Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

luni, 13 octombrie 2008

Basm de adormit copilăria








O rază de lumină, o spirală de culori …

Pe pereţi zâmbesc veseli un Donald, un Mickey, un Popey voinic, dar şi un Pinnochio zburdalnic. Pereţii respiră un aer de veselie în culoarea lor albastră cu buline albe, precum bulele unui pahar cu suc îmbietor. Într-un colţ Luna, puţin stingherită de lumina zilei, se apără înconjurată de câteva zeci de stele cu chipuri de copii. În rest buline; frumos spus: buline, buline, buline, bebe-buline, bebe-buline, … Da, într-adevăr un cămin de bebe, dar un bebe ceva mai mare. Jucării multe împrăştiate pe jos: păpuşi, ursuleţi, pisicuţe, broscuţe, căţeluşi flocoşi şi mârâitori, stau cum stau, aşa cum i-a pus bebe. Uşile dulapului sunt deschise larg şi din el curge o armată de cubuleţe şi mingi, de cartonaşe colorate şi beţişoare. O linguriţă, cu urme de şerbet, atârnă în lanţuc, agăţată de gâtul unui ursuleţ ascuns după uşă. Dulapul e pastelat în culori mai mult sau mai puţin naturale, dar oricum e plin de viaţă, cu un ceva mai aparte. Tuburi cu pastă de acuarele, pensule şi creioane lângă foi mâzgâlite, nu, nu, desenate de un pictor diletant, şi-au împrăştiat din belşug culoarea pe dulăpior, pe oglindă şi din păcate pe covoraşul pluşat, de un roşu înspicat cu galben, verde şi cred, toate celelalte culori.
Într-un colţ al camerei un hamac micuţ, prins în pereţi de gurile a doi peşti argintii, cu ochi lucioşi, suportă cu stoicism povara a doi elefanţi şi un ursuleţ cârn, cu o ureche pe jumătate ruptă de la o poznă ce a făcut-o. Sub hamac se vede o măsuţă cu trei scăunele, pe care dorm păpuşele cu ochii închişi, după ce au băut ceaiul de dimineaţă. Pe sub storurile pe jumătate trase ale ferestrei, lumina se furişează timid, parcă săpând în aerul nemişcat. O lampă de noapte din tavan, de care spânzură în zbor nebun fluturaşi de mătase, cu sclipici şi paiete în loc de ochi, se roteşte leneşă, răspândind curcubee de culori peste nemişcarea din jur. Un uşor bâzâit arată că beculeţul colorat cu o măiestrie aparte, se zbate de mult timp să afle cine este autorul acestei minuni asupra sa. Doar dulapul din perete şi uşa de la intrare, pe dinafară, au scăpat de rebeliunea culorilor cuceritoare, dar două scaune puse unul peste altul, în dreptul dulapului, spun că ofensiva continuă şi acest ultim tărâm al culorii neutre va cădea în curând.
Aşadar, suntem în împărăţia culorilor vii şi curate, în camera unui artist bebe-bulină. Micuţul proprietar al acestui univers pare plecat căci aerul respiră o linişte cu care nu este obişnuit. Oricum, până la sosirea lui, să mai aruncăm o privire prin camera albastră: dulapul deschis din perete, în care luceşte cartonul poleit al unui castel miracol, cu soldaţi prichindei şi împăraţi stând poponeţ lângă zâne adormite; pereţii cu bulinele lor albe, pe care se caţără în nemişcare personaje îndrăgite de oricine, ba o furnică Didiri a ajuns şi pe tavan, de unde îşi aruncă antenele lungi, în care se balansează o maimuţică; hamacul de culoare roz sub care un ciorap, cu fundiţă şi motocei, îşi caută stăpânul sau stăpâna parcă; păpuşile stând la măsuţa lor, mânjite la gură cu ciocolată în urma unui dejun copios, chiar dacă gospodina a vărsat niţel ceai pe jos; lângă ele o plăpumioară din care surâde un nemaipomenit delfin de cauciuc; uşa pe jumătate închisă a camerei, după care o păpuşă mare, aplecată înainte peste un coşuleţ, pare singura care dă viaţă dezordinii copilăreşti, căci pare a fi uitată în funcţiune; în sfârşit, culorile şi trapezul măsuţei de desenat …

