Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Eu, un simplu diletant



,, Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă ! ”

Tinereţe fără de tinereţe … – Mircea Eliade



Citeam acum doi ani într-un ziar oarecare un articol desprins din realitate. Autorul acestuia povestea despre soarta enigmatică a unui creator de poezie. Îmi pare rău că nu am păstrat integral textul respectiv, căci el a devenit unul emblematic pentru gândurile mele. În linii mari textul relata, fără a da nume, despre un poet din anii 70-80 care a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Volumul său de poezii, tipărit în acel an, a avut un succes imens la public şi prin urmare autorul era unul căruia i se prezicea deja un viitor strălucit. Cu toate acestea tânărul poet debutant a dispărut, curând după aceea, din viaţa literară românească şi nu s-a mai ştiut nimic despre el.
Târziu, după ani şi ani, autorul articolului a recunoscut, aproape profetic, în silueta unui om matur, pe tânărul poet de altădată. Îmbrăcat simplu, jovial, cu o sacoşă în mână, venind de la piaţă, cu soţia la braţ. Întrebat ce a mai făcut cu poezia în anii mulţi care au trecut, a răspuns senin: Nimic. Nu mai scriu. Am renunţat încă de atunci la poezie şi am făcut de toate în viaţa mea, chiar am fost gunoier şi gropar. În fraze simple şi scurte a mărturisit că i-a fost frică să mai scrie poezie după obţinerea acelui premiu, neştiind dacă vor mai fi la nivelul celor premiate. Atât a avut de spus şi s-a îndepărtat încet, păşind matur, conştient de plinătatea vieţii sale, chiar şi în afara poezie.
Dar poate tocmai asta a făcut toată viaţa sa: şi-a practicat poezia propriei sale vieţi, poezia nescrisă a sentimentelor, versurile scrise doar neuronic, rimele gustate doar în gând şi uitate acolo. Acestea din urmă sunt bineînţeles presupunerile jurnalistului si nu ale mele.
Deşi a trecut ceva timp de când am citit acel articol, el mi-a rămas în gând ca o uimire, ca un Everest, imposibil de atins pentru mine. Apoi printre cărţi citite şi zile sterpe de căutări aiurea, a ceva nedefinit încă, am găsit pe internet o poezie intitulată: Biografie, de Ştefan Munteanu, care suna aşa:

Am scris
aşa cum …
… un ţăran sapă
… o femeie naşte
… un bătrân se roagă;
am scris,
după cum
alţii respiră
până când
am pierdut
oxigenul
din peniţă
Atunci,
a trebuit să plec,
după oxigen,
pe altă lume …

Am transcris-o aici pentru ca ea defineşte, cred eu, celălalt punct de echilibru al sufletului meu. Şi nu ştiu cum, am simţit că are legătură cu articolul citit acum doi ani. Am înţeles că deşi îmi doresc să ating un Everest, trăiesc aici jos printre oameni, aici unde este întotdeauna mult oxigen în aer şi în stiloul meu. Nu vreau să-mi epuizez prea repede oxigenul, urcând acel pisc şi nici nu-mi doresc să trec prea curând dincolo, în nevoia de a-mi umple stiloul.
Eu, ca simplu diletant, ştiu că am tot ce-mi doresc şi cu toate acestea sunt nefericit. Dar pentru a-mi nega oarecum propria modestie sau mediocritate, mă declar un veşnic agitat, în căutare de frumos: frumosul din literatură, pictură, natură, frumosul din linişte, din singurătate, din credinţă, din moarte. Mă mulţumesc să contemplu Everestul tuturor celor care au urcat până acolo sau sunt încă pe drum, acolo sus, agăţaţi de stânci. Pentru mine totul era şi este încă ca o trăire eroică, dar nu de proporţii universale sau naţionale, ci una celulară, liniştită, în limite confortabile, strict determinate. Mă mulţumesc cu micul meu turn de fildeş, din care arunc săgeţi timide, afară, înspre cotidian.
Frica de înălţimi şi de lipsa de oxigen mă fac să scriu tot mai rar, să nu-mi consum rezerva din stiloul mult prea mic. În acest moment îmi doresc să devin şi eu gropar, dar mă tem de băşicile ce-mi vor creşte în palme. Cred că mai bine mi s-ar potrivi meseria de gunoier, fiindcă recunosc uşor sentimentele aruncate de ceilalţi, neglijent pe jos ….



P.S. Acest text se va autodistruge in 10 secunde. Dacă nu se autodistruge, înseamnă că mi-a rămas foarte puţin oxigen în această lume.