La începutul prieteniei noastre am fost fericit să-mi cresc în suflet un nou sentiment: Iubirea. Curios şi totodată temător am încercat să o cunosc pe Ea şi pe Tine. Din aproape în aproape am descoperit lucruri frumoase dar şi lucruri mai puţin plăcute, nici acum nu le pot spune urâte, toate ale dragostei, pe care eu le primeam fără rezerve.
Aşa cum erai, te-am acceptat şi nu aveam nimic de regretat. În timp de pace găseam frumuseţe şi armonie în sufletele noastre, iar în timp de război umblam de mână prin întunericul cuvintelor grele către zorii împăcării şi până la urmă regăseam din nou liniştea din noi. Iubirea şi-a urmat curgerea nestingherită, fără să-i pese că prin albia sa torentul aducea la vale mereu noi sentimente, trăiri şi întâmplări. În rostogolirea lor îmi arătau toate feţele şi astfel m-am trezit cugetând: Am crescut pentru fiecare în parte, Eu şi Tu, dar şi pentru Noi împreună. Ne-am dăruit unul celuilalt prezentul cu secretele lui, dar şi viitorul cu planurile lui.
Fiind un îndrăgostit, mă simţeam dator să ridic iubirii un monument în sufletul meu, în care să închid chipul tău. M-am străduit fără să mă grăbesc şi am terminat acel măreţ monument al Iubirii. Părea frumos dar nu ştiam să-l explic întru totul. Era asemeni unui obiect pe care l-aş privi în direcţia soarelui. Îl ştiam reuşit şi perfect sculptat, pe tiparul sufletului meu. Oriunde trăiam, eram îndrăgostit. Eram fericit că există pe lume un suflet, o inimă, un Tu care să mă înţeleagă şi să mă iubească.
Dar iată că în acel soare orbitor a lovit scurt eclipsa. Atunci din rugăciunea mea mi-am înălţat ochii să pot înţelege mai bine contururile adevărate ale creaţiei mele. Liniile ei nemaipomenit de mlădioase mi-au desluşit cheia unui adevăr ce mă poartă acum către margini de prăpastie. Erai Tu… Nu am reuşit să închid chipul tău în monumentul Iubirii ci am închis însăşi iubirea în chipul tău, care îmi este monumentul.
Atunci sensul unic al sentimentului s-a rupt în două contrarii: ,, Iubeşte! ,, sau ,, Fugi !,,
Însăşi creaţia mea, monumentul, mi te impune. În mod normal Iubirea ascunde într-un suflet mai multe chipuri, dar eu am greşit şi într-un singur chip am ascuns toată iubirea din mine. Merg pe stradă şi văd pretutindeni fete, dar ştiu că ,, Te iubesc numai pe Tine !,,. Obsedat şi nenorocit nu pot face nimic fără să mă gândesc la Tine. Când deschid gura nu găsesc pe limbă decât prezentul ,, Te iubesc! ,, căci te iubesc pretutindeni şi întotdeauna. Să înţelegi că verbul Iubesc, care se acordă numai ţie, se suprapune tuturor celorlalte verbe: învăţ, dorm, mănânc, gândesc, scriu, urăsc, … şi trebuie să recunosc că sunt nenorocit. Cine are în sânge acest exclusivist verb este un nenorocit. Şi nenorocirea asta nu cunoaşte leac …
Vine celălalt sens şi spun: ,, Fugi ! ,,. Da, acum fug de tine, mă mint, îmi spun că te urăsc, că nu te vreau, că nu ne potrivim, că eşti rea, dar nu am şanse să scap.
Singur, de bună voie zăvorât în gratii, sufăr din dragoste de tine. Îndrept împotriva ta vorbe şi fapte pe care le ştiu dinainte cu calităţi de bumerang. Dincolo de iubire am impresia că tu nu te chinui atât cât mă chinui şi plătesc eu, că eu sunt absolut singur şi fără experienţă în faţa iubirii pe când tu nu şi de aici sentimentul ierarhizării tale pe o poziţie superioară mie. Suferinţa asta tot dragoste şi iubire se cheamă aşa că nu am de ales decât între ,, a iubi aproape de Tine ,, şi ,, a iubi departe de Tine ,,. Oricum ar fi tot un drăcuşor, adică Tu, este.
