22.12.1989

(scrisă în zilele revoluţiei )


Nu vrem să mai fim puşculiţe de cartuşe,
Şi s-auzim aceeaşi bandă de magnetofon;
Ne-am săturat de filme măsluite
Şi de statutul nostru de roboţi.

Cerem acces prin orice paşapoarte,
Să vizităm muzee ieri închise.
Cerem s-avem cu toţi viză
La orice carte, video-casetă interzisă.

Vrem să urcăm Statuia Libertăţii
Şi să vedem pământul că-i rotund.
Vrem să cunoaştem un apus de soare
Şi-n ţara noastră ce avem mai bun.

Noi vrem să fim la fel ca ceilalţi tineri,
Să ne iubim, să ne aflăm identitatea,
Căci e ştiut din Cartea de istorii
Cât e de greu să ne-nvăţăm cu Libertatea.

Erata Cititorului către Scriitorul său

Toţi cei care scriu proza sau poezie, sunt sigur, o fac cu sufletul pe masă. O fac fiindcă au ceva de spus şi celorlalţi semeni ai lor. O fac fiindcă au viaţă de dăruit şi celor care îi citesc, fiindcă trăiesc viaţa din plin, chiar şi când dorm. Unii o fac cu geniu, alţii, ca mine bunăoară, o fac pe măsura putinţelor lor, mai stângaci. Dar toţi pun întreg sufletul lor în cuvintele scrise.

Eu nu ştiu să dau sfaturi sufletului celui care scrie şi pentru mine! Desigur vorbim doar despre sfaturile prieteneşti, încurajatoare. Cum pot eu oare să modelez sufletul unui om şi să-l fac să scrie pe gustul meu ? Gramatical este oricând posibilă o îmbunătăţire, dar acest aspect reprezintă doar scheletul unui text. Interesant pentru mine însă este numai sufletul ce animă acest schelet. Vorbesc despre sufletul celui ce trăieşte o utopie cu fiecare rând scris, visează o lume iluzorie în fiecare pagină încheiată şi este fericit pentru el însuşi.

Eu doar încerc să mă bucur împreună cu scriitorul meu, de fiecare frază reuşită, de fiecare metaforă, cuvânt sau punct.

Mulţumesc celor care scriind, îşi fac timp pentru sufletul lor şi din acest timp al lor îmi dăruiesc şi mie puţin. Pe mulţi nu-i înţeleg, pe unii poate îi suspectez de prea multă plictiseală, dar asta îmi aminteşte mereu că sunt un simplu om şi nu pot să ştiu şi să înţeleg totul. Şi atunci când nu înţeleg, pun mâna pe stilou şi încerc să răspund cu propriul meu suflet, aşezat pe coala de hârtie. Răspund prin propriul meu scris, cu tot sufletul, atât cât mă pricep, sigur cu prietenie şi dragoste.

Pentru mine scrisul nu este o profesie care se exercită şi se perfecţionează prin repetiţie sau rutină zilnică, scrisul este o vocaţie care se perfecţionează şi creşte odată cu sufletul.

Mulţumesc, încă odată, tuturor celor care, de oriunde, îmi oferă plăcerea de a-i citi.

MĂ SIMT, MĂ VĂD ŞI MĂ ASCULT

Mă simt un stres şi viaţa mi-e obstacol
În calea morţii pe care o doresc
Eu nu trăiesc, doar vi se pare, căci
Eu am murit de-aproape 20 de ani.

Mă văd un spectru printre manechini,
O amintire ce demult s-a şters.
Toţi trec prin mine şi în mine-şi lasă,
Desigur, numai lucruri ce le prisosesc.

M-ascult vorbind cu mine însumi
Şi vocea-mi pare simplu zgomot.
Cuvitele cad grele, ferecate,
De lanţul ruginit al timpului.

Mă simt, mă văd şi mă ascult
Sunt ale vieţii mele simţuri - trei.
Vreau să renunţ la ele şi renunţ;
În lumea asta nu am ce să caut.

