Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

FLOAREA ŞI LĂCUSTA




Într-o noape am avut un vis:
Trăiam undeva ... Se anunţase o invazie de lăcuste şi toată vegetaţia era ameninţată. Iubeam o floare frumoasă care făcea flori mici, roşii, ca nişte inimioare, cu un parfum seducător. Înfricoşat am luat floarea din balcon şi am adus-o în camera mea, pe birou. Cu toate uşile şi ferestrele închise era în siguranţa.
A venit noaptea şi am adormit liniştit …

A doua zi floarea mea nu mai exista. Era o floare străină, ciuntită şi urâtă. Lângă ea, mândră de fapta sa, înfruntându-mă, era o lăcustă mică verde şi e de neînţeles, frumoasă. Fără greutate am prins-o în palmă şi am vrut s-o strivesc pentru fapta sa. Dar ceva din suflet nu mă lăsa, ceva îmi spunea că lăcusta era ceva din mine şi a o ucide echivala de fapt cu o sinucidere. Şi atunci am fugit departe, departe de crima mea floarea având lăcusta vie în palma strânsă ...

Căutând sensul ascuns al acestui vis am înţeles că fiecare om îşi poartă în mâini sufletul. Într-o mână floarea şi în cealaltă mâna lăcusta. Unii cultivă toată viaţa floarea ignorând lăcusta - aceştia sunt idealiştii, alţii ascunzând floarea, cresc lăcusta în proprii ochi şi ai celorlalţi - aceştia sunt materialiştii. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Care însă nu ştiu precis.
Rari sunt aceia care reuşesc să echilibreze afecţiunea lor pentru floare şi lăcustă şi să convingă în acelaşi timp floarea că lăcusta nu-i vrea răul. De aici se nasc optimiştii care sunt fie idealişti, fie materialişti, după capriciu. În fond optimiştii sunt cei care luptă cu sine pentru a se convinge că sunt oameni cu sentimente nobile.
Aş vrea să mă număr printre aceştia din urmă.