Nu am unde să fug într-o lume în care toate imaginile, gândurile, sentimentele, încep cu ,, Te iubesc !,,. Mă simt năpădit, doborât, înecat, înnebunit, dominat … într-un cuvânt: nenorocit, din dragoste de Tine. Aiurit oscilez între iubeşte şi fugi, lovindu-mă când de Tine când de singurătate. Pe ea, singurătatea, o cunosc şi o ştiu asemeni cu moartea dar pe Tine te simt precum o eternitate ce nu poate fi cuprinsă şi înţeleasă. Toate drumurile duc spre tine şi cu lacrimi şi râs, bucurie şi plâns mă întorc la tine:
,, Vreau să fiu mereu cu Tine ! ,,
Dar mă întreb, din nou, dacă am un sinonim în sufletul tău, oare Tu gândeşti la fel? Păcatul meu este căutarea certitudinii. Eu zic că vreau să văd dacă ai nevoie de mine, dacă îmi simţi lipsa, dacă te gândeşti la mine? Şi uite aşa fugim unul de altul şi suferim în plus. Ştiu că tu eşti o fată deşteaptă, eu un prost, eu un exclusivist, tu o inconsecventă, eu un nebun, tu o şireată, tu spui da, eu am zis ba …
Trecem de la substantivul ,, Noi ,, cu Eu şi Tu în consens, la substantivele Tu şi Eu în opoziţie. Nu e vorba de orgoliu ci de o evadare a sufletelor noastre, un fel de răzvrătire în faţa Iubirii, împotriva Iubirii, prin Iubire. Ca să mă verific că mai exist Eu, am clipe când mă împotrivesc Ţie la orice lucru ar fi. La fel s-a întâmplat şi azi. Mă bucur că mai exist, mă bucur că ne vom împăca, îmi pare rău că ne-am certat. Am reuşit o secundă să mă detaşez de Tine riscând totul. Din cele întâmplate în ultimele zile am înţeles că se poate trăi lângă Tine, iubindu-te şi să fiu tot Eu.
Am sentimentul că azi se va întâmpla ceva deosebit cu Noi. Pluteşte o hotărâre importantă în aer. Totul se leagă de dispoziţia ta. Cred totuşi că suntem prea încăpăţânaţi să renunţăm unul la altul. Mi-a rămas numai speranţa în Noi căci încrederea în Noi nu pot să mi-o asum toată de unul singur. Posibil acum să fiu acuzat de infidelitate, dar să ştii:
,, De iubit , te iubesc chiar fără să vreau ! ,,
Ştiu că tu eşti mai tare decât mine, ştiu că tu eşti cea care dai culoare prieteniei nostre, ştiu şi văd că poţi să faci ce vrei din mine. Aici şi acum se bat cap în cap raţionalul şi visătorul din mine. Într-un viitor nesigur întrevăd atât perle negre cât şi perle albe. În jocul şanselor mă simt complet aiurit şi fără nici o putere:
,, Nu pot trăi fără tine, tu eşti norocul meu !
Eşti slăbiciunea mea, punctul meu vulnerabil. Mă simt ca un păcătos sclav profanând, cu rugăciunea sa, statuia celei mai frumoase zeiţe din templul lumii. Nu râde, ăsta este adevărul. Uneori îmi vine să mor căci nu pot să opresc sau să conduc curgerea basmului deşi am toată libertatea de acţiune. Vreau să rămână eternă această realitate de vis, vreau ca acest Noi să existe veşnic, vreau multe dar nu pot singur. Am nevoie de încrederea şi sinceritatea Ta în mijlocul acestei lumi perverse şi înşelătoare în care
,, Nu mă interesează nimic în afară de Tine! ,,
Sper că înţelegi ceva, din toate câte am scris, dacă nu îmi plâng de milă…
Aştept răspunsul tău. Sunt aici, în genunchi, lângă tine.
