge ca şi cum sufletul fără de trup ar lua cu multă luare aminte, cu cele trei degete, cheia credinţei – cheia de Lumina de la porţile Raiului, pe care cu teama de a nu o pierde şi frica de a nu o întina, o ridică înspre frunte şi zice:

- În numele Tatălui … se deschid porţile minţii să intre în ea înţelepciunea cea
adevărată a Sfântului Duh şi slava lui Dumnezeu;

mâna se coboară la piept, sufletul iarăşi glăsuind:

- În numele Fiului … se închid porţile pântecelui şi trupului către toate cele lumeşti,
lăsând sufletul slobod în căutarea lui Dumnezeu;

urcând mîna înspre umărul drept, sufletul urmează spusa:

- În numele Sfântului Duh … se deschide Cartea Sfântă, ascunsă în suflet dintru
începuturi, ca împreună cu el, folosind-o, să se roage
şi Îngerul său păzitor;

Sfânta Cruce o încheie mâna pe umărul stâng, sufletul rostind:

- Amin ! Aşa să fie ! … şi pentru a întări toate cele gândite, spuse sau făcute, cu
preasmerită închinare, sufletul aprinde candela ce şade
deasupra inimii, astfel ca Dumnezeu să vadă lumina din ea,
la vremea rugăciunii.

Astfel desfăcând poarta minţii şi încuind poarta trupului, deschizând Cartea Sfântă a sufletului – Sfânta Evanghelie şi aprinzând candela inimii, se săvârşeşte Sfânta Cruce.

Şi mă rog la Dumnezeu să nu fie doar închipuire.

Creştină

Lângă bisericuţa ninsă
Te-aşteaptă Dumnezeu
E-un orb cu mâna întinsă …
Şi pentru el,
Tu eşti un Dumnezeu.

Bătrânul

Ieşea un păcătos din biserica Trei Ierarhi. Acela eram eu. La poartă un moşneag îmbrăcat curăţel, cu părul albit de vremuri, ajută cu nevoia lui, bucuria de a face milostenii a celor ce intră şi ies de la slujbă. Nevoia lui era sărăcia. Bucuria lui era milostivirea celor buni şi bănuţul ce cade în palma sa, întărită şi încreţită de muncă.
Dar iată că milostivirea nu-i totuna cu banul dăruit. Ieşind eu pe poarta îl aflu pe bătrân. Şi nu ştiu cum mi s-a lipit sufletul de el şi de cuminţenia lui de om bătrân.
- Fă-ţi pomană cu un ban, flăcăule.
- Crede şi dumneata moşule, n-am.
- Cred, cred flăcăule; eu îs mulţămit că-mi vorbeşti frumos şi mulţumesc lui Dumnezeu …
- Sănătate moşule şi numai bine.
M-am îndepărtat cu sufletul plin de bucuria cuvintelor bătrânului. Îmi părea că am făcut cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. Eram totuşi ruşinat şi de limba mea mincinoasă, căci bani aveam dar nu mărunţei. Şi Dumnezeu m-a bătut pentru minciuna mea căci pe bătrânul meu nu l-am mai văzut.

Şi nu vă mint, mi-e dor şi acum de el şi mi-a fi mereu.

Amintiri

Mi-am amintit de maica Ileana de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Era o femeie simplă, cuminte şi harnică, după cum se putea vedea din curăţenia ce domnea în interiorul bisericii. Îmi amintesc de vorbele ei, pline de dragoste creştinească, pentru părinţii ce slujeau acolo: părintele Clement, părintele Hrisostom şi ceilalţi părinţi, ştiuţi mai mult după chip şi har. Iarăşi îmi amintesc de dragostea ei pentru muzeul bisericii şi pentru Sfânta maica nostră Parascheva, ce a avut odihna, o vreme, în sufletul bisericii de aici. Nu uit spusa ei, despre cum aduna pătrăţelele poleite cu aur, ce cădeau de pe icoanele de la altar.
Nu uit nici frumuseţea chipurilor sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii, ce ne privesc înăuntrul sufletului, când căutăm la sfintele lor daruri. M-am uimit adeseori la chipul frumos al icoanei Mântuitorului din altar, privind-o din latura stâlpului, cel de lângă Sfântul Arhanghel Mihail. Şi mai ştiu că sub biserică adastă, spre odihnă, oasele sfinţilor părinţi ce au slujit acestui locaş, la vremea când era mănăstire.
Din nou nu uit că aici am început şi am sfârşit facerea mea de icoane, în atelierul din subsolul muzeului, unde a coborât însuşi I.P.S. Daniel, să cerceteze lucrul păcătoşilor.

Doamne, frumoase clipe, aurite de sufletul tuturor celor ce au trudit cu credinţă …

Maica Ileana se minuna de frumuseţea şi aşezarea dumnezeiască a naturii, zicând despre toate cele: ,, Uite ce frumos creşte în semnul Sfintei Cruci! “

ARIPA ÎNGERULUI

- pagină de jurnal –







E o sete în mine, Doamne, care mă rupe în bucăţi. Simt cum mă scad zi de zi, neputând începe drumul spre adevăr, Adevăr. Simt în mine un loc ca o biserică, sau mai mult, ca o mănăstire. E pustiu Doamne, dar e curat. E sărăcie, dar bunătate în inimă...
Doamne, ce mă fac cu mine? Vreau să vin către Tine, vreau Doamne să vin dincolo, în Adevăr şi Lumină. E plâns sufletul meu căci te simt, dar nu te văd. Sunt orb, orb de păcate şi mult mă tem Doamne să nu cad. Mi-e frică de iadul lumii ...
Doamne, ajută-mă să te cuprind cu inima, fii cu mine !

