Era o lume ireală, o proiecţie iluzorie a unei vieţi nenăscute. Se pregăteau pentru viaţă prin aşteptare. Deocamdată conştientizau starea de a fi ceva, de a exista ca entităţi separate, dar nu în totalitate. Era ca o meditaţie a fiecăruia în parte, asupra sinelui propriu, fără a-şi pătrunde esenţa intimă. Nemişcarea însăşi era o stare percepută, dar nu pe deplin înţeleasă. Stăteau aliniaţi în rânduri dese în acea încăpere, ocupând întreg spaţiul, unul lângă celălalt. Semănau în aparenţa fizică unul cu celălalt. Când şi când energia gândului făcea pe câte unul dintre ei să tresară, determinând un val, ca o undă moale, ce se lovea de pereţii încăperii prin tresărirea reverberată de ceilalţi. Cu toţii gustau puterea acelui gând şi i se dedicau visându-l. În acele momente încăperea se umplea de o lumină stranie. În nemişcarea acelei lumi a apărut gândul. Plăcerea acestei noi stări se vedea în minusculele irizaţii ce străbăteau capetele lor aurii. Nu îi interesau altceva decât să afle ce gândeau ceilalţi, fiecare gândind la rândul său pentru plăcerea celorlalţi. Făcuseră un adevărat joc din a sorbi imediat gândul cel nou apărut şi de a tresări cu putere încercându-l. Gândul acela era în reprezentarea lor ca o energie regeneratoare. Uitaseră deja repaosul iniţial şi nefiinţa începuturilor. În miile de tresăriri şi gânduri au descoperit mişcarea şi din această mişcare, sunetul. La fiecare tresărire, corpurile lor se loveau uşor scoţând un sunet cristalin, o prelungă notă muzicală. Dacă acolo, în încăperea lor, ar fi existat lumină şi dacă vreunul dintre ei ar fi vrut, ar fi observat pe lângă tresărirea exterioară şi o lungă-prelungă zbatere interioară a structurii sale intime şi a celorlalţi deopotrivă, ca o reorganizare superioară, o împlinire. Dar nu putea fi vorba de aşa ceva. Deocamdată îşi simţeau doar prezenţa fizică şi locul propriu printre ceilalţi. Treptat gândul nu s-a mai identificat doar cu energia ce le pătrundea fiinţa, ci cu un semnal care cerea şi impunea acel sunet cristalin. Universul ce înconjura acea încăpere percepea acel sunet ca o vibraţie şi o transmitea oriunde, dar ei nu ştiau asta. Ca răspuns, poate altundeva începea să se nască un nou gând şi o nouă viaţă. Poate şi ei, Cei Ce Tresar, şi-au început viaţa astfel, răspunzând unui prim semnal. Dar acest prim semnal nu şi-l mai puteau aminti. De fapt nici nu aveau cum să-şi pună această întrebare căci întrebarea nu exista încă.
Au urmat milioanele de sunete cristaline propagate în spaţii, ca semn al evoluţiei gândului. Treptat sunetele s-au unit şi s-au transformat într-o muzică continuă, o notă infinită. Pereţii încăperii au început să vibreze din ce în ce mai constant, prinzând şi ei viaţă din viaţa dinlăuntru. Din miile de irizaţii ce le încununau capetele, a început să se înfiripe o lumină difuză şi încet, încet au văzut. S-au văzut între ei, şi-au perceput contururile fizice, au admirat frumuseţea şirurilor pe care le formau şi însăşi lumina ce abia se născuse din ei. Întrebarea, ca stare a gândirii, plutea în aer. Prima întrebare a pornit ca un fulger şi a paralizat întreaga comunitate. Lumina a devenit mai intensă. Gândeau într-o nouă formă. Încercau să conştientizeze fiinţa lor colectivă: ,, Cine suntem noi? “ Astfel a început prima revoluţie mentală a Celor Ce Tresar. Multitudinea gândurilor ce îi copleşeau nu mai putea fi un joc de sunet şi mişcare căci nu mai puteau fi toate înţelese clar. Dintr-o sforţare comună s-a născut cuvântul. Acea lungă-prelungă notă muzicală a tăcut, lăsând locul unei adevărate simfonii a cuvântului. Odată cu multitudinea cuvintelor a început şi curgerea torenţială a întrebărilor. La prima întrebare au căzut de acord, să-şi spună, că sunt Fiinţe. Multe alte întrebări următoare erau mărunte, neimportante, dar inerente oricărei evoluţii. Între ele însă răsăreau, ca nişte adevărate perle, marile probleme. A doua revoluţie civilizatoare a pornit din marginea încăperii. Una dintre Fiinţe, în vibraţia sa continuă, s-a lovit de nenumărate ori de un perete al încăperii. Până atunci totul a fost firesc, indiferent, dar acel ultim contact la simţit precum o îmbrăţişare