Destin în trei clipe

Ploua. El mergea gânditor pe o uliţă desfundată.
Purta cizme scâlciate în picioare.Brusc simţi o picătură de apă pătrunzând într-una din cizme. Înfiorat se opri şi îşi scoase piciorul din cizmă, pentru a nu stăvili drumul picăturii către pământ, conştient fiind că atunci când picătura şi-a pornit călătoria din cer către pământ, ea nu întrezărise nici o bariera în drumul său. El nu avea ce căuta acolo, în locul acela, în care urma să cadă o picătură de ploaie.

Ploua. El mergea gânditor pe un drum desfundat.
Avea picioarele goale şi pline de noroi. În urma lui, undeva pe marginea străzii, stăteau una lângă alta, nemişcate două cizme scâlciate. Într-una din ele, în adâncul ei, lucea o picătură minusculă de ploaie, lângă care au început să sosească altele şi altele.

Ploua. Undeva, în zare, călătorea în exil, filosoful existenţialist.

FLOAREA ŞI LĂCUSTA

Într-o noape am avut un vis:
Trăiam undeva ... Se anunţase o invazie de lăcuste şi toată vegetaţia era ameninţată. Iubeam o floare frumoasă care făcea flori mici, roşii, ca nişte inimioare, cu un parfum seducător. Înfricoşat am luat floarea din balcon şi am adus-o în camera mea, pe birou. Cu toate uşile şi ferestrele închise era în siguranţa.
A venit noaptea şi am adormit liniştit …

A doua zi floarea mea nu mai exista. Era o floare străină, ciuntită şi urâtă. Lângă ea, mândră de fapta sa, înfruntându-mă, era o lăcustă mică verde şi e de neînţeles, frumoasă. Fără greutate am prins-o în palmă şi am vrut s-o strivesc pentru fapta sa. Dar ceva din suflet nu mă lăsa, ceva îmi spunea că lăcusta era ceva din mine şi a o ucide echivala de fapt cu o sinucidere. Şi atunci am fugit departe, departe de crima mea floarea având lăcusta vie în palma strânsă ...

Căutând sensul ascuns al acestui vis am înţeles că fiecare om îşi poartă în mâini sufletul. Într-o mână floarea şi în cealaltă mâna lăcusta. Unii cultivă toată viaţa floarea ignorând lăcusta - aceştia sunt idealiştii, alţii ascunzând floarea, cresc lăcusta în proprii ochi şi ai celorlalţi - aceştia sunt materialiştii. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Care însă nu ştiu precis.
Rari sunt aceia care reuşesc să echilibreze afecţiunea lor pentru floare şi lăcustă şi să convingă în acelaşi timp floarea că lăcusta nu-i vrea răul. De aici se nasc optimiştii care sunt fie idealişti, fie materialişti, după capriciu. În fond optimiştii sunt cei care luptă cu sine pentru a se convinge că sunt oameni cu sentimente nobile.
Aş vrea să mă număr printre aceştia din urmă.

Eu, un simplu diletant

,, Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă ! ”

Tinereţe fără de tinereţe … – Mircea Eliade



Citeam acum doi ani într-un ziar oarecare un articol desprins din realitate. Autorul acestuia povestea despre soarta enigmatică a unui creator de poezie. Îmi pare rău că nu am păstrat integral textul respectiv, căci el a devenit unul emblematic pentru gândurile mele. În linii mari textul relata, fără a da nume, despre un poet din anii 70-80 care a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Volumul său de poezii, tipărit în acel an, a avut un succes imens la public şi prin urmare autorul era unul căruia i se prezicea deja un viitor strălucit. Cu toate acestea tânărul poet debutant a dispărut, curând după aceea, din viaţa literară românească şi nu s-a mai ştiut nimic despre el.
Târziu, după ani şi ani, autorul articolului a recunoscut, aproape profetic, în silueta unui om matur, pe tânărul poet de altădată. Îmbrăcat simplu, jovial, cu o sacoşă în mână, venind de la piaţă, cu soţia la braţ. Întrebat ce a mai făcut cu poezia în anii mulţi care au trecut, a răspuns senin: Nimic. Nu mai scriu. Am renunţat încă de atunci la poezie şi am făcut de toate în viaţa mea, chiar am fost gunoier şi gropar. În fraze simple şi scurte a mărturisit că i-a fost frică să mai scrie poezie după obţinerea acelui premiu, neştiind dacă vor mai fi la nivelul celor premiate. Atât a avut de spus şi s-a îndepărtat încet, păşind matur, conştient de plinătatea vieţii sale, chiar şi în afara poezie.
Dar poate tocmai asta a făcut toată viaţa sa: şi-a practicat poezia propriei sale vieţi, poezia nescrisă a sentimentelor, versurile scrise doar neuronic, rimele gustate doar în gând şi uitate acolo. Acestea din urmă sunt bineînţeles presupunerile jurnalistului si nu ale mele.
Deşi a trecut ceva timp de când am citit acel articol, el mi-a rămas în gând ca o uimire, ca un Everest, imposibil de atins pentru mine. Apoi printre cărţi citite şi zile sterpe de căutări aiurea, a ceva nedefinit încă, am găsit pe internet o poezie intitulată: Biografie, de Ştefan Munteanu, care suna aşa:

