Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

luni, 20 octombrie 2008

Efectul M …




'' All that we see or seem is but a nightmare within a nightmare. "


Azi noapte am avut un coşmar groaznic. A fost un vis la amintirea căruia mă simt complet zdruncinat sufleteşte, total distrus psihic şi cu un resentiment greu de înlăturat.
Nimic din ziua care a trecut, fie ea şi 13, nu a făcut măcar o aluzie la ceea ce imaginaţia mea a scos la iveală din tenebrele creierului şi din urzeala nefastă a unei nopţi tulburi. Nu ştiu să fie vreo legătură între ascuţita migrenă ce m-a cuprins ieri seară, când mă întorceam, uşor ameţit, de la discotecă şi ceea ce s-a putut întâmpla noaptea trecută, în subconştientul meu, cu mine însumi, departe de voinţa mea.
Totul a început ca totdeauna când se nasc visele, cu o înşiruire hazardată de imagini, lumini şi umbre, care cu toată bunăvoinţa mea, nu-mi pot reveni în minte. Apoi brusc a început să curgă, prin mintea mea, acel scenariu absurd de logic, impus, pe care l-am trăit cu tot viul personulităţii mele…

Eram undeva în provincie, se pare că era un mic orăşel, într-o casă drăguţă de la periferie, din care nu reţin decât un coridor lateral, ce punea în comun două camere, cu o mobilă ciudată. Ştiu că era toată din lemn şi însăşi pereţii erau placaţi cu lemn sculptat, lăcuit. Atmosfera părea o înserare lipsită de lumină, dar având o căldură intimă, care te făcea să te gândeşti la o linişte binevoitoare. Părea că exist acolo, în acel decor, doar eu.
Din toată această falsă linişte s-a născut un zvon care s-a propagat, până la mine, nu prin panica ce o naşte evident o astfel de ştire, ci dimpotrivă printr-o tăcere înnebunitoare, o izolare aproape absolută şi încă ceva ce nu ştiu nici acum ce a fost. Din nimic am aflat vestea care mi s-a revelat ca un verdict: a început războiul atomic şi Bucureştiul nu mai există. Îmi persistă în minte o hartă verde militară, pe care se vedea o pată negră care creştea mereu tot mai mare şi mai mare, ameninţând cu o moarte sigură pe toţi cei conştienţi de raţiunea lor de a fi. Am încercat atunci un sentiment autentic: un sentiment de panică tăcută, un gol imens născut în suflet, un urlet fără sunet, o rană care iţi macină carnea dar nu dă naştere valurilor de sânge, un paradox trăit de un eu care în curând nu va mai fi eu. Nu era frica, groaza de moarte, impactul cu necunoscutul sau paradoxul războiului atomic, ci era pur şi simplu izolarea. Da, frica de izolare, frica de liniştea care a început să se lase peste tot, frica de liniştea dinaintea morţii.
Cu ochii minţii observam cum totul începea să încremenească în moarte: vedeam liniile de înaltă tensiune lipsite de bâzâitul lor firesc, oraşe lipsite de orice activitate, pustii, străbătute doar de vântul ce poartă această ciumă a secolului, născută din noi şi din mintea noastră; nu mai răsunau nici măcar apele, acum pline de mâl, tulburi şi îngheţate. Am simţit asta când toată casa s-a cufundat în nefiinţă, când aparatul de radio a încetat să mai existe prin sunet, când lumina s-a stins, devenind întuneric şi căldura s-a transformat în izolare rece. Încercam să realizez, cu cât mai mult sânge rece, dimensiunile situaţiei, dar frica sau altceva – poate rolul meu în acest scenariu – mă împingeau mereu către cele mai tragice imagini. Vedeam mereu în memorie harta verde cu acea pată neagră ca o plagă canceroasă, simţeam că trupul meu a murit epuizat şi doar sufletul mai rezistă, prin logica creierului cel domină sau măcar îl susţine. Ştiam că undeva o forţă negativă răstoarnă lumea dar nu voiam să accept puterea ei şi încercam mereu un compromis.
Dintr-o dată toată puterea mea de împotrivire a fost nimicită printr-un singur cuvânt: tata. Da, el nu era lângă mine să mă susţină cu forţa lui. Era plecat de acasă, era acolo unde …sau mai bine zis, a fost acolo când … Am simţit pentru prima oară că ceva s-a rupt în mine. Inima a început să mă înţepe ascuţit şi să bată nebuneşte, simţeam că am febră şi sunt nesigur de mine. Tata nu mai exista şi cu el odată a murit jumătate din sufletul meu …
Stau pe coridor şi privesc absent prin ferestra închisă încremenirea frunzelor proiectate pe vânătul cer neprietenos şi mort. Îmi vine nefiresc în minte ca fiecărui obiect să-i asociez adjectivul mort. Un nou şoc îmi răvăşeşte creierul şi îmi strigă un nou cuvânt: mama. Ştiu însă că mama este lângă mine, aici, în camera de alături. În câteva clipe sunt lângă ea. Părea că mă aşteptă. Pentru că prin cuvinte nu eram în stare să mă exprim, i-am comunicat prin ochi tot ceea ce aflasem şi tot ceea ce voiam să ştiu de la ea. Dar mama m-a privit trist, cu ochi care nu clipesc şi cu o faţă palidă. S-a ridicat şi a deschis uşa unui dulap ce nu părea să fi existat până atunci acolo. Înăuntrul lui întunericul stăpânea formele. Din nou groaza singurătăţii şi a izolării mi s-a trezit în minte.M-am aruncat lângă mama şi am început să plâng şi să strig: ,, mamă, nu pleca … ,,. Şi cu toate că a fost un vis, cred că am plâns într-adevăr căci îmi simţeam lacrimile calde pe obraz şi cred că am strigat în somn, căci nimic nu m-a reţinut să nu o fac, cu toată groaza clipei …
Mama însă doar m-a mângâiat pe obraz şi întorcându-se a intrat în acel dulap şi a dispărut. Acum ştiu că nici ea nici acel dulap nu mai există în acel loc. Întorc ochii către scaunul în care cu o clipă mai înainte a stat mama şi văd doar un abur închipuind chipul ei. Ştiu că sufletul i-a rămas alături de mine, ca şi cel al tatei şi că ar trebui să nu mă simt singur. Însă totul este îngrozitor şi continui să plâng fără sunet. Simt vidul ce mă înconjoară şi parcă nu mai am nevoie nici de aer, nici de lumină. Trăieşte doar amintirea din mine căci sufletul a murit deodată cu părinţii mei.
Din depărtare, peste păduri, am impresia că aud un zumzet; de fapt este vântul saturat de acei mici monştrii care poartă pretutindeni semnul şi sensul morţii.
Abia acum realizez că întreg scenariul s-a derulat în culori alb-negru şi că orice altă culoare ar fi fost de prisos în acest tablou mohorât al nonsensului.
Starea mea de şoc deviază dintr-o dată în dorinţa de a face tot ceea ce inevitabila moarte mă va împiedica să mai fac. Mă trezesc în cealaltă cameră, unde pe o canapea stă nemişcată, ca o păpuşă uitată, ea – o fată pe care o cunosc destul de bine, a cărui suflet mi se potriveşte, dar care nu avea ce să caute atunci acolo şi nici în mintea mea. Totuşi ea era acolo, cu privirea ei din care am înţeles că ştia şi ea totul. M-a luat de mînă şi m-a dus din nou în camera cealaltă. Trezit de amintirea mamei pierdute fug, trăgând-o de mână, din nou în camera cealaltă. Ea înţelegând privirea mea, se supune începând să se dezbrace absentă, lăsând să-i cadă hainele una câte una. Voiam doar să-mi pierd raţiunea şi ultimele clipe din viaţă în plăcerea fizică, căci cea mentală murise odată cu sufletul meu. Pierdusem plăcerea de a mai trăi ca om şi voiam să mor precum un animal. Atunci un nou fulger mi-a lovit raţiunea, când am privit hainele ei căzute pe jos, murdare, pline de mizerie, ca un păcat. Trupul care trebuia să fie o plăcere, devenise o bucată frumos modelată de pământ inert. Frumos dar sterp şi parcă plin de cenuşă, curgând încet pe podeaua camerei, năruind întregul trup. Am întors spatele acelei forme şi am ieşit iarăşi pe coridor să privesc afară, să privesc în faţă moartea nevăzută care bântuie deja peste tot. Mă încercă sentimentul epuizării, al golului şi al neîncrederii în ceea ce se numeşte Om. Mă simt pustiu şi bolnav. Aştept sfârşitul.

