Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

luni, 13 octombrie 2008

SPOVEDANIA UNUI ADOLESCENT




- Părinte, te rog, ascultă cine sunt eu ...
Cu bună ştiinţă am urcat pe culmile cunoaşterii. Am păşit în fugă prin văile şi pe culmile ideilor generoase dar nu m-am oprit la nici una dintre ele. Erau prea mulţi oameni legaţi de ele şi calea lor mi se părea prea bătătorită. Eram mândru pot zice de nealegerea mea. Priveam, cu ochii ignoranţei, mulţimea celor fără puterea de a săpa o cale nouă către o idee nouă. Eu căutam o idee supremă, ceva peste fire. Uneori mă simţeam ca un ales, ca un demiurg, ceva deasupra micilor oameni. După o clipă venea însă căderea în negrele tenebre ale hulii de sine - mă vedeam în adevărata valoare a făţărniciei mele şi mă mustram cu inima doar, căci gândul din creier mă tot împingea în sus. Dar dorind să fiu asemeni vremii în care trăiesc - un om cu inimă tare - dădeam iarăşi crezare gândului şi iar mă avântam înainte şi în sus. Am păşit în cele din urmă şi pe ultimul povârniş al sufletului, după ce am trecut de toate cele ale instinctelor materiale şi ale ştiinţelor. Am trecut prin toate şi mai ales prin iubirea de aproape şi am fost dezamăgit. Mărimea măririi în care mă situasem a început să se micşoreze. Oamenii nu mă voiau. Iubirea şi optimismul meu s-au stins şi atunci am început să urăsc. Şi am urât nu unul, doi, ci am urât deodată mulţimi de oameni, întreaga lume. Dar iarăşi m-am hulit pentru firea mea mult prea omenească şi atunci am uitat de lume şi am ales singurătatea. Trăiesc în lume cu firea, dar cu sufletul sunt singur. Sunt un dezamăgit de viaţă şi am sentimentul că nu fac nimic să trec, cu fruntea sus, peste spumoasele sale valuri. Dar trece şi starea aceasta şi vine iarăşi clipa măririi. Sunt mândru şi singur - Eu. Da, nu mai am cu cine să mă compar. Şi iar pornesc să călătoresc peste plaiuri de sentimente şi stări, complăcându-mă în filozofări savante. Eram un nesăţios, înghiţeam pe apucate orice idee nouă, o digeram ceva vreme, apoi o păstram sau o azvârleam scârbit. Şoapte, zvonuri, gânduri, cuvinte mi se răsuceau în minte ca într-o moară şi credeam că din toate aleg ceea ce este bun.
- Să nu uit părinte să spun că eram un ateu, deci un independent, căci viaţa mi-a fost o dulce curgere binevoitoare...
Dar setea mea de nou era atât de mare încât, fără să vreau, cu mintea, am păşit pe tărâmul religios al sufletului. Şi sufletul mi se părea a se umple întru-câtva, într-atât îmi era de gol înainte. De fapt înghiţeam spaţiile pentru a umple golul din suflet. Simţeam că lipseşte acolo piatra de la final - crucea bolţii, dar acum sunt sigur că lipsea însăşi piatra de început - piatra de temelie. Am umplut cu pasul gândului cele patru zări şi am căutat peste tot omul religios. Înainte omul religios - omul adevărat mi se părea un om mic, înnegurat de necazuri, singur şi fără vlagă. Eu nu mă voiam asemeni lui şi nici nu eram - eram mândru, fericit. Eu căutam să umplu un gol, esenţial ce-i drept, dar nu căutam un sprijin. Mi se părea ceva prea uman şi eu uram încă ascuns umanul. Am observat pe adevăraţii oameni, am citit cărţi, le-am ascultat cuvintele, am cules crâmpeie de gânduri şi am înţeles adevărul: ei oamenii religioşi şi dintre ei creştinii, erau cei mai puternici oameni, ei în tot ceea ce făceau îşi aveau rostul. Nici o clipă nu se risipea în zadar, orice gest era o rugăciune, orice vorbă era un imn de slavă pentru Dumnezeu.