Am scris
aşa cum …
… un ţăran sapă
… o femeie naşte
… un bătrân se roagă;
am scris,
după cum
alţii respiră
până când
am pierdut
oxigenul
din peniţă
Atunci,
a trebuit să plec,
după oxigen,
pe altă lume …

Am transcris-o aici pentru ca ea defineşte, cred eu, celălalt punct de echilibru al sufletului meu. Şi nu ştiu cum, am simţit că are legătură cu articolul citit acum doi ani. Am înţeles că deşi îmi doresc să ating un Everest, trăiesc aici jos printre oameni, aici unde este întotdeauna mult oxigen în aer şi în stiloul meu. Nu vreau să-mi epuizez prea repede oxigenul, urcând acel pisc şi nici nu-mi doresc să trec prea curând dincolo, în nevoia de a-mi umple stiloul.
Eu, ca simplu diletant, ştiu că am tot ce-mi doresc şi cu toate acestea sunt nefericit. Dar pentru a-mi nega oarecum propria modestie sau mediocritate, mă declar un veşnic agitat, în căutare de frumos: frumosul din literatură, pictură, natură, frumosul din linişte, din singurătate, din credinţă, din moarte. Mă mulţumesc să contemplu Everestul tuturor celor care au urcat până acolo sau sunt încă pe drum, acolo sus, agăţaţi de stânci. Pentru mine totul era şi este încă ca o trăire eroică, dar nu de proporţii universale sau naţionale, ci una celulară, liniştită, în limite confortabile, strict determinate. Mă mulţumesc cu micul meu turn de fildeş, din care arunc săgeţi timide, afară, înspre cotidian.
Frica de înălţimi şi de lipsa de oxigen mă fac să scriu tot mai rar, să nu-mi consum rezerva din stiloul mult prea mic. În acest moment îmi doresc să devin şi eu gropar, dar mă tem de băşicile ce-mi vor creşte în palme. Cred că mai bine mi s-ar potrivi meseria de gunoier, fiindcă recunosc uşor sentimentele aruncate de ceilalţi, neglijent pe jos ….



P.S. Acest text se va autodistruge in 10 secunde. Dacă nu se autodistruge, înseamnă că mi-a rămas foarte puţin oxigen în această lume.

Iubirea în doi

Dintr-o floare de cireş s-a născut precum o noapte cu sâmburi de licurici şi pene de aur moale. A crescut rotundă ca o privire de copil, s-a iscat din nimic precum furtuna din aer şi a cuprins spaţiul, închizându-l într-o cursă a plăcerii. Ce poate fi mai impresionant acum decât zborul alunelor pe deasupra cuiburilor de fluturi, decât cântecul melcului în clepsidra de nisip, decât …

Nimic şi sigur totul. De fapt ar fi un singur răspuns: Iubirea în doi …

În albastra piramidă a lumii, iubirea mi se pare un cub de lumină, în care stă ascunsă sfera roşie a sufletului. Sufletul, un abur transparent – verzui, închipuie două inimi incandescente, interferându-se în imaginea unui ochi de diamant. În oglinda cubului stă veşnic cugetător sentimentul, ţinându-se de mână cu propria-i imagine, gândind împreună eternul sărut.

Două sentimente, două inimi, două suflete, două mâini, două clipe împreună, singură-pereche.