Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Erata Cititorului către Scriitorul său




Toţi cei care scriu proza sau poezie, sunt sigur, o fac cu sufletul pe masă. O fac fiindcă au ceva de spus şi celorlalţi semeni ai lor. O fac fiindcă au viaţă de dăruit şi celor care îi citesc, fiindcă trăiesc viaţa din plin, chiar şi când dorm. Unii o fac cu geniu, alţii, ca mine bunăoară, o fac pe măsura putinţelor lor, mai stângaci. Dar toţi pun întreg sufletul lor în cuvintele scrise.

Eu nu ştiu să dau sfaturi sufletului celui care scrie şi pentru mine! Desigur vorbim doar despre sfaturile prieteneşti, încurajatoare. Cum pot eu oare să modelez sufletul unui om şi să-l fac să scrie pe gustul meu ? Gramatical este oricând posibilă o îmbunătăţire, dar acest aspect reprezintă doar scheletul unui text. Interesant pentru mine însă este numai sufletul ce animă acest schelet. Vorbesc despre sufletul celui ce trăieşte o utopie cu fiecare rând scris, visează o lume iluzorie în fiecare pagină încheiată şi este fericit pentru el însuşi.

Eu doar încerc să mă bucur împreună cu scriitorul meu, de fiecare frază reuşită, de fiecare metaforă, cuvânt sau punct.

Mulţumesc celor care scriind, îşi fac timp pentru sufletul lor şi din acest timp al lor îmi dăruiesc şi mie puţin. Pe mulţi nu-i înţeleg, pe unii poate îi suspectez de prea multă plictiseală, dar asta îmi aminteşte mereu că sunt un simplu om şi nu pot să ştiu şi să înţeleg totul. Şi atunci când nu înţeleg, pun mâna pe stilou şi încerc să răspund cu propriul meu suflet, aşezat pe coala de hârtie. Răspund prin propriul meu scris, cu tot sufletul, atât cât mă pricep, sigur cu prietenie şi dragoste.

Pentru mine scrisul nu este o profesie care se exercită şi se perfecţionează prin repetiţie sau rutină zilnică, scrisul este o vocaţie care se perfecţionează şi creşte odată cu sufletul.

Mulţumesc, încă odată, tuturor celor care, de oriunde, îmi oferă plăcerea de a-i citi.