Un ţipăt scurt, ascuţit şi totodată cristalin, se aude de după uşă, de unde apare, în patru labe, o păpuşă care trage cu îndârjire de coada unei pisici sau mâţe oricum. Dar din fericire nu este o păpuşă oarecare, cum credeam la început, ci este chiar stăpâna casei. Deci ne înclinăm cuviincios, chiar dacă nu ne vede şi ne apropiem de locul bătăliei.
O fetiţă cu rochiţa de catifea roşie, cu buline din catifea albă, cu îmbunătăţiri luate de la culorile din raft, se chinuia să tragă de coadă un biet pisoi, care se împotrivea vitejeşte înfingându-şi unghiile moi în covorul scămoşat şi moale. În cele din urmă şi le-a înfipt în mânuţa fetiţei, care a ţipat şi a scăpat o lacrimă, mică cât un vârf de ac, din ochii mari albaştri. Din părul ei galben ca aurul atârnă două codiţe legate în biluţe, iar pe creştet străluceşte o coroniţă de paiete, cum puţine zâne au. O guriţă mică surâde tainic unor gânduri nu tocmai cuminţi pentru pisic. Năsucul, nu mai mare de un sâmbure, era împodobit cu un nasture de culoare verde, dar ochii ei erau totul: albaştri, mari, ca două stele, lucind în lumina slabă a camerei.
Privind încă odată, vedem lângă fetiţa, care nu pare a avea nici cinci anişori ca cinci dinţişori, un coşuleţ din pai galben, care ţine închişi ca într-o cetate patru pisoi, căci şi fugarul a fost prins şi adus înapoi. Fetiţa îi dojeneşte pe rând, îi ridică, îi sărută pe năsuc, apoi pe furiş îi trage de coadă, să vadă cum este. Păcat că nu se întinde, altfel ar fi legat-o de uşă şi ar fi sărit coarda cu ea. Bieţii pisoi, care aveau doar câteva zile de când făcuseră ochi, se zbăteau sub plăpumioara albă, scoteau capul afară şi îl băgau repede înapoi, speriaţi de lumină.
Fetiţa era foarte bucuroasă când le dădea, nu prea egal, la fiecare, câte o bucată de ciocolată cu lapte, dintr-un pachet mare ascuns în poala rochiţei sale. Degetele bucălate se retrăgeau speriate, după ce fiecare bucăţică era mirosită şi apucată de pisoi, dar tot a simţit de câteva ori dinţişorii lor de lapte. În cele din urmă le-a dat şi degetele ei mânjite cu ciocolată , pe care ei, bezmeticii, s-au apucat să le sugă ca pe nişte biberoane, cu care oricum vor primi hrana la prânz. O clipă fetiţa s-a mirat că pisicii nu au ochii albaştri ca ai ei, apoi a încercat să lipească pe năsucul unui pisoi o biluţă de plastilină, dar un scheunat a făcut-o să renunţe. I-a tras, din nou, de coadă pe fiecare şi a început să cânte singurul cântecel pe care-l învăţase de când avea pisicii:

I have four kittens.
One kitten has a black nose,
One kitten has a white nose,
One kitten has a pink nose,
One kitten has a grey nose.
The kitten with the black nose
Sleps all the day.
The kitten with the white nose
Is always glad to play.
The kitten with the pink nose
Comes when you call.
But the kitten with the grey nose
I like best of all.

Îi săruta iar, pe fiecare, pe botic, apoi îi trăgea de coadă şi iar le cânta cu glas încet, ca un cântec de leagăn, încurcând de fiecare dată pisoiaşul favorit. Pisoii ascultau un timp, mieunau şi se întindeau leneşi unii peste alţii, adormiţi într-un târziu de linul melodiei.
Fetiţa, fericită de miracolul înfăptuit, se ridică, apucă o pensulă din paharul cu acuarele şi făcând un semn tainic, ca de zână, îşi închipui patru pisoi de aur, pe care toată lumea vine să-i vadă: de la furnica din tavan până la elefantul din hamac. Mica zână este cuprinsă şi ea de feeria visului şi cu un surâs dulce se apleacă şi salută, ca o bună gazdă, şirul împăraţilor mici, umflaţi ca nişte pepenaşi şi saltimbancii uriaşi care râd, sărind în jurul lor. Totul se transformă într-o minunată lume, în care fetiţa se face tot mai mică şi mai mică … stă de vorbă cu fluturi şi gâze, cu păsări şi elefanţi, cu …

În colţul camerei, după uşă, o păpuşă mare doarme, strângând în mânuţe pensula magică cu care a înviat o lume dintr-un basm, pe care mama i-l spune în fiecare seară când vine Moş Ene pe la gene. O fetiţă de aur râde în vis, fericită şi nevinovată, împreună cu cei patru pisoi de aur din coşulet. Erau aşadar cinci pisoi, dar numai unul avea ochii albaştri.
Fără grabă, am ieşit afară, împreună cu ultima rază de basm …

Am alergat în viitor, nu mult, doar cu vreo 15 ani. Am găsit o fată fascinată de lumea ei proprie şi de cea din jur. O undă de tristeţe, de pe fruntea ei, îmi spune că nu mai era doar un copil. Spre bucuria mea, avea aceiaşi ochi mari albaştri, în care s-a păstrat ceva din copilăria de altădată: poate zâmbetul, privirea poate …
De pe un scaun, de lângă masă, ne priveşte şiret un motan gri, unul real, nu foarte mic. Sau poate era un prinţ dintr-o viitoare altă poveste …