Când am fugit de la castelul mamei, am fugit pentru că ne-am certat de la nu mai ştiu ce şi în fond mă cam săturasem de bezna de acolo.
Nu e nici o ruşine să o spun: mama este o vrăjitoare. Dar mie nu-mi plac vrăjile ei şi am fugit. În plus cred că nici nu sunt copilul ei cel mai iubit, favoritul fiind fratele meu mai mare, care mă urmăreşte tot timpul ca o piază rea. Nu ştiu dacă o face în serios sau în glumă, dar nu suport să fiu văzut mereu şi mereu de aceiaşi ochi. Să vă spun un secret: fratele meu are un câine. Nu este un secret, dacă stai şi te gândeşti puţin, dar acest câine este de fapt o prelungire a fratelui meu. Îl trimite oriunde el nu poate ajunge la timp. V-aţi prins că şi el este un vrăjitor. Chipul lui este acela al unui tânăr dar nu aş vrea să-i ştiu adevărata vârstă şi înfăţişare. După excesele pe care le face în ale vrăjitorie, luându-i bineînţeles în calcul şi greşelile, ştiu că este de o urâţenie completă. Dacă vă mai spun că întunericul din castel se datorează tocmai prostiilor lui, îmi veţi da dreptate pe deplin. Nici mama nu este de acord tot timpul cu el şi uneori se ceartă punând uşile să se izbească în canaturi. Nu mai suport astfel de lucruri. M-am săturat de vrăjile lor şi de castel şi de tot. Am un chef nebun să evadez, să cunosc lumea ce mă înconjoară. Am fugit de acasă ziua şi am mers încet, foarte încet, încercând să descopăr capcanele puse peste tot de fratele meu. Da, l-am văzut ascunzându-se sub o brazdă de iarbă şi l-am legat acolo cu o vrajă, să aibă un timp altă ocupaţie şi să-mi dea suficient timp să mă îndepărtez. După cum se ştie, fiecare vrăjitor are voie să-şi facă mendrele numai şi numai pe terenul şi văzduhul personal. Sunt atât de mulţi vrăjitori în lume, încât ar ieşi un adevărat balamuc dacă s-ar produce fiecare aiurea, după cum îi vine cheful. Pe negândite grăbesc pasul, soarele coborând deja înspre apus. Noaptea nu aveam încă forţa necesară ruperii de pământurile castelului, vrăjile de protecţie ale domeniului nostru fiind foarte puternice.
Afurisitul de câine al fratelui meu îmi taie calea de prea mult ori şi nu pot să-l mai suport fie şi pentru faptul că nu are încă un nume. Idiotul, de fapt nici nu l-ar striga nimeni pe nume, ce ăsta este câine adevărat? E vizibil dezorientat şi ştiu de ce. Pentru că e un prost. Şi cum fratele meu are încă de lucru cu vraja mea, mi-am plimbat privirea pe coada lui şi instantaneu s-a postat la intrarea unei hrube întunecoase, aşteptând să iasă de acolo probabil mama dracului. Prostul şi idiotul, uf, m-am săturat de el.
Am ieşit tocmai la timp din cuprinsul castelului. Iuhuhuuuu!!! Ce bine este când eşti singur. Adorabil de singur. E o adevărată bucurie să nu ştii ce ai de făcut sau ce urmează să se întâmple, căci nici vrăjitorii cei mari, darămit eu, nu au voie să se folosească de puterile lor în teritoriu comun. Părerea mea este că pe aici sunt indivizi care nu au nici în mânecă cu vrăjitoria şi sigur asta îi ajută să trăiască. Acum îmi pare rău că nu am conceput câteva monede, înainte de plecare, aici totul având un preţ. În fine mă descurc eu, ce nu am mai răbdat de foame când eram mic şi mama m-a pedepsit, fiindcă mutasem uşa castelului, de la parter la etajul 1 şi ea căzuse vreo cinci nivele de era să intre în conflict cu vrăjitorii subterani de la supraveghere. Da, m-a pedepsit să stau pe coşul casei într-un picior. De obicei nu e cine ştie ce, dar atunci era un fum groaznic. Mama tocmai lucra la nişte vrăji pirotehnice şi fumigene şi uitând de mine m-a lăsat acolo vreo 3 zile. Când m-a coborât, din priviri, jos pe pământ îmi venea să nasc, dar nu aveam ce. Dar şi eu m-am răzbunat înnodându-i motanul plimbăreţ de clanţa unei uşi, tocmai când începea cearta dintre mama şi fratele meu. A fost un spectacol magnific cu miorlăituri, lătrături, bufnituri şi scârţâituri pe săturate. Presupun că de asta s-a supărat mama pe mine. Motanul nu mai era bun de nimic şi a fost transformat într-un corb. Mama se vede că era într-o pasă proastă, când a făcut această vrajă de modificare. De fapt a regretat-o sincer când împiedicându-se în zborul de noapte de el, era să facă praf mătura moştenită de la bunica. Bietul motan a ajuns astfel pe post de far de noapte în turnul castelului. Face o lumină de îţi vine să plângi şi cum eu nu sunt prea sentimental din fire, mi-am zis că lumea e prea mică pentru trei inşi şi vrăjile lor, aşa că trebuie să o iau pe cont propriu pentru o vreme, până îşi termină mama revizia tehnică.