caldă, ca ceva foarte moale, o adevărată plăcere. ,, Cine eşti? ” a răsunat întrebarea. Şi peretele a vibrat dar fără ai răspunde. Atunci a făcut diferenţa dintre Fiinţa de lângă el şi acel perete, ca fiind un obiect. L-a numit simplu Limita Fiinţei şi descoperirea sa a făcut încojurul încăperii. Toţi au dorit să-şi cunoască limita şi printr-o sforţare supremă a apărut un nou nivel al vieţii: mişcarea. Era trecerea de la viaţa statică la cea dinamică. Ordinea prestabilită s-a rupt şi rotindu-se uşor, unul pe lângă celălalt, au înţeles mişcarea şi limitele ei. Au descoperit legile mişcării, precum şi multe alte legi care au dat o nouă ordine vieţii interioare a încăperii. Feeria mişcării a născut o mulţime de jocuri şi preocupări. Unele Fiinţe se specializaseră în mişcare, altele în lumină, în gândire sau în tresăriri, fiecare conform propriilor sale plăceri. Mişcarea a favorizat cunoaşterea între Fiinţe. Au apărut ierarhiile şi s-a născut preţuirea între Fiinţe. Cuvântul evoluase deopotrivă cu mişcarea, transformându-se fiecare din ele într-o adevărată artă. Totul părea că a ajuns la limita superioară de dezvoltare. Era deja perfecţiunea …
Brusc însă s-au trezit cu toţii într-o nouă realitate. Cineva a avut gândul genial de a afla câte Fiinţe existau în mica lor lume şi a vestit comunităţii Celor Ce Tresar puterea numerelor. Era o nouă etapă, nebănuită. Totodată şi-au dat seama că nu se pot deosebi între ei, fiind foarte asemănători. O clipă s-a lăsat liniştea. Toţi gândeau. Şi ca într-o întoarcere în timp s-au mişcat încet şi au refăcut ordinea primordială, secvenţa vieţii statice. Impunând o regulă simplă, au pornit numărătoarea: unu, doi, trei … Fiecare tresărea strigându-şi numărul. Au reuşit şi de această dată: erau 100 de Fiinţe minunate. Tot atunci s-a rezolvat şi problema numelor: fiecare a fost la început un număr, dar mai apoi fiecare şi-a găsit propriul său nume. Era o splendoare să auzi cu câtă plăcere se strigau pe nume, gustând vibraţiile ecoului ce răzbătea din pereţi. Apar tot acum intimităţile, amiciţiile dar şi individualizările. Fiecare se voia un original în felul numelui său, un specializat. Multitudinea numelor şi cuvintelor a făcut necesară memorarea lor. Totul se voia exprimat în cuvinte şi memorat. Amintirile vieţii statice şi necesitatea păstrării lor în memoria comunităţii de Fiinţe a născut o nouă specializare: istoria. Ca o proiecţie a acesteia au apărut poveştile şi fabulaţiile. Uneori după jocuri şi discuţii savante, închipuiau istorisiri fantastice, nemaiauzite. Aşa s-a creat universul spiritual al lumii Fiinţelor. Au intuit Universul infinit, posibilele forţe puternice din exteriorul lumii lor, existenţa zeilor ce deţineau aceste forţe, vibraţia lor primordială … Au devenit religioşi şi au început să iubească, să adore. Apar sentimentele cele mai nobile. Fiinţele învăţară să se preocupe de sufletul lor, de zbaterea fluidului interior metafizic. Descoperă filosofia, meditaţia, dorinţa de desăvârşire. Gândul trece dincolo de pereţii vibratori ai încăperii pulsând tot mai departe eterna întrebare fără răspuns: ,, Cine suntem noi cu adevărat ?“
Timpul era veşnic, Fiinţele erau veşnice şi ele au evoluat perfect până la apariţia Marii Fisuri. Da, o fisură în peretele încăperii, în Limita Fiinţei. Vibraţiile continue au năruit soliditatea construcţiei. Lumina intensă care a pătruns în interior, a eclipsat lumina difuză a capetelor lor gânditoare. Toţi au strigat într-un glas: ,, Acolo este El, Perfectul, Supremul!” şi toţi au vrut să-l cunoască. După ezitări, au deschis solemn a treia etapă a evoluţie lor: Marea Expansiune. Au lărgit cu grijă fisura şi prin lumina orbitoare au ieşit afară din încăperea lor, în vastul univers înconjurător …
Lumina stăpânitoare le-a descoperit adevărata identitate. Ele, Fiinţele, Cei Ce Tresar, nu erau decât 100 de flacoane de parfum gânditoare. Ieşeau treptat, una câte una, din cutia lor de ambalaj cartonat aflată undeva în vârful unei piramide de cutii, într-un depozit imens. Prea aproape de lumina becului incandescent din tavan, ele fiinţele au început să vibreze, să gândească şi să trăiască.