Doamne, fă din mine un altar al dorului de Tine. Pustie să-mi fie calea în lume, iar avut să am doar dorul de Tine, cu Tine Doamne.

***

O păstrez ca pe una dintre amintirile cele mai dragi mie. O amintire de suflet care îmi revine în minte în momentele grele ale vieţii, ca un balsam, ca un elixir ce-mi alină nefiinţa de acum.
E o mângâiere să ştiu că cineva acolo sus mă iubeşte. Nu vorbesc numai de bunul Dumnezeu din ceruri, ci vorbesc de oameni care trăiesc lângă Dumnezeu, care şi-au dus sufletul acolo sus lângă Dumnezeu prin modul lor de a fi, de a-şi trăi viaţa pământească. Vorbesc despre fratele Ovidiu şi nu-mi mai amintesc decât aceste două cuvinte despre el. Nu-i mai reţin numele de familie sau alte amănunte extraordinare despre el deşi am fost, cel puţin în anul cinci de facultate, colegi. Când l-am cunoscut eu era cu mult mai înţelept decât noi toţi cei din generaţia lui. Trăise din greu experienţele vieţii, încercase cam tot ce se putea din ale sufletului, bune şi rele. Pierduse chiar un an de facultate pentru că a vrut să atingă sublimul sufletului, desăvârşirea. Din păcate apucase, la răscruci, mereu pe drumul cel rău, nu pe cel bun. A fost foarte aproape să-şi piardă chiar viaţa, dar mama sa, o adevărată creştină evlavioasă, l-a tras înapoi pe calea cea dreaptă, firească. S-a dus pe la preoţi, călugări şi prin mănăstiri, rugându-se, ca nimeni alta, la Dumnezeu să-i întoarcă fiul. Iar Dumnezeu a vrut asemenea cu ea şi i-a îndreptat fiul, sădind în inima lui o credinţă adevărată. Sigur era soi bun. Credinţa s-a prins de el şi el de credinţa creştină, cea strămoşească şi ortodoxă. S-a ridicat singur şi a încercat să-i crească şi pe alţii. Unul dintre ei am fost eu. Dar eu, ca un mezin ce eram, nu am crescut îndeajuns ca să-l pot ajunge.
Noi, în Iaşi, am fost trei studenţi, ca trei fraţi: Ovidiu cel mare, celălalt Ovidiu şi eu, mezinul Gheorghe. Fratele Ovidiu cel mare, despre care vorbesc acum, ne-a purtat la amândoi de grijă. Era cel care ştia mereu ce face. Ne-a dus la slujbele de seară de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, ne îndemna la Liturghie şi la Sfânta Spovedanie. Tot el ne-a lipit cu ascultarea de acelaşi părinte duhovnic pe care îl avea şi el.
Dar toate acestea sunt vorbe, prea multe vorbe. Adevărata viaţă şi trăire o avea fratele Ovidiu la rugăciune. Rugăciunea de dimineaţă pe care şi-o făcea singur şi rugăciunea de seară la care dorea să-l ajutăm şi noi. Aşa am ajuns să simt cu adevărat ce înseamnă cuvintele Domnului Iisus din Scriptură: ,, Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi, rugându-vă, în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul vostru “. Dar într-un cămin de studenţi politehnişti, seara, vă închipuiţi ce linişte, pentru o smerită rugăciune, poate fi. Cu toate acestea, într-o seară, eu şi fratele Ovidiu, am găsit un răgaz să începem rugăciunea într-o cameră liberă, nu contează care. Eram amândoi în genunchi cu faţa spre perete, cu cartea de rugăciune aşezată frumos pe pat. De pe perete ne zâmbeau chipuri de sfinţi din icoane. Rugăciunea noastră curgea încet din carte, unul citind şi închinându-se, celălalt ascultând şi închinându-se. Întotdeauna eu am fost cel puturos şi necredincios, iar el cel pătruns de rugăciune şi absent la toate, câte nu-i erau de folos, din jur. Atunci, în acea seară, o singură dată, în timpul rugăciunii, am simţit cum s-a pogorât un înger şi ne-a acoperit umerii cu aripile sale. Şi atâta pace şi linişte m-a cuprins, încât lacrimile au început singure să-mi curgă pe obraji. Eu necreştinul am simţit pentru prima dată lumina caldă a lui Dumnezeu, dragostea adevărată a lui Dumnezeu. Am ştiut atunci, ştiu şi acum după aproape 20 de ani, că Dumnezeu este numai iubire mângâietoare şi că niciodată nu voi mai fi atât de aproape de El. Ştiu că niciodată nu-l voi cunoaşte pe Dumnezeu, dar dragostea Lui cu siguranţă da. Am cunoscut-o odată, preţ de o clipă şi o voi căuta din nou, tot restul vieţii mele. Când Domnul Iisus a zis ,, Pace vouă ! “ a zis de fapt : Dragostea mea toată v-o dau vouă! Fratele Ovidiu trăia deja în acea dragoste dumnezeiască şi mi-a dat şi mie voie să gust puţin din ea. Iată de ce el a ajuns călugăr român la Muntele Athos, celălalt Ovidiu preot de parohie în Iaşi, iar eu doar un pârlit ingineraş de provincie.
Acum mi-am pierdut din nou liniştea sufletească şi mă duc să-l caut pe fratele Ovidiu, în rugăciune, să-mi dea din nou o picătură din dragostea lui Dumnezeu …

***

Cu jale îmi port azi mândria de orb, fără Dumnezeu sunt muritor dar nu Om.