Ei, tot vorbind de amintiri am ajuns pe marginea unui râu. Ce frumos, e deja noapte şi pe cer e numai Luna, … nu, nu , gata cu versurile. Ce eu nu mai pot avea secrete? Mă reperează aştia de la controlul conduitei şi mă exportă la vreun cenaclu de compus vrăji cu rimă. Mai bine tac şi vorbesc în gând. Uf, Mare Mag, era să-mi rup gâtul pe vreascul ăsta. Ia uite că totuşi nu e un vreasc. Nu-mi vine să cred: o punguţă sunătoare. Ce bine ar fi să am nişte bănuţi în buzunar. Numai să nu fie vreo şmecherie hidoasă înăuntru că nu-mi place. Adică ce spun eu, asta nu se poate, aici e teritoriul comun. Ciudată şi punga asta: are în ea doi papucei mici, mici de tot şi parcă sunt de piatră. Degeaba încerc să-mi amintesc ceva similar din cartea de vraji, memoria nu mă ajută. Adică memoria e bună, dar cartea e veche de 13 generaţii. Drace, papucii au început să crească în mâna mea şi e imposibil dar şi peisajul a devenit altul. E acelaşi râu dar străjuit pe ambele maluri de câte o alee cu băncuţe şi felinare aprinse ca în urmă cu …
Hopa, am băgat-o pe mânecă şi am căzut în capcană. Idiotul ăla de câine iar trece pe lângă mine, dar acum chiar e degeaba, nu e decât un câine bun să facă pipi la rădăcina unui copac. Problema mea este că aici nu prea seamănă a teritoriu comun şi cred din ce în ce mai mult că mama s-a ramolit rău de tot dacă nu-şi mai cunoaşte nici vecinii. Dar răzbunarea mea va fi cruntă sau … crudă, mă rog, cum e mai bine spus: am să bag câinele lui frate-miu în ceaunul de vrăji al mamei şi un timp, voi scăpa şi de câine şi de plictiseală. Dar să vedem pe ce mâini de vrăjitor am încăput acum. Oricum de murit nu mor, dar o bătaie frumoasă tot e posibil să primesc. Numai să nu fie cu fulgere fiindcă nu-mi place: mă gâdilă în tălpi şi bănuiesc că e şi o alergie la mijloc.
Papucii sunt teribili, fără să vreau i-am încălţat, sunt tari şi comozi în acelaşi timp şi nu fac zgomot. Culmea e că văd lume mergând într-un singur sens pe alei, fiecare ins purtând ceva în mână. Seamănă cu nişte bidoane transparente, mai mari sau mai mici, având în ele un lichid ca laptele. O fi vreo turmă pe aici, dar ce e cu atâta lume? Ei na, întreb şi eu ca la lecţiile de bucătărie. După ei înainte pentru că unde sunt mai mulţi e mai multă minte – asta o spunea tata înainte de a fi chemat undeva în lumea spiritelor. Ne-a lăsat pe noi ăştia mici să suportăm toate toanele mamei. Ceva tot nu e în regulă însă: am impresia că merg oblic cu verticala normalului. Asta zic şi eu problemă majoră, dar uite-i şi pe ceilalţi merg la fel. Dar ei au în mână ceva-ul ăla, pe când eu … hait, că am şi eu ceva-ul ăla. În particular fie spus, sigur punguliţa aia mi-a jucat o festa nemaipomenită. Vorba măgarului de frate-miu: ,, haiul nu e hai destul dacă n-are ambalaj bun,,. Pornesc vesel, cu bidonaşul meu gravitaţional, după ceilalţi bieţi prizonieri. Încercând, ca unul mai tânăr şi mai voinic, să ies din alee, constat plăcut enervat că bidonaşul mă poartă, ca pe un nevăzător, pe drumul nebunilor. Măcar de s-ar isprăvi mai repede comedia. Ce mai vrajă, cu papuci şi bidonaş. Mi se pare cunoscută, dar nu ştiu ce şi de ce. Mai bine mă uit pe cer la Lună. E placidă ca o roată de brânză, fără strălucire, e al naibii de obosită, cred. Păi după atâtea nopţi nedormite oricine s-ar pune pe gânduri. O fi având interesele ei, ce noi nu avem? Oare i-a spus cineva vreodată, aşa în glumă, că e cam curvă? Nu tu un liber sau un concediu de refacere. Nu ştiu de ce mă înfurii pe ea: Tâmpita ! Dar nu e prea plăcut să faci pe roboţelul teleghidat.