Dezvoltarea lor a continuat şi după Marea Expansiune, devenind eliberatorii tuturor celorlalte fiinţe închise încă în cutiile lor. Aşa s-a născut un popor imens de Fiinţe gânditoare care au cuprins tot universul Marii Încaperi, a depozitului, până la a doua Limită a Fiinţei, pereţii. Însă viaţa lor devenind imensă ca şi universul în care deja locuiau, întreaga lor evoluţie nu mai putea fi urmărită sau cunoscută …
Singur doar Supremul Zeu Creator Becul, mai putea să-i vadă pe toţi în diversitatea existenţelor lor.
***
Au urmat milioanele de sunete cristaline propagate în spaţii, ca semn al evoluţiei gândului. Treptat sunetele s-au unit şi s-au transformat într-o muzică continuă, o notă infinită. Pereţii încăperii au început să vibreze din ce în ce mai constant, prinzând şi ei viaţă din viaţa dinlăuntru. Din miile de irizaţii ce le încununau capetele, a început să se înfiripe o lumină difuză şi încet, încet au văzut. S-au văzut între ei, şi-au perceput contururile fizice, au admirat frumuseţea şirurilor pe care le formau şi însăşi lumina ce abia se născuse din ei. Întrebarea, ca stare a gândirii, plutea în aer. Prima întrebare a pornit ca un fulger şi a paralizat întreaga comunitate. Lumina a devenit mai intensă. Gândeau într-o nouă formă. Încercau să conştientizeze fiinţa lor colectivă: ,, Cine suntem noi? “ Astfel a început prima revoluţie mentală a Celor Ce Tresar. Multitudinea gândurilor ce îi copleşeau nu mai putea fi un joc de sunet şi mişcare căci nu mai puteau fi toate înţelese clar. Dintr-o sforţare comună s-a născut cuvântul. Acea lungă-prelungă notă muzicală a tăcut, lăsând locul unei adevărate simfonii a cuvântului. Odată cu multitudinea cuvintelor a început şi curgerea torenţială a întrebărilor. La prima întrebare au căzut de acord, să-şi spună, că sunt Fiinţe. Multe alte întrebări următoare erau mărunte, neimportante, dar inerente oricărei evoluţii. Între ele însă răsăreau, ca nişte adevărate perle, marile probleme. A doua revoluţie civilizatoare a pornit din marginea încăperii. Una dintre Fiinţe, în vibraţia sa continuă, s-a lovit de nenumărate ori de un perete al încăperii. Până atunci totul a fost firesc, indiferent, dar acel ultim contact la simţit precum o îmbrăţişare caldă, ca ceva foarte moale, o adevărată plăcere. ,, Cine eşti? ” a răsunat întrebarea. Şi peretele a vibrat dar fără ai răspunde. Atunci a făcut diferenţa dintre Fiinţa de lângă el şi acel perete, ca fiind un obiect. L-a numit simplu Limita Fiinţei şi descoperirea sa a făcut încojurul încăperii. Toţi au dorit să-şi cunoască limita şi printr-o sforţare supremă a apărut un nou nivel al vieţii: mişcarea. Era trecerea de la viaţa statică la cea dinamică. Ordinea prestabilită s-a rupt şi rotindu-se uşor, unul pe lângă celălalt, au înţeles mişcarea şi limitele ei. Au descoperit legile mişcării, precum şi multe alte legi care au dat o nouă ordine vieţii interioare a încăperii. Feeria mişcării a născut o mulţime de jocuri şi preocupări. Unele Fiinţe se specializaseră în mişcare, altele în lumină, în gândire sau în tresăriri, fiecare conform propriilor sale plăceri. Mişcarea a favorizat cunoaşterea între Fiinţe. Au apărut ierarhiile şi s-a născut preţuirea între Fiinţe. Cuvântul evoluase deopotrivă cu mişcarea, transformându-se fiecare din ele într-o adevărată artă. Totul părea că a ajuns la limita superioară de dezvoltare. Era deja perfecţiunea …
