Mircea Eliade –Arta de a muri

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toţii atâta laşitate şi abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliţi în fiecare zi să asistăm la atâta suferinţă nedreaptă; înţelegem în fiecare zi că suntem neputincioşi să alinăm suferinţele acestea, ca orice am face suntem şi rămânem neputincioşi- încât ajungem fiecare să realizăm condiţia tragică a existenţei noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferinţă meschină, cotidiană, inferioară; o suferinţă biologică, nu una umană şi spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toţii nici nu ne ajută, cel puţin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiţi să înţelegem neputinţa nostră umană, limita voinţei noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alţii au miliarde, iar alţii mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloşia sfârşiturilor, ştiind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o aşteptare tristă pretutindeni în lume. O aşteptare a întregii vieţi colective, neliniştită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … ,,

Iar dacă miracolele nu mai sunt posibile, atunci rămân definitive doar neroziile … NEROZIILE UNUI PROVINCIAL :

vineri, 2 ianuarie 2009

Amintiri




Mi-am amintit de maica Ileana de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Era o femeie simplă, cuminte şi harnică, după cum se putea vedea din curăţenia ce domnea în interiorul bisericii. Îmi amintesc de vorbele ei, pline de dragoste creştinească, pentru părinţii ce slujeau acolo: părintele Clement, părintele Hrisostom şi ceilalţi părinţi, ştiuţi mai mult după chip şi har. Iarăşi îmi amintesc de dragostea ei pentru muzeul bisericii şi pentru Sfânta maica nostră Parascheva, ce a avut odihna, o vreme, în sufletul bisericii de aici. Nu uit spusa ei, despre cum aduna pătrăţelele poleite cu aur, ce cădeau de pe icoanele de la altar.
Nu uit nici frumuseţea chipurilor sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii, ce ne privesc înăuntrul sufletului, când căutăm la sfintele lor daruri. M-am uimit adeseori la chipul frumos al icoanei Mântuitorului din altar, privind-o din latura stâlpului, cel de lângă Sfântul Arhanghel Mihail. Şi mai ştiu că sub biserică adastă, spre odihnă, oasele sfinţilor părinţi ce au slujit acestui locaş, la vremea când era mănăstire.
Din nou nu uit că aici am început şi am sfârşit facerea mea de icoane, în atelierul din subsolul muzeului, unde a coborât însuşi I.P.S. Daniel, să cerceteze lucrul păcătoşilor.

Doamne, frumoase clipe, aurite de sufletul tuturor celor ce au trudit cu credinţă …

Maica Ileana se minuna de frumuseţea şi aşezarea dumnezeiască a naturii, zicând despre toate cele: ,, Uite ce frumos creşte în semnul Sfintei Cruci! “