Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

luni, 13 octombrie 2008

Părerea mea





Prefer să mor în ţara mea …

Am impresia că dacă aş pleca pentru totdeauna din România şi aş muri undeva departe, în altă ţară, la Judecata de apoi, numită şi Judecata Neamurilor, sigur aş întârzia cu o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a afla ocupate toate locurile din rai, alocate pentru noi românii. Pur şi simplu aş ajunge direct în iad sau chiar mai rău, şi acestea fiind ocupate, aş rămâne pe dinafară.

Nu concep nici să-mi trăiesc eternitatea în raiul sau iadul altui neam, departe de conaţionalii mei, acolo unde au mai rămas din întâmplare câteva locuri goale, pentru cîţiva întârziaţi.

Bineînţeles, ştiindu-mă nepotrivit pentru orice fel de rai, românesc sau străin, accept cu plăcere un loc în iad, accept chiar să-mi încep iadul de aici, de pe pământ. Însă prefer un iad românesc decât oricare altul, în cealaltă parte a lumii.