Brusc însă s-au trezit cu toţii într-o nouă realitate. Cineva a avut gândul genial de a afla câte Fiinţe existau în mica lor lume şi a vestit comunităţii Celor Ce Tresar puterea numerelor. Era o nouă etapă, nebănuită. Totodată şi-au dat seama că nu se pot deosebi între ei, fiind foarte asemănători. O clipă s-a lăsat liniştea. Toţi gândeau. Şi ca într-o întoarcere în timp s-au mişcat încet şi au refăcut ordinea primordială, secvenţa vieţii statice. Impunând o regulă simplă, au pornit numărătoarea: unu, doi, trei … Fiecare tresărea strigându-şi numărul. Au reuşit şi de această dată: erau 100 de Fiinţe minunate. Tot atunci s-a rezolvat şi problema numelor: fiecare a fost la început un număr, dar mai apoi fiecare şi-a găsit propriul său nume. Era o splendoare să auzi cu câtă plăcere se strigau pe nume, gustând vibraţiile ecoului ce răzbătea din pereţi. Apar tot acum intimităţile, amiciţiile dar şi individualizările. Fiecare se voia un original în felul numelui său, un specializat. Multitudinea numelor şi cuvintelor a făcut necesară memorarea lor. Totul se voia exprimat în cuvinte şi memorat. Amintirile vieţii statice şi necesitatea păstrării lor în memoria comunităţii de Fiinţe a născut o nouă specializare: istoria. Ca o proiecţie a acesteia au apărut poveştile şi fabulaţiile. Uneori după jocuri şi discuţii savante, închipuiau istorisiri fantastice, nemaiauzite. Aşa s-a creat universul spiritual al lumii Fiinţelor. Au intuit Universul infinit, posibilele forţe puternice din exteriorul lumii lor, existenţa zeilor ce deţineau aceste forţe, vibraţia lor primordială … Au devenit religioşi şi au început să iubească, să adore. Apar sentimentele cele mai nobile. Fiinţele învăţară să se preocupe de sufletul lor, de zbaterea fluidului interior metafizic. Descoperă filosofia, meditaţia, dorinţa de desăvârşire. Gândul trece dincolo de pereţii vibratori ai încăperii pulsând tot mai departe eterna întrebare fără răspuns: ,, Cine suntem noi cu adevărat ?“
Timpul era veşnic, Fiinţele erau veşnice şi ele au evoluat perfect până la apariţia Marii Fisuri. Da, o fisură în peretele încăperii, în Limita Fiinţei. Vibraţiile continue au năruit soliditatea construcţiei. Lumina intensă care a pătruns în interior, a eclipsat lumina difuză a capetelor lor gânditoare. Toţi au strigat într-un glas: ,, Acolo este El, Perfectul, Supremul!” şi toţi au vrut să-l cunoască. După ezitări, au deschis solemn a treia etapă a evoluţie lor: Marea Expansiune. Au lărgit cu grijă fisura şi prin lumina orbitoare au ieşit afară din încăperea lor, în vastul univers înconjurător …
Lumina stăpânitoare le-a descoperit adevărata identitate. Ele, Fiinţele, Cei Ce Tresar, nu erau decât 100 de flacoane de parfum gânditoare. Ieşeau treptat, una câte una, din cutia lor de ambalaj cartonat aflată undeva în vârful unei piramide de cutii, într-un depozit imens. Prea aproape de lumina becului incandescent din tavan, ele fiinţele au început să vibreze, să gândească şi să trăiască.
Dezvoltarea lor a continuat şi după Marea Expansiune, devenind eliberatorii tuturor celorlalte fiinţe închise încă în cutiile lor. Aşa s-a născut un popor imens de Fiinţe gânditoare care au cuprins tot universul Marii Încaperi, a depozitului, până la a doua Limită a Fiinţei, pereţii. Însă viaţa lor devenind imensă ca şi universul în care deja locuiau, întreaga lor evoluţie nu mai putea fi urmărită sau cunoscută …
Singur doar Supremul Zeu Creator Becul, mai putea să-i vadă pe toţi în diversitatea existenţelor lor.
***
