Islamizarea Europei? Adevar sau minciuna!

Discurs rostit de către Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, ( partid de dreapta ) membru al Parlamentului olandez, în faţa adunării unor factori politici internaţionali, la unul din cele mai exclusiviste şi mai renumite hoteluri din New York, cunoscutul "Four Seasons", în toamna anului 2009

Dragi prieteni,

Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat.

Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.

Mai întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam.

Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă.

Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.

Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!

Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe.

În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai "halal food" (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigându-li-se "curvă, curvă". Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi "ofensivi" musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauza sensibilităţii musulmane.

În Anglia, tribunalele "Sharia" fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n.t.)

Multe cartiere ale orașelor din Franţa sunt astăzi zone "de necirculat" pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când la ei era Ramadanul.

Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare.

Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.

Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta. "Pew Research Center" a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n.t.) O treime dintre musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un "califat" mondial. Musulmanii cer să "li se arate respect", iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat.

Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte "sharia" dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri, membri de cabinet, cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali "colonişti". Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam - ul lor. Din cauza asta sunt colonişti (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. t.)

Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău.

Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă "resemnare" sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină "sharia", in dorința de a deveni o religie totalitară.

Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul "cea mai retrogradă forţă din lume" şi de ce a comparat "Mein Kampf" cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întâi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitz-ul, în al doilea rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare.

Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece.

...

În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.

Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.

Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios cadou. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta.

Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez


- acest text circula de ceva timp pe e-mail si internet -

Trinitas TV, televiziunea care începe să doară

Când s-a înfiinţat Trinitas TV am fost bucuros că voi putea urmări un post de televiziune creştin, ortodox, românesc. Bucuria a fost de scurtă durată însă, observând că pe acest canal tv apar mereu aceleaşi feţe de ierarhi, se spun mereu aceleaşi vorbe. Am realizat atunci că Trinitas TV nu este Televiziunea Patriarhiei Române ( adică a Bisericii Ortodoxe Române, a tuturor românilor ortodocşi ), ea este Televiziunea Patriarhului României, a Preafericitului Părinte Daniel, care o conduce cu mână de fier. Aş fi înghiţit toate acestea dacă la acest post tv ar fi apărut şi ceva ştiri despre Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi mitropolitul ei IPS Teofan, şi nu ştiri trunchiate despre unele arhiepiscopii şi episcopii din această mitropolie. Aş fi dorit să aflu veşti din Iaşul meu iubit, despre mănăstirile nemţene, despre oamenii buni, creştini, deosebiţi de acolo.

Trinitas TV a reuşit astfel să rupă România ortodoxă în două: Moldova uitată şi restul României. La Trinitas TV, apar doar feţele ierarhilor care finanţează acest post tv. Astfel Trinitas TV prin jurnalul său dar şi prin alte emisiuni şi-a compromis imparţialitatea în prezentarea ,,iniţiativelor eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării” ( cum se laudă conducerea acestuia ), cu bune şi cu rele, cu ştiri despre noi toţi românii din interiorul şi din exteriorul graniţelor româneşti, dar şi cu ştiri din celelalte biserici ortodoxe surori ( chiar dacă nu mai suntem în comuniune şi frăţietate cu unele dintre ele ).

Chiar dacă nu se spune nimic, la Trinitas TV, este tot mai evidentă ruptura dintre Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Un exemplu recent este reportajul despre vizita Patriahului Daniel în lăcaşurile de cult din Bucovina ( perioada 20- 22 august ), difuzat în cadrul Jurnalului Trinitas, care deşi a fost difuzat de trei ori în trei zile diferite, nu a amintit nici măcar în treacăt despre faptul că IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei îl însoţea. S-a spus doar că Patriahului Daniel era însoţit de un sobor de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, preoţi şi diaconi, deşi imaginile reportajului l-au arătat de câteva ori în prim plan sau în plan secund pe IPS Teofan. A fost amintit şi lăsat să vorbească în acest reportaj doar IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ca ierarh al locului şi gazdă a evenimentelor.

Ţin să amintesc patronului şi directorilor postului Trinitas TV că fără Moldova şi mitropolia Moldovei, Biserica Ortodoxă Română nu există, nici Patriarhia Română, nici Patriarhul. Construim catedrale si biserici, va lăudaţi cu ele pe canalul dumneavostra de televiziune, dar nu doriţi unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Aflăm de la celelalte posturi tv şi de pe bloguri despre problemele şi disensiunile din Biserica Ortodoxă Română, iar de la Trinitas TV doar osanale. Decât aşa mod de prezentare a ştirilor religioase, mai bine închideţi acest Trinitas TV, care nu are niciodată o finanţare suficientă ( aşa cum plânge într-un spot jalnic, după fiecare Jurnal sau Info Trinitas, consilierul patriarhal Nicolae Dima, directorul postului). Cine dintre noi moldovenii, chiar şi cei de dincolo de Prut, ar dona ceva pentru un Trinitas TV care nu îi prezintă şi nu îi reprezintă? Fără ortodocşii moldoveni, care sunt cei mai săraci dar şi cei mai darnici dintre români, nici Catedrala Mântuirii Neamului din Arhiepiscopia Bucureştilor, nu se va putea termina.

Trinitas TV este acum, ca şi celelalte televiziuni, un canal TV comercial la care apar doar cei care plătesc. Susţinerea financiară a unor mitropolii şi episcopii nu înseamnă că trebuie să prezentaţi doar aceleaşi feţe bisericeşti ( in special din Arhiepiscopia Bucureştilor ), ci înseamnă că ei susţin un post tv care să prezinte, chiar şi prin simple relatări telefonice, veşti despre toate mitropoliile şi episcopiile românilor ( inclusiv cele îndărătnice, cum este Mitropolia Moldovei şi Bucovinei).

