La miezul nopţii stau la birou şi cuget că iarăşi a mai trecut o zi şi nu am scris nimic pentru tine, pentru sufletul meu. Stau singur la lumina unui bec anemic, privind din când în când fotografia ta suprapusă peste un frumos desen ce închipuie geniul lui Eminescu. Există ceva ce le leagă şi ştiu că acel ceva e propriul meu vis: visul de a tinde către El şi de a te avea pe tine.
În noapte totul pare uitat în nefiinţă căci privesc prin fereastra deschisă şi nu văd nimic. Viaţa formelor se stinge odată cu lumina şi rămâne doar vibraţia lor prin sunet. Deşi acum e un timp în care romantismul dispare încet dar sigur, sfârşiat de colţii progresului, mă închipui stând în faţa unei mese de studiu şi creaţie din alt veac, picurată de ceara lumânărilor, cu foi mâzgâlite, aiuristic împrăştiate pe masă, înfăţişând demonilor nopţii o matematică prinsă în forme abstracte şi rigide. Nu poate fi decât o adevărată plăcere, ca într-o asemenea clipă de apăsătoare linişte şi de cumplită banalizare a timpului, să mă las sedus de imaginaţie şi să transfom realitatea. Pornind de la nimic sau aproape nimic, desprind din mine însumi o întreagă lume…
Acum îmi vine în minte un sătuc, cu pretenţii de orăşel liniştit şi case micuţe roşii cu ferestre albe, ca într-un basm de Andersen. Răcoarea nopţii şi clipocitul apei, care nu-şi trădează decât în liniştea nopţii neîncetatul umblet prin conductele de canalizare dintre blocuri, se transformă în mintea mea, într-o atmosferă umedă, într-un timp de dimineaţă, după o ploaie bogată, a căror ape se scurg cuceritoare prin burlanele caselor, de pe acoperişuri, adunându-se în mici pârâiaşe şi petrecând, cu pietricele şi paie, drumul până la un fir de apă ce curge liniştit, îngheţat parcă, către o cascadă nevăzută. Imaginea se înstăpâneşte sub puterea unui verde crud, plutind în mirosuri dulcege printre copacii plini de apă. Văd nu departe o vale deschisă, pe firul acestui râuleţ, străjuită pe margini de culmi semeţe de dealuri şi munţi. Sus în munte tremură fără sunet, păduri de brazi, iar mai sus se văd stâncării golaşe, prea îndeajuns acoperite de o ceaţă ce se ridică ca un fum, închipuind un incendiu colosal. Undeva spre înalt se contureaza vârfuri semeţe, dar gândul meu n-are spaţiul şi timpul necesar pentru a le cuprinde …
În marginea satului, la uşa unei căsuţe s-au ivit doi pisici care privind la clanţa uşii şi pipăind cu nasul vremea, încep un mic concert de miorlăituri, pline de înţelesuri pentru cine le pricepe. Apa continuă să se strecoare prin genele zorilor, precum lacrimi de pe ochi neadormiţi de trudă. Deşi nu se vede nimeni pe afară, prin ferestrele pretutindeni deschise de gospodine sculate devreme, se revarsă încet zumzetul vieţii ce renaşte în lumină. Oamenii se încântă încă într-o parte a sătucului cu muzici, ultimele acorduri ale unei nopţi de petrecere aniversară. Pe uliţa pavată cu piatră, printre garduri joase şi grădiniţe cu flori somnoroase, se strecoară un căţel scheunând jalnic către o mamă nepăsătoare.
Ziua îşi trage zgribulită plapuma de ceaţă peste ochi şi continuă să dormiteze, prost dispusă încă de dimineaţă. Un vânt molatec, plin de răcoare, încearcă să rupă puterea apei, scuturând încet natura. Undeva, ca din afundul pământului, se aude şuieratul unui tren, vag freamătul roţilor sale. Totuşi pare un semnal aşteptat şi de mult timp cunoscut, căci încep a se deschide uşi şi apar în priveliştea străzii multe perechi de ghete călătoare spre gară. De sus le privesc serviete ponosite şi mai de sus le călăuzesc ochi cârpiţi de somn. Pietrele drumului îşi fac o joacă în a înghiţi zgomotele paşilor şi totul se desfăşoară cu o încetineală nefirească. Un câine care a urlat toată noaptea din cauza unui dinte rupt, se îndeamnă, mai mult de durere, să latre la trecători, punând şi o furie întrânsul, pentru cei care au dormit şi n-au vrut să ştie de nesomnul lui. Latră gros şi tare, zorind timpul, care începe să curgă mai cu spor.
Munţii au trezit întreg satul cu ecourile lor. În ceaţa de sus se taie o fereastră în care se iveşte imaginea unei cruci. Din imensa ei singurătate, grăieşte oamenilor prin tăcerea ei despre cerul pe care şi-a proiectat ideea. Ea priveşte şi stăpâneşte pe cei de jos, oamenii, care au uitat mesajul ei şi nu mai privesc în sus decât atunci când caută o rază de soare. Ceaţa, ţinând partea oamenilor, se grăbeşte să ascundă vederii acea piatră, cioplită de credinţe uitate. Cerul plumburiu îşi poartă cu mânie norii grei şi arată obosit şi plin de mizerie ca un burete cu care s-a şters podeaua. Întreaga lume luceşte în picuri de apă, curată, iar cerul îi poartă murdăria către zare ...
Imaginea dispare în memorie şi e uitată acolo, precum o carte postală pe o masă din bucatarie. Mă întorc la o realitate din care aproape nu-mi sunt decât trei lucruri: jurnalul meu, el- Eminescu şi ea- iubirea mea. Pentru ea am stat acum, în noapte, să deschid zăgazul imaginaţiei şi să o privesc în torenţiala ei cădere din înaltul minţii pe coala de hârtie, lăsând să cadă în vâltoarea creaţie, ca nişte mici coji de seminţe sterpe, ideile, căutând să închipuie o apă ce curge numai şi numai prin scris, neauzită de nimeni. Nu ştiu ce va fi cu acele seminţe-coji, dar scrisul curge necontenit deşi numai la cascade degajă iubire.