Intru într-un oraş fantomatic şi încerc să nu-l bag în seamă. Meditez la ceva cu Luna, draci, mama şi eu. Când oare va reveni tata să mă ia cu el, doar mi-a promis. Sunt destul de mare şi m-am săturat de muzeul ăla de castel tâmpit. Uf, am un fix cu tâmpitul ăsta. Dar ce pot să fac, nu sunt şi eu tot un tâmpit acum? Dar poate că nu. Ce naiba, nu mai sunt un sugaci care închipuie balauri. Iată şi destinaţia călătoriei mele forţate. Are de toate: vitrină, lumini, înghesuială, bidoane şi fraieri. Să vedem ce scrie: LOLA-LOTO-COFETARIE-DELICATESURI. Din prostie în prostie, poftim acum şi desertul. Numai de loterii şi prăjituri îmi arde mie acum. Mă aşez la rândul care se termină în stradă şi aştept. Ciudat, încep să simt o adevărată plăcere stând aici. Sigur eram aşteptat aici, altfel sentimentul la mine nu se naşte prea uşor. Mă bucur ca un copil privind cât de repede merge rândul. Deja sunt înăuntru, lumea stă care rezemată de pereţi, care în funduleţ pe jos şi işi privesc, din când în când, bidonaşele. E o atmosferă deconectantă, ca la piaţă, cu un zumzet monoton. Iată-l pe un bărbat, un adevărat mascul, ieşind din cămăruţa cu secrete, spre care mergem toţi. Şi-a pierdut bidonaşul dar poartă în mâini un tortuleţ pus într-un mic vas colorat. Aspectul e încântător dar tot nu-i înţeleg rostul. În plus observ că tipul nu e prea încântat. Nu prea cred în loterii şi nu mă hazardez cu astfel de ocazii. Eu cred doar în steaua mea şi cam atât. Dacă e să am vreun noroc îl voi avea, dacă nu, am să capăt, la fel ca ceilalţi, un tort şi gata. Sunt deja lângă uşă. În faţa mea o tipă, cam urâtă, tocmai a intrat. Nu are noroc şi iese imediat cu un tort, identic ca model, cu toate celelalte de până acum. Intru şi eu cu bidonaşul meu. Am o jenă cu el dar, dacă aşa e moda, n-am ce-i face. Traversez un mic culoar şi trec pragul altei uşi. Cel din urma mea aşteaptă răbdător să ies. Îl văd privind aiurea pe fereastră.