În lipsa unor fonduri suficiente, mai bine puneţi reclame plătite pentru produse româneşti, pentru care nu este păcat să se facă o reclamă corectă. Faceţi reclamă pentru produse bio, pentru produsele micilor meşteşugari şi fermieri români, pentru orice este normal şi necesar vieţii noastre amărâte de români şi nu mai cereţi fonduri care, din cauza crizelor financiare, nu vor veni niciodată în cantitate suficientă.

După toate acestea, îmi rămâne doar să NU mai cred că: ,,Jurnalul TRINITAS arată cât de vie este Biserica Ortodoxă Română. Jurnaliştii noştri sunt prezenţi acolo unde au loc evenimente care nu produc mult zgomot, dar aduc multă bucurie şi speranţă. De la marile evenimente organizate la Patriarhia Română, până la iniţiativele eparhiale şi parohiale din orice colţ al ţării ( ...)”.

Vă doresc, domnilor de la Trinitas TV, să vă ajute Dumnezeu în toate, dar nu aşa cum ne ajutaţi dumneavoastră acum pe noi moldovenii.

SFARSITUL LUMII IN TRADITIA POPULARA ROMANEASCA

din cartea Sarbatorile la romani, de Tudor Pamfile ( 1909 )

Acedia - boală a omului contemporan

Laura SPÂNU

Dintru început trebuie spus că acedia nu este o maladie rezervată exclusiv monahilor. Ea e legată, într-un fel, de însăşi condiţia umană, timpul, locul şi împrejurările vieţii schimbând doar manifestările ei concrete, ea rămânând în esenţă aceeaşi. Rău al tuturor timpurilor, uitare de Dumnezeu, uscare a nădejdii, neputinţă de a mai dori sau a mai lucra ceva bun, acedia reprezintă maladia modernă prin excelenţă, cunoscută în versiunea ei secularizată ca plictiseală, melancolie, spleen, lehamite, saturare, indiferenţă faţă de valori, nelinişte a inimii, angoasă, momente chinuitoare de vid existenţial. Şi este resimţită ca atare mai ales de indivizii înstrăinaţi şi însinguraţi ai marilor oraşe, care cad pradă acestei indispoziţii şi deznădejdi concretizate în întrebarea: „La ce bun?“. Această variantă a acediei provine dintr-o ne-primire; oamenii moderni sunt obosiţi de refuz: în urma decepţiilor suferite sau a eşecurilor repetate, subiectul se retrage în sine, rănit de loviturile vieţii. Cel căzut pradă acediei încearcă să găsească vinovaţi pentru nefericirea sa, aducându-şi aminte dintr-odată, cu acuitate, de toate nedreptăţile pe care a trebuit să le sufere de la alţii şi fiind chinuit de gândul că a „pierit iubirea dintre fraţi şi nu se mai găseşte nimeni care să-l mângâie“ (Evagrie Ponticul).

Avându-şi, ca orice patimă, rădăcina în iubirea de sine, acedia se îndreptăţeşte aducându-şi în sprijin argumente precum: lipsa de timp fizic cauzată de agenda zilnică supraîncărcată, nevoia de odihnă şi relaxare (acest ultim gând concretizându-se adesea într-o grijă ipohondrică pentru sănătatea trupească sau printr-o frică deznădăjduitoare faţă de boală). Şi toate acestea - pentru a masca golul sufletesc şi lipsa de sens a vieţii, probleme esenţiale precum grija pentru mântuirea sufletului fiind ignorate sau trecute într-un plan secund.

Acedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante: insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri, sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii.

Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul acediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă.

Biserica manifestă o atitudine optimistă în ceea ce priveşte puterea de biruire a acediei. Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea - „retezare a acediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă.

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta...

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm...

Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” a apărut la Editura Evanghelismos. (F.O.)


„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea... Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute... Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.

De poţi să fii

- anonima -

"De poţi să fii precum un "cerşetor",
Doar c-un bănuţ să mai trăieşti o zi,
Şi totuşi să gândeşti că-n viitor
Comori in ceruri vei agonisi...

De poţi sta în genunchi fără ruşine,
Cu mâinile întinse, să primeşti
De la străinul cel de lângă tine,
Bogat in har, şi-apoi să înmulţeşti.

De poţi să ţii în mintea ta icoana
De-a pururi Născătoarei de Lumină
Şi mulţumi, frângându-te, de hrana
Jertfirii unui Fiu fără de vină.

De poţi să-mparţi, la rându-ţi, cu oricare
A flămânzit pe treptele făpturii,
Şi chiar răbda în blândă ascultare
Pe cel ce-mparte din prisosul urii.

De poţi vedea prin găurile hainei
Cum trupul tău se face tot mai mic,
Înfrigurat în măreţia Tainei
De-a exista şi de a fi nimic.

De poţi simţi Fiinţa Suferinţei
Pe crucea ce te-apleacă la pământ,
Înaintând pe calea pocăinţei,
Vestind că numai Domnu-n tine-i sfânt.

Atunci primeşti... şi-acela este Darul,
Ce-i pregătit de veacuri tuturor:
Chiar Duhul Sfânt te va-ncălzi cu Harul;

C-ai fost, de Har, smeritul “cerşetor”."

CERŞIND PENTRU HRISTOS

Dobri Dobrev, ctitorul cerşetor

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…
Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)