Mă simt precum o portocală strivită în volumul de postume al lui Bacovia …
Înşelat de aparenta prospeţime a cojii, oarecine va încerca să o străpungă în căutarea miezului dulce, va avea oroarea de a găsi mult sânge, multă mizerie şi îngrozit va descoperi un cadavru de suflet. Insuportabila imagine îl va face să reflecteze o clipă pentru Nimeni. De fapt nimic nu este de văzut, nimic nu este de găsit, nimic nu este întreg. Lumea asta mare este un tomberon imens, plin cu mizerii, în care mişună şi roiesc printre resturi în agonie, şobolani şi muşte. Descompunerea totală îmbâcseşte aerul transformându-l într-un viciu…
Puţini sunt cei care reuşesc să scape târându-se precum viermii prin crăpăturile unui gigant conglomerat, care a uitat de amănunt, către periferia societăţii, veşnic pradă destinului. Totul miroase a predestinare şi a dezastru. Un pesimism sumbru se acumuleaza surd precum o bombă işi aşteaptă sfârşitul şi fiecare surd ţipăt de disperare înseamnă moartea unei clipe. Un ceas funebru tocând în fiecare secundă un suflet, sfâşiind un întreg.
Nimic nu este întreg. Totul este resturi, resturile sunt totul. Caut prin molozul ca de cutremur, ruinele sufletului meu. Găsesc mereu ceva, un rest, o fărâmă a altui suflet, dar încercând-o trăiesc moartea unei alte speranţe şi naşterea unei noi deziluzii. Cu fiecare încercare mă apropii de o prăpastie în care curând, curând voi cădea trăgând după mine sentimentul unei vieţi deşarte. Şi când te gindeşti ce frumos începusem …
Dar nu pot trăi fără miezul dulce, nu pot supravieţui ca o portocală fără suflet. Cândva îl aveam şi deodată m-am simţit gol. De fapt de atunci am murit şi mereu mă încearcă gândul sinuciderii şi renunţării la această coajă a aparenţei. Vreau să mânjesc cu sânge trotuarul acestei vieţi. Sunt unul din cei care cred că moartea este mai fericită uneori decât viaţa.
Părăsit în valurile zilelor, târât şi zdrobit de fiecare piatră, călcat în picioare la fiecare răscruce am ajuns în austera clipă de azi, zgâriat şi boţit, distrus, aducând mai mult cu un măr stricat. Şi nici măcar atât nu pot spune că sunt. Trăiesc în gol şi nu am strâns nici măcar 20 de sâmburi în coaja mea murdară …
Aş vrea să dispar, dar mai mult aş vrea să găsesc, să regăsesc sufletul meu pierdut. Într-un joc nebun l-am pierdut şi odată cu el m-am pierdut şi pe mine. Mocneşte în mine o disperare tăcută care creşte până la dezastru. Nu ştiu cât timp voi reuşi să mă domin, curând voi deveni o fărâmă, un nimic, nevoit, necăutat de nimeni.
Ştiu că nu sunt bun de nimic. Aş vrea să mă arunc în mare, dar culmea, o portocală goală nu poate fi înghiţită de adâncuri. Între valurile vieţii şi valurile mării nu este nici o diferenţă, amândouă au acelaşi gust sărat-amar.
De undeva din înalturi mă privesc şi mă aşteaptă colţii tăioşi ai abandonării, sentimentul căruia i te dăruieşti cu tot ceea ce încă îţi mai aparţine. În urma mea rămâne doar speranţa care se va agăţa de un alt deznădăjduit orb.
Păcat că nu mă pot întoarce înapoi pe drumul vieţii - ar fi multe de refăcut. Urăsc timpul, urăsc tot cotidianul şi doresc ceea ce nimeni nu poate găsi în prezent pe pământ: fericirea . Vreau un sâmbure, un suflet care să-l umple şi să-l refacă din nou pe al meu. Am încercat să imit tot felul de suflete de alte fructe dar nimic nu se potriveşte mai bine decât un suflet de portocală. Dacă aş putea să ….
Îmi pare rău, dar mi-am adus aminte că o portocală fără suflet nu poate vorbi despre sine. Ca o portocală mecanică dezarticulată voi gândi doar, iar de vorbit numai dezastre voi spune. Voi reintra în rolul unei superbe flori indiferentă la gestul mâinii care o rupe. Voi juca bine rolul până la explozia finală şi nu se va găsi nimeni să închidă gazul care a început să se scurgă. Se va găsi totuşi cineva să-mi întindă un chibrit aprins … sfârrrr …
În lumea asta urât mirositoare, viermii mişună murdărind totul, şobolanii rod cotidianul, muştele zgârie aerul cu aripile lor transparent-murdare. Totul e putred şi o ştiu, pentru că sunt asemenea.
Pur si simplu mă urăsc pe mine. Dar cine sunt eu să am dreptul să mă urăsc. Nimeni …
Cândva eram o portocală cu suflet trăind printre multe portocale cu suflet. Dar lumea aceea a dispărut de mult.
Acum vreau să mor. Vă rog linişte …………………………………………….……..
……………………………… …… mulţum……………..……..…