Camera în care tocmai intram era toată tapetată cu sutele de chipuri ale unei fete formidabil de frumoase. Era chiar acea Lola surâzătoare din reclama de la intrare. Nu, nu e nici o vrăjitorie la mijloc. Frumuseţea absolută nu se obţine decât de la natură, iar originalul fotografiilor se află chiar lângă mine, pentru comparaţie. Lola e încântătoare dar pare plictisită de munca pe care o face. Nu-mi adresează nici un cuvânt şi nici nu văd de ce ar face-o. Mă îndeamnă cu un gest să torn din bidon în vasul ce se află pe masa dintre noi. Mă execut, sedus de întâmplare şi mă simt mai mult beat decât treaz. Parcă aş fi băut extract de beladonă, ca în copilărie. În tăcere privesc mişcările Lolei, felul cum aşează în vas câteva chestii, închipuind nişte pâinişoare, ce plutesc în lichidul alb. Se apleacă să culeagă ceva de jos iar eu nu mă mai satur privind-o. O clipă tresar din visare şi mă trezesc spunând ,, Au dispărut !,,. Vorbeam de pâinişoarele din lapte. Lola mă priveşte atent şi surâde din colţul buzelor. Ridică mâna şi mai aşează câteva în acelaşi lichid. Din nou revin la beatitudinea dinainte şi nu găsesc nimic care să nu-mi placă la ea. Străbunicii noştrii vorbeau de un sentiment ciudat ce a lovit lumea cândva în trecut şi care astăzi şi-a pierdut înţelesul. Cum naiba-i spunea …. Presupun că ceea ce simt eu acum e undeva pe aproape de acel sentiment. Constat cu plăcere că am şi eu sentimente mai nobile. Nu aş mai pleca de aici sub nici un motiv dar totuşi trebuie să o fac. Lola îmi arată cu degetul vasul de pe masă, în care se află banalul tortuleţ. Nici ca aspect nu e ceva deosebit: un tort circular tăiat în mijloc de o linie proeminentă roşie şi având câte un cerculeţ mov în centrul fiecărui semicerc. Sunt atât de dezamăgit încât mă revolt într-un monolog cu ea: ,, Numai atât?,, , ea dă din cap afirmativ. ,, Înseamnă că nu am câştigat? ,, ea nu-mi răspunde nimic. ,, Atunci de ce fiecare primeşte acelaşi lucru, când văd clar că fiecare are un altfel de bidonaş şi după cum vezi eu mai am încă ceva în bidonaşul meu? ,, ea îmi răspunde printr-un gest al mâinii, ceva în sensul că nu e treaba mea să înţeleg toate acestea. Resemnat cu înfrângerea mea întreb pe negândite: ,, La plecare îmi dai voie să te sărut ?,,. Profit de uimirea Lolei şi o sărut prelung, cu o savoare nepereche. O sărut cu ochii deschişi, să nu cred cumva că dorm. Prin tavanul transparent, privesc Luna de pe cer şi deodată am sentimentul că nici ea nu mai este aceeaşi. Acum avea un mic cerculeţ albastru în stânga sus şi era mult mai arătoasă aşa. Mă smulg din lipiciosul sărut şi privesc tortuleţul meu de pe masă: e precum Luna – cu un cerculeţ în stânga sus. Simt o bucurie fără margini, privind o Lola zâmbitoare şi nedumerită. Strig ceea ce ştiu doar eu: ,, Am reuşit, am câştigat Lola ! ,,. În fuga evenimentelor privesc în lungul coridorului şi el mi se pare cu mult mai lung. La capătul lui un ciorchine de capete privesc spre noi cu o curiozitate maximă. Totul dispare când, de după o uşă masivă, apare mama Lolei care-şi priveşte întrebător fiica. Lola extaziată îi răspunde: ,, Mamă l-am găsit, el este! ,, şi îşi încolaci braţele în jurul gâtului meu…
Rămânem iarăşi singuri şi Lola începe să-mi susure la ureche tot felul de idei fanteziste. De fapt cred că şi ea e o mică vrăjitoare. Nu se poate altfel. Dar în chestia cu prăjiturile a ajutat-o puţin şi mama ei. Asta însă nu mai contează. Deodată Lola începe să-şi arunce hainele de pe ea şi rămâne goală în faţa mea. ,, Acum va trebui să ne căsătorim!,, spuse ea şi mă plachează într-un pat apărut instantaneu în mijlocul camerei. Trăiesc aceste clipe în decoruri mişcătoare şi fie din cauza căsătoriei, fie gândindu-mă la Lola, simt cum mă prăbuşesc într-o somnolenţă stranie şi mă fac mic, mic, mic, în vreme ce Lola îmi repetă tot felul de lucruri pe care eu nu le mai înţeleg…
Brusc îmi amintesc de o fată pe care, nişte babe ghicitoare, mi-au ursit-o numai mie. Acum ştiu că ea este Lola. Îmi vine să mor de fericire şi chiar mor căci mă trezesc din toate acestea chiar în faţa castelului mamei. Nu mai există nici Lola, nici tortuleţul, nici nimic. În loc să fie o realitate, a fost doar un vis. Şi măcar dacă ar fi fost propriul meu vis şi nu şi-ar fi băgat nasul măgarul de frate-miu… Sau poate e numai al meu, cine ştie. Am să aflu eu ce şi cum. Îmi e o silă groaznică şi mă simt ca un ied plouat. Ridic mâna şi chiar comand o ploaie torenţială care mă udă din cap până în picioare. Văd sosind lângă mine câinele acela afurisit , garda mea de corp, care nu este a mea. De unde vine el oare?
… Dar poate nu a fost tocmai un vis, ci un viitor posibil, o premoniţie, o predestinare.