Şi aşa am început iarăşi să iubesc oamenii adevăraţi, mândrii de Adevărul lor, mândrii în modesta lor experienţă în aflarea Adevărului. I-am iubit cu inima, dar gândul ce nu cunoştea unde este crâmpeiul religios din sine nu a acceptat drumul atât de lung şi greu către porţile deschise ale regăsirii spirituale. Gândul m-a grăbit să las acei oameni adevăraţi cu viaţa lor simplă dar radiind de lumină. Da, i-am lăsat acolo pe o mică culme de deal, cu rugăciunile lor pline de soare, când privirile mi s-au îndreptat către cel mai înalt munte din întreg tărâmul spiritual prin care călătorisem. Fără să mai ascult cuvinte şi sfaturi am pornit urcuşul. Am urcat, muşcând cu dinţii, dar fără a îngenunchea.
Cu greu am ajuns în vârful din care credeam că va ţâşni Lumina. Iar eu de acolo ,de sus, să fiu învăluit în Lumină şi să par tuturor un demiurg, o culme a omenirii. Acolo în vârf însă nu mi s-a hărăzit regăsirea plinului din sufletul rămas gol. Lumina fireşte că era dar ea fugea de mine. Vârful era atât de ascuţit încât abia reuşeam să mă ţin într-un echilibru precar. Orice pală de vânt putea să mă răstoarne, dar până şi vântul mă ocolea. Orb la primejdiile din jur am pornit războiul dintre inimă şi minte. Eram singur, cu gândurile şi inima mea. Gândul însă nu-mi mai folosea la nimic. Orbirea lui m-a adus aici în acest vârf de unde nu mai pot coborî singur fără a-mi pierde sufletul şi viaţa. Atunci mi-am amintit de mitul lui Icar, ca de altfel şi al meu. El nu a vrut să înveţe mai întâi zborul planat, începând de la înălţimi joase către cele înalte. El abia învăţând să zboare şi cum să-şi poarte aripile de ceară, s-a avântat către tării, către soare, uitând de sfaturile tatălui său. Beţia zborului şi dorinţa neiniţiatului de a ajunge în Lumina Adevărului l-au pierdut. Mândria şi goana după glorie l-au pierdut şi pe el şi pe mine. Stau aici în vârful muntelui şi mă las în voia inimii, privind nemărginirea din jurul meu. Jos la baza muntelui se văd oasele albe ale celor neastâmpăraţi şi neştiutori ca mine...
Dar mai încolo, pe plai în jos, văd o mulţime de oameni simplii adunându-se în jurul unei cruci mari din piatră. Am trecut de atâtea ori pe lângă ea dar totdeauna mi s-a părut că oamenii au făcut tot posibilul şi au falsificat în bună parte mesajul ei. Eu tindeam oriunde către mesajul iniţial, cel din negura vremii, nu către cel de acum. Cum să accept ceva fără să caut, era ceva prea în vederea oamenilor, prea simplu de cules.
Uitându-mă la ea, la acea cruce albă, am înţeles. Chiar din vârful muntelui, simţeam venind spre mine o undă de speranţă de acolo. Sufletul s-a umplut şi era atâta fericire în mine căci lumina izvora din însăşi inima mea. La ce bun mândria dacă încă din vârful muntelui simt preaplinul ce-mi vine de jos. Ce caut eu aici sus dacă acolo jos e atâta pace şi fericire. Crucea aceea de piatră mi se părea acum mult mai mare decât muntele însuşi. Eu mă regăseam din nou mustrându-mă pentru răul din mine şi plângând că nu pot îngenunchea acolo sus pe munte şi să mă rog cu cei de jos. Nu ştiu nici măcar să mă rog. Îmi veneau pe buze cuvinte, neştiute până atunci, ce aş fi vrut să le spun cuiva, dar nu unui om … sigur lui Dumnezeu ... dar nu ştiam cum.
- Spune-mi acum părinte cum să cobor de pe muntele meu şi să mă alătur celorlalţi oameni - creştini adevăraţi - care se roagă lui Dumnezeu în atâta fericire şi pace că şi pietrele au început a se ruga laolaltă cu ei ...