M-am rupt din acest vis făcând un efort fantastic. Simţeam că tremur din toată fiinţa, eram plin de apă, bolnav de febră şi cu creierul prins în imposibila revelaţie. Nu reuşeam să aprind lumina şi când reuşesc în cele din urmă, nu pot să mă ridic din pat. După ce beau un pahar de apă mă culc din nou, dar mi-e groază să adorm şi încerc să găsesc o logică la toate cele întâmplate. Nu există însă nici una. Arunc un gând în depărtare către părinţii mei: oare să se fi întâmplat ceva cu ei? Să fie o legătură între realitate şi visul meu ? Aproape că devin superstiţios.
Şi ce căuta ea în visul meu ? Nu ştiu, sau poate ştiu, dar nu vreau să recunosc …
Oricum ceva nu este în regulă cu mine. Sting lumina când ceasul arată ora 5. Deja noaptea a trecut şi sunt foarte, foarte obosit. Nu pot să gândesc nimic.
Ştiu doar că ieri seară am fost la discotecă, am băut ceva şi înainte de culcare am citit un rând din E.A. Poe.
Cu toate acestea visul a fost, rămâne şi va fi un coşmar groaznic ...



Dar nu mai groaznic decât întâlnirea de a 2-a zi cu prietenul meu, care mi-a şoptit la ureche: ,, Ei, cum te-a dansat aseară Marihuana? ,,. Brusc îmi amintesc seara petrecută la discotecă, băutura consumată şi o ţigară fumată, împrumut de la prietenul meu. Şi parcă mă văd mort, cu părinţii şi iubita mea ducându-mă la groapă. Ei sunt cei vii şi doar eu sunt mort şi nu invers…

Care mai vrei o ţigară, frate?