Marş potaie, du-te dracului!
Nu e nici o ruşine să o spun: mama este o vrăjitoare. Dar mie nu-mi plac vrăjile ei şi am fugit. În plus cred că nici nu sunt copilul ei cel mai iubit, favoritul fiind fratele meu mai mare, care mă urmăreşte tot timpul ca o piază rea. Nu ştiu dacă o face în serios sau în glumă, dar nu suport să fiu văzut mereu şi mereu de aceiaşi ochi. Să vă spun un secret: fratele meu are un câine. Nu este un secret, dacă stai şi te gândeşti puţin, dar acest câine este de fapt o prelungire a fratelui meu. Îl trimite oriunde el nu poate ajunge la timp. V-aţi prins că şi el este un vrăjitor. Chipul lui este acela al unui tânăr dar nu aş vrea să-i ştiu adevărata vârstă şi înfăţişare. După excesele pe care le face în ale vrăjitorie, luându-i bineînţeles în calcul şi greşelile, ştiu că este de o urâţenie completă. Dacă vă mai spun că întunericul din castel se datorează tocmai prostiilor lui, îmi veţi da dreptate pe deplin. Nici mama nu este de acord tot timpul cu el şi uneori se ceartă punând uşile să se izbească în canaturi. Nu mai suport astfel de lucruri. M-am săturat de vrăjile lor şi de castel şi de tot. Am un chef nebun să evadez, să cunosc lumea ce mă înconjoară. Am fugit de acasă ziua şi am mers încet, foarte încet, încercând să descopăr capcanele puse peste tot de fratele meu. Da, l-am văzut ascunzându-se sub o brazdă de iarbă şi l-am legat acolo cu o vrajă, să aibă un timp altă ocupaţie şi să-mi dea suficient timp să mă îndepărtez. După cum se ştie, fiecare vrăjitor are voie să-şi facă mendrele numai şi numai pe terenul şi văzduhul personal. Sunt atât de mulţi vrăjitori în lume, încât ar ieşi un adevărat balamuc dacă s-ar produce fiecare aiurea, după cum îi vine cheful. Pe negândite grăbesc pasul, soarele coborând deja înspre apus. Noaptea nu aveam încă forţa necesară ruperii de pământurile castelului, vrăjile de protecţie ale domeniului nostru fiind foarte puternice.
Afurisitul de câine al fratelui meu îmi taie calea de prea mult ori şi nu pot să-l mai suport fie şi pentru faptul că nu are încă un nume. Idiotul, de fapt nici nu l-ar striga nimeni pe nume, ce ăsta este câine adevărat? E vizibil dezorientat şi ştiu de ce. Pentru că e un prost. Şi cum fratele meu are încă de lucru cu vraja mea, mi-am plimbat privirea pe coada lui şi instantaneu s-a postat la intrarea unei hrube întunecoase, aşteptând să iasă de acolo probabil mama dracului. Prostul şi idiotul, uf, m-am săturat de el.
Am ieşit tocmai la timp din cuprinsul castelului. Iuhuhuuuu!!! Ce bine este când eşti singur. Adorabil de singur. E o adevărată bucurie să nu ştii ce ai de făcut sau ce urmează să se întâmple, căci nici vrăjitorii cei mari, darămit eu, nu au voie să se folosească de puterile lor în teritoriu comun. Părerea mea este că pe aici sunt indivizi care nu au nici în mânecă cu vrăjitoria şi sigur asta îi ajută să trăiască. Acum îmi pare rău că nu am conceput câteva monede, înainte de plecare, aici totul având un preţ. În fine mă descurc eu, ce nu am mai răbdat de foame când eram mic şi mama m-a pedepsit, fiindcă mutasem uşa castelului, de la parter la etajul 1 şi ea căzuse vreo cinci nivele de era să intre în conflict cu vrăjitorii subterani de la supraveghere. Da, m-a pedepsit să stau pe coşul casei într-un picior. De obicei nu e cine ştie ce, dar atunci era un fum groaznic. Mama tocmai lucra la nişte vrăji pirotehnice şi fumigene şi uitând de mine m-a lăsat acolo vreo 3 zile. Când m-a coborât, din priviri, jos pe pământ îmi venea să nasc, dar nu aveam ce. Dar şi eu m-am răzbunat înnodându-i motanul plimbăreţ de clanţa unei uşi, tocmai când începea cearta dintre mama şi fratele meu. A fost un spectacol magnific cu miorlăituri, lătrături, bufnituri şi scârţâituri pe săturate. Presupun că de asta s-a supărat mama pe mine. Motanul nu mai era bun de nimic şi a fost transformat într-un corb. Mama se vede că era într-o pasă proastă, când a făcut această vrajă de modificare. De fapt a regretat-o sincer când împiedicându-se în zborul de noapte de el, era să facă praf mătura moştenită de la bunica. Bietul motan a ajuns astfel pe post de far de noapte în turnul castelului. Face o lumină de îţi vine să plângi şi cum eu nu sunt prea sentimental din fire, mi-am zis că lumea e prea mică pentru trei inşi şi vrăjile lor, aşa că trebuie să o iau pe cont propriu pentru o vreme, până îşi termină mama revizia tehnică.
