Nopţile îmi sunt izvorul unor gânduri ce le port,
Strâmb ascunse în cutia de podoabe a unui mort;
Stau acolo diamante, perle şi smaralde sparte,
Toate închipuind în parte, sentimente resemnate.
Printre ele risipită precum finul praf de aur,
Se aşterne raza Lunii dând un farmec de tezaur;
Dulci, culorile din pietre se desfac, se-nviorează,
Ale nopţii negre forţe peste tot îngenunchează.
Visul pare a se naşte din nimicul în bucăţi
Chinuind acum un suflet, plin de linişti alte dăţi.
Tremurând ating cu gândul a culorilor lumină
Modelând în rătăcire chipul ei de prea divină.
Brusc revin în amintire cursul zilelor ce-au fost
Pe când eu nu-mi găseam rostul şi iubeam precum un prost.
Somnul tulburat se arată, zdruncinat de acest gând,
Negăsind a nopţii linişti, mă trezesc din nou plângând:
- Blestemată fie clipa, sorţii care m-au născut,
nici în visul cel din urmă să nu scap – ca un făcut?!
În a nopţii întuneric a uitării rază caut,
Să-i uit chipul ca de înger, cu o voce ca de flaut.
Din a morţilor genune chipul însă reapare
Şi prin braţele-i deschise îmi rosteşte o chemare:
- Vino dragule la mine, te aştept cu mare dor ...
Ochiul stâng, cred, mi se zbate şi-i un semn că am să mor…