Ei, tot vorbind de amintiri am ajuns pe marginea unui râu. Ce frumos, e deja noapte şi pe cer e numai Luna, … nu, nu , gata cu versurile. Ce eu nu mai pot avea secrete? Mă reperează aştia de la controlul conduitei şi mă exportă la vreun cenaclu de compus vrăji cu rimă. Mai bine tac şi vorbesc în gând. Uf, Mare Mag, era să-mi rup gâtul pe vreascul ăsta. Ia uite că totuşi nu e un vreasc. Nu-mi vine să cred: o punguţă sunătoare. Ce bine ar fi să am nişte bănuţi în buzunar. Numai să nu fie vreo şmecherie hidoasă înăuntru că nu-mi place. Adică ce spun eu, asta nu se poate, aici e teritoriul comun. Ciudată şi punga asta: are în ea doi papucei mici, mici de tot şi parcă sunt de piatră. Degeaba încerc să-mi amintesc ceva similar din cartea de vraji, memoria nu mă ajută. Adică memoria e bună, dar cartea e veche de 13 generaţii. Drace, papucii au început să crească în mâna mea şi e imposibil dar şi peisajul a devenit altul. E acelaşi râu dar străjuit pe ambele maluri de câte o alee cu băncuţe şi felinare aprinse ca în urmă cu …
Hopa, am băgat-o pe mânecă şi am căzut în capcană. Idiotul ăla de câine iar trece pe lângă mine, dar acum chiar e degeaba, nu e decât un câine bun să facă pipi la rădăcina unui copac. Problema mea este că aici nu prea seamănă a teritoriu comun şi cred din ce în ce mai mult că mama s-a ramolit rău de tot dacă nu-şi mai cunoaşte nici vecinii. Dar răzbunarea mea va fi cruntă sau … crudă, mă rog, cum e mai bine spus: am să bag câinele lui frate-miu în ceaunul de vrăji al mamei şi un timp, voi scăpa şi de câine şi de plictiseală. Dar să vedem pe ce mâini de vrăjitor am încăput acum. Oricum de murit nu mor, dar o bătaie frumoasă tot e posibil să primesc. Numai să nu fie cu fulgere fiindcă nu-mi place: mă gâdilă în tălpi şi bănuiesc că e şi o alergie la mijloc.
Papucii sunt teribili, fără să vreau i-am încălţat, sunt tari şi comozi în acelaşi timp şi nu fac zgomot. Culmea e că văd lume mergând într-un singur sens pe alei, fiecare ins purtând ceva în mână. Seamănă cu nişte bidoane transparente, mai mari sau mai mici, având în ele un lichid ca laptele. O fi vreo turmă pe aici, dar ce e cu atâta lume? Ei na, întreb şi eu ca la lecţiile de bucătărie. După ei înainte pentru că unde sunt mai mulţi e mai multă minte – asta o spunea tata înainte de a fi chemat undeva în lumea spiritelor. Ne-a lăsat pe noi ăştia mici să suportăm toate toanele mamei. Ceva tot nu e în regulă însă: am impresia că merg oblic cu verticala normalului. Asta zic şi eu problemă majoră, dar uite-i şi pe ceilalţi merg la fel. Dar ei au în mână ceva-ul ăla, pe când eu … hait, că am şi eu ceva-ul ăla. În particular fie spus, sigur punguliţa aia mi-a jucat o festa nemaipomenită. Vorba măgarului de frate-miu: ,, haiul nu e hai destul dacă n-are ambalaj bun,,. Pornesc vesel, cu bidonaşul meu gravitaţional, după ceilalţi bieţi prizonieri. Încercând, ca unul mai tânăr şi mai voinic, să ies din alee, constat plăcut enervat că bidonaşul mă poartă, ca pe un nevăzător, pe drumul nebunilor. Măcar de s-ar isprăvi mai repede comedia. Ce mai vrajă, cu papuci şi bidonaş. Mi se pare cunoscută, dar nu ştiu ce şi de ce. Mai bine mă uit pe cer la Lună. E placidă ca o roată de brânză, fără strălucire, e al naibii de obosită, cred. Păi după atâtea nopţi nedormite oricine s-ar pune pe gânduri. O fi având interesele ei, ce noi nu avem? Oare i-a spus cineva vreodată, aşa în glumă, că e cam curvă? Nu tu un liber sau un concediu de refacere. Nu ştiu de ce mă înfurii pe ea: Tâmpita ! Dar nu e prea plăcut să faci pe roboţelul teleghidat.
Intru într-un oraş fantomatic şi încerc să nu-l bag în seamă. Meditez la ceva cu Luna, draci, mama şi eu. Când oare va reveni tata să mă ia cu el, doar mi-a promis. Sunt destul de mare şi m-am săturat de muzeul ăla de castel tâmpit. Uf, am un fix cu tâmpitul ăsta. Dar ce pot să fac, nu sunt şi eu tot un tâmpit acum? Dar poate că nu. Ce naiba, nu mai sunt un sugaci care închipuie balauri. Iată şi destinaţia călătoriei mele forţate. Are de toate: vitrină, lumini, înghesuială, bidoane şi fraieri. Să vedem ce scrie: LOLA-LOTO-COFETARIE-DELICATESURI. Din prostie în prostie, poftim acum şi desertul. Numai de loterii şi prăjituri îmi arde mie acum. Mă aşez la rândul care se termină în stradă şi aştept. Ciudat, încep să simt o adevărată plăcere stând aici. Sigur eram aşteptat aici, altfel sentimentul la mine nu se naşte prea uşor. Mă bucur ca un copil privind cât de repede merge rândul. Deja sunt înăuntru, lumea stă care rezemată de pereţi, care în funduleţ pe jos şi işi privesc, din când în când, bidonaşele. E o atmosferă deconectantă, ca la piaţă, cu un zumzet monoton. Iată-l pe un bărbat, un adevărat mascul, ieşind din cămăruţa cu secrete, spre care mergem toţi. Şi-a pierdut bidonaşul dar poartă în mâini un tortuleţ pus într-un mic vas colorat. Aspectul e încântător dar tot nu-i înţeleg rostul. În plus observ că tipul nu e prea încântat. Nu prea cred în loterii şi nu mă hazardez cu astfel de ocazii. Eu cred doar în steaua mea şi cam atât. Dacă e să am vreun noroc îl voi avea, dacă nu, am să capăt, la fel ca ceilalţi, un tort şi gata. Sunt deja lângă uşă. În faţa mea o tipă, cam urâtă, tocmai a intrat. Nu are noroc şi iese imediat cu un tort, identic ca model, cu toate celelalte de până acum. Intru şi eu cu bidonaşul meu. Am o jenă cu el dar, dacă aşa e moda, n-am ce-i face. Traversez un mic culoar şi trec pragul altei uşi. Cel din urma mea aşteaptă răbdător să ies. Îl văd privind aiurea pe fereastră.
Camera în care tocmai intram era toată tapetată cu sutele de chipuri ale unei fete formidabil de frumoase. Era chiar acea Lola surâzătoare din reclama de la intrare. Nu, nu e nici o vrăjitorie la mijloc. Frumuseţea absolută nu se obţine decât de la natură, iar originalul fotografiilor se află chiar lângă mine, pentru comparaţie. Lola e încântătoare dar pare plictisită de munca pe care o face. Nu-mi adresează nici un cuvânt şi nici nu văd de ce ar face-o. Mă îndeamnă cu un gest să torn din bidon în vasul ce se află pe masa dintre noi. Mă execut, sedus de întâmplare şi mă simt mai mult beat decât treaz. Parcă aş fi băut extract de beladonă, ca în copilărie. În tăcere privesc mişcările Lolei, felul cum aşează în vas câteva chestii, închipuind nişte pâinişoare, ce plutesc în lichidul alb. Se apleacă să culeagă ceva de jos iar eu nu mă mai satur privind-o. O clipă tresar din visare şi mă trezesc spunând ,, Au dispărut !,,. Vorbeam de pâinişoarele din lapte. Lola mă priveşte atent şi surâde din colţul buzelor. Ridică mâna şi mai aşează câteva în acelaşi lichid. Din nou revin la beatitudinea dinainte şi nu găsesc nimic care să nu-mi placă la ea. Străbunicii noştrii vorbeau de un sentiment ciudat ce a lovit lumea cândva în trecut şi care astăzi şi-a pierdut înţelesul. Cum naiba-i spunea …. Presupun că ceea ce simt eu acum e undeva pe aproape de acel sentiment. Constat cu plăcere că am şi eu sentimente mai nobile. Nu aş mai pleca de aici sub nici un motiv dar totuşi trebuie să o fac. Lola îmi arată cu degetul vasul de pe masă, în care se află banalul tortuleţ. Nici ca aspect nu e ceva deosebit: un tort circular tăiat în mijloc de o linie proeminentă roşie şi având câte un cerculeţ mov în centrul fiecărui semicerc. Sunt atât de dezamăgit încât mă revolt într-un monolog cu ea: ,, Numai atât?,, , ea dă din cap afirmativ. ,, Înseamnă că nu am câştigat? ,, ea nu-mi răspunde nimic. ,, Atunci de ce fiecare primeşte acelaşi lucru, când văd clar că fiecare are un altfel de bidonaş şi după cum vezi eu mai am încă ceva în bidonaşul meu? ,, ea îmi răspunde printr-un gest al mâinii, ceva în sensul că nu e treaba mea să înţeleg toate acestea. Resemnat cu înfrângerea mea întreb pe negândite: ,, La plecare îmi dai voie să te sărut ?,,. Profit de uimirea Lolei şi o sărut prelung, cu o savoare nepereche. O sărut cu ochii deschişi, să nu cred cumva că dorm. Prin tavanul transparent, privesc Luna de pe cer şi deodată am sentimentul că nici ea nu mai este aceeaşi. Acum avea un mic cerculeţ albastru în stânga sus şi era mult mai arătoasă aşa. Mă smulg din lipiciosul sărut şi privesc tortuleţul meu de pe masă: e precum Luna – cu un cerculeţ în stânga sus. Simt o bucurie fără margini, privind o Lola zâmbitoare şi nedumerită. Strig ceea ce ştiu doar eu: ,, Am reuşit, am câştigat Lola ! ,,. În fuga evenimentelor privesc în lungul coridorului şi el mi se pare cu mult mai lung. La capătul lui un ciorchine de capete privesc spre noi cu o curiozitate maximă. Totul dispare când, de după o uşă masivă, apare mama Lolei care-şi priveşte întrebător fiica. Lola extaziată îi răspunde: ,, Mamă l-am găsit, el este! ,, şi îşi încolaci braţele în jurul gâtului meu…
Rămânem iarăşi singuri şi Lola începe să-mi susure la ureche tot felul de idei fanteziste. De fapt cred că şi ea e o mică vrăjitoare. Nu se poate altfel. Dar în chestia cu prăjiturile a ajutat-o puţin şi mama ei. Asta însă nu mai contează. Deodată Lola începe să-şi arunce hainele de pe ea şi rămâne goală în faţa mea. ,, Acum va trebui să ne căsătorim!,, spuse ea şi mă plachează într-un pat apărut instantaneu în mijlocul camerei. Trăiesc aceste clipe în decoruri mişcătoare şi fie din cauza căsătoriei, fie gândindu-mă la Lola, simt cum mă prăbuşesc într-o somnolenţă stranie şi mă fac mic, mic, mic, în vreme ce Lola îmi repetă tot felul de lucruri pe care eu nu le mai înţeleg…
Brusc îmi amintesc de o fată pe care, nişte babe ghicitoare, mi-au ursit-o numai mie. Acum ştiu că ea este Lola. Îmi vine să mor de fericire şi chiar mor căci mă trezesc din toate acestea chiar în faţa castelului mamei. Nu mai există nici Lola, nici tortuleţul, nici nimic. În loc să fie o realitate, a fost doar un vis. Şi măcar dacă ar fi fost propriul meu vis şi nu şi-ar fi băgat nasul măgarul de frate-miu… Sau poate e numai al meu, cine ştie. Am să aflu eu ce şi cum. Îmi e o silă groaznică şi mă simt ca un ied plouat. Ridic mâna şi chiar comand o ploaie torenţială care mă udă din cap până în picioare. Văd sosind lângă mine câinele acela afurisit , garda mea de corp, care nu este a mea. De unde vine el oare?
… Dar poate nu a fost tocmai un vis, ci un viitor posibil, o premoniţie, o predestinare.
Marş potaie, du